CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexă
- 1) – 6 aprilie 2025
*
Motouri:
Prin cuvinte meșteșugite și falsă modestie Vulpea încearcă o
eschivă arătând Adunării că nu este vrednică să dezlege sensul pe care îl
ascunde numele de Struțocămila („macară că de ar fi
îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut”) și, pentru a convinge, rostește
trei sentințe:
„Inima mea, o, priietinilor, spre cea cât de grea poruncă și
aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata și bucuroasă au fost și ieste,
și încă până la cel mai de pre urmă abur a fi și silesc, și nedejduiesc (că
cine n-au învățat nevoia a trage pentru toți, acela nici fericirea va suferi
împreună cu toți). Însă cine ce are și cât are, atâta poate da și arăta.
Eu, dară, de săvârșirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint și mă cunosc,
și mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă
tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiți sint cei adevărați
vrednici vredniciile sale de privala ochilor și lauda gurilor a-și ascunde) (ce
precum focul în piatra mai vârtoasă și în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleași și mai tare lovindu-să, scânteiadză, ase și sufletul plin de
vrednicie, pre cât mai mult să acopere, pre atâta mai tare să descopere) de
vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugându-l (căci sufletul
filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să
facă asupreală nu simte) și întrebându-l după a sa filosofie, ce va fi
adevărul va grăi.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
a) Zece citate din literatură și
filosofie care reflectă idei asemănătoare cu prima sentință:
„cine n-au învățat nevoia a
trage pentru toți, acela nici fericirea va suferi împreună cu toți”
„Cine n-au învățat
nevoia a trage pentru toți, acela nici fericirea va suferi împreună cu toți.”
(acest enunț exprimă o viziune etică asupra solidarității și a
responsabilității colective ca premisă a unei bucurii comune):
1) Dostoievski,
Frații Karamazov
„Fiecare este vinovat față de toți și pentru tot.”
&
Responsabilitatea individuală pentru
binele comun este o condiție a mântuirii și armoniei.
2) John
Donne, Devotions upon Emergent Occasions (1624)
„No man is an island, entire of itself; every man is a piece of the continent,
a part of the main.”
&
Fiecare om este parte dintr-un
întreg și, prin urmare, solidaritatea este firească și necesară.
3) Albert
Camus, Omul revoltat
„A te revolta înseamnă a te afirma împreună cu alții.”
& Adevărata libertate și demnitate se
nasc din asumarea unei cauze comune, nu din egoism.
4) Seneca,
Despre binefaceri
„Suntem născuți pentru a trăi împreună. Umanitatea noastră este legătura care
ne unește.”
& Virtutea și fericirea devin
posibile doar în cadrul unui raport reciproc de datorie și sprijin.
5) Marcus
Aurelius, Gânduri către sine însuși
„Ceea ce nu este spre binele stupului nu este nici spre binele albinei.”
&Fericirea individuală este
dependentă de bunăstarea colectivă.
6) Lev
Tolstoi, Învierea
„Oamenii trăiesc nu prin grijile față de ei înșiși, ci prin dragostea față de
ceilalți.”
&Fericirea profundă izvorăște din grija sinceră față de suferința
altuia.
7) Martin
Luther King Jr.
„Fiecare este legat în mod inextricabil într-o rețea de reciprocitate; ceea ce
afectează pe unul direct, îi afectează pe toți indirect.”
& Solidaritatea este temelia justiției sociale și a unei societăți
fericite.
8) Victor
Hugo, Mizerabilii
„A fi bun este ușor. A fi just este greu. Și totuși, doar dreptatea aduce pace
și bucurie adevărată.”
& Împărtășirea poverii altora este o datorie morală, dar și izvor de
bucurie comună.
9) Jean-Jacques
Rousseau, Contractul social
„Fiecare dintre noi își pune persoana și toată puterea sa sub conducerea
voinței generale.”
& Doar prin asumarea unei responsabilități colective
putem atinge binele comun.
10) Elie
Wiesel
„Ceea ce contează cel mai mult nu este să trăiești, ci să trăiești pentru
ceilalți.”
& Trăirea autentică, și implicit fericirea, implică
empatie și sacrificiu pentru semeni.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Să comparăm mai detaliat viziunea stoică și cea creștină
despre ideea exprimată de Cantemir:
„Cine n-au învățat nevoia a trage pentru toți, acela nici
fericirea va suferi împreună cu toți.”
Această frază sugerează că suferința împărtășită este o
condiție pentru bucuria împărtășită — adică nu poți fi cu adevărat parte
dintr-o comunitate (sau dintr-o umanitate comună) dacă nu îți asumi și partea
ei de povară.
A) STOICISMUL – solidaritate
rațională, impersonală
1. Viziunea generală
Stoicismul, de la Marcus Aurelius la Seneca sau Epictet, se
bazează pe ideea că fiecare om este o parte a rațiunii universale (logos).
Umanitatea este o frăție naturală, iar virtutea este trăită în acord cu
rațiunea și cu ordinea cosmică. Din această viziune decurge ideea unei
solidarități raționale între oameni.
2. Despre „a trage pentru toți”
Stoicii cred că înțeleptul trebuie să fie activ social,
chiar dacă se păstrează interior netulburat. El acceptă suferința altuia, nu
din milă sentimentală, ci pentru că e rațional și natural să faci binele. A
suferi împreună este o formă de justiție cosmică: fiecare om e parte din
întreg.
🔹 Seneca: „Suntem mădulare ale
unui mare trup.”
3. Despre „a suferi fericirea împreună”
Stoicul nu caută fericirea în plăceri, ci în virtuți
(înțelepciune, dreptate, curaj, cumpătare). Însă, dacă întreaga comunitate
trăiește în virtute, atunci fericirea devine colectivă — o stare de armonie
între părți și întreg.
B) CREȘTINISMUL – solidaritate
afectivă, personală
1. Viziunea generală
Creștinismul propune o altă paradigmă: omul este chip al lui
Dumnezeu și frate în Hristos. Aici, suferința este nu doar inevitabilă, ci
chiar mântuitoare, iar a purta povara celuilalt este o formă de iubire și de
jertfă.
🔹 Galateni 6:2: „Purtați-vă
sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.”
2. Despre „a trage pentru toți”
În creștinism, a trage pentru ceilalți este nu doar o
datorie morală, ci o imitare a lui Hristos, care a suferit pentru toți.
Suferința este asumată din iubire, nu doar din rațiune. Este o solidaritate
afectivă și profund personală.
3. Despre „a suferi fericirea împreună”
Fericirea în creștinism înseamnă împărtășirea iubirii
divine. Ea este profund comunitară (vezi ideea de „comuniune” și „Împărăția
cerurilor”), deci nu poate fi atinsă fără ceilalți. Nimeni nu se mântuiește
singur.
🔹 Ioan 15:12: „Aceasta este
porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, precum v-am iubit Eu.”
C) Concluzie comparativă
|
Aspect |
Stoicism |
Creștinism |
|
Fundament |
Rațiunea universală (logos) |
Iubirea divină (agape) |
|
Motiv pentru solidaritate |
Respectul față de ordinea naturală |
Imitarea lui Hristos, iubirea aproapelui |
|
Suferința împărtășită |
Necesitate rațională, exercițiu al virtuții |
Formă de iubire și mântuire |
|
Fericirea comună |
Armonie între individ și cosmos |
Comuniune în iubire, în Dumnezeu |
Ambele viziuni susțin ceea ce spune Cantemir: nu există
fericire autentică fără o suferință împărtășită — însă fiecare o face în felul
său: stoicul prin rațiune și echilibru, creștinul prin iubire și jertfă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
b) Zece citate din literatură și
filosofie care reflectă idei asemănătoare cu a doua sentință:
„căci obiciuiți sint cei
adevărați vrednici vredniciile sale de privala ochilor și lauda gurilor a-și
ascunde) (ce precum focul în piatra mai vârtoasă și în fierul mai îndesat
ascuns fiind, dintr-aceleași și mai tare lovindu-să, scânteiadză, ase și sufletul
plin de vrednicie, pre cât mai mult să acopere, pre atâta mai tare să
descopere) ”
Această sentință afirmă
ideea că adevărata valoare se manifestă discret și, prin însăși discreția ei,
devine mai evidentă – o formă de paradox al demnității ascunse: cu cât omul cu
adevărat valoros își ascunde meritul, cu atât el strălucește mai autentic.
Citate în același spirit:
1) Lao
Zi, Dao De Jing
„Cel care nu se laudă va
fi lăudat.”
🔹 Paradoxul
discreției: virtutea adevărată nu caută recunoaștere, dar tocmai de aceea o
primește.
2) Matei
6:3 (Biblia)
„Iar tu, când faci
milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta.”
🔹 Adevărata
bunătate nu se afișează. Fapta ascunsă are mai multă greutate morală decât
lauda ei.
3) Michel
de Montaigne, Eseuri
„Cei care se știu
valoroși nu au nevoie să o spună: vorbele lor sunt fapte.”
🔹 O reflecție
asupra naturaleții modestiei ca semn al autenticității.
4) William
Shakespeare, Regele Lear
„Virtutea nu are nevoie
de panglici.”
🔹 Nu forma și
recunoașterea dau valoare, ci esența și caracterul.
5) Blaise
Pascal, Cugetări
„Nimeni nu vorbește cu
umilință despre umilință, fără mândrie.”
🔹 Un avertisment
împotriva modestiei false, dar și o recunoaștere a nobleței modestiei sincere.
6) Immanuel
Kant, Despre pacea eternă
„Virtutea este o forță
tăcută.”
🔹 O idee kantiană
despre valoarea morală ce nu face zgomot, dar acționează profund și eficient.
7) Franz
Kafka, Aforisme din Zürau
„Leul nu are nevoie să
își declare forța.”
🔹 Puterea reală nu
are nevoie de afirmare verbală; ea se manifestă prin simpla sa prezență.
8) Ralph
Waldo Emerson, Self-Reliance
„Adevăratul caracter se
dezvăluie nu în vorbele pe care le rostește cineva despre sine, ci în liniștea
faptelor.”
🔹 Autenticitatea se
trăiește, nu se clamează.
9) Thomas
Carlyle
„Tăcerea este adesea cea
mai elocventă formă de curaj.”
🔹 Elogiul tăcerii
nobile în fața propriei vrednicii — o idee compatibilă cu viziunea lui
Cantemir.
10) Confucius,
Analecte
„Cel virtuos nu își
proclamă meritele; el le trăiește.”
🔹 Virtutea discretă
este cea care modelează lumea, fără a cere aplauze.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
O selecție de fragmente
din literatura română veche (și premodernă), care rezonează cu ideea exprimată
de Cantemir:
„[…] sufletul plin de
vrednicie, pre cât mai mult să acopere, pre atâta mai tare să descopere”
Această idee – a
vredniciei care se ascunde și, prin această tăcere, se face și mai evidentă –
apare, în forme variate, în alte texte ale epocii.
a) Miron
Costin – De neamul moldovenilor
„Că nu cu multă voroavă
se arată înțelepciunea, ce cu fapta.”
🔹 Aici vedem acea
convingere a epocii că valoarea adevărată nu este în cuvinte, ci în fapte – ea
se manifestă tăcut, dar sigur.
b) Dosoftei
– Viața și petrecerea sfinților
„Și pre cum fierul în
adâncul pământului zace, așa și omul cu darul, în smerenie să se poarte.”
🔹 O imagine
apropiată de cea a lui Cantemir: valoarea ascunsă (fierul în pământ) este cu
atât mai de preț.
c) Grigore
Ureche – Letopisețul Țării Moldovei
„Pre cei blânzi și fără
trufie Dumnezeu i-au înălțat, că nu după laudă se cunoaște omul, ci după inima
sa.”
🔹 Ideea că
adevărata noblețe este fără trufie și că valorile adânci nu sunt strigate, ci
trăite.
d) Antim
Ivireanul – Didahii
„De multe ori tăcerea
este mai înțeleaptă decât cuvântul, că de tăcere nu se poate pocăi omul.”
🔹 Apropiat de
gândirea stoică și sapiențială, Antim sugerează că tăcerea este semn al
înțelepciunii – și deci al unei vrednicii care se reține de la laude.
e) Cazania
lui Varlaam (1643)
„Fapta cea bună iaste să
se facă în taină, iară nu la arătare, că ce-i laudat de oameni, de multe ori nu
place lui Dumnezeu.”
🔹 Reflecție
profundă creștină: ceea ce e cu adevărat valoros se face în tăcere, nu în
căutarea recunoașterii.
f) Ion
Neculce – Letopisețul Țării Moldovei
„Cel ce multe grăiește de
sine, multă lipsă arată, iar cel ce tace și lucrează, pe acela toți îl privesc
cu mirare.”
🔹 Imaginea omului
tăcut, dar vrednic – care nu cere, ci atrage respectul.
g) Din
înțelepciunea populară (culegeri de proverbe vechi)
„Pomul cu roade stă
plecat.”
🔹 Cunoscut și
astăzi, acest proverb exprimă modestia adevăratei vrednicii: cu cât e mai
încărcat, cu atât se înclină mai mult.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
c) Zece citate din literatură și
filosofie care reflectă idei asemănătoare cu treia sentință:
„sufletul filosof asupreală nu
are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu
simte”
Această a treia sentință a Vulpii din Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir exprimă o idee profund stoică și
filosofică:
„sufletul filosof asupreală nu are, de
vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte”
Cu alte cuvinte: adevăratul suflet
filosofic, fiind deprins cu suferința și înțelepciunea, nu mai percepe
opresiunea ca pe o suferință — el transcende asuprirea prin forța sa
interioară.
Această idee rezonează cu mari tradiții
filosofice – stoicismul, creștinismul interiorizat, uneori chiar cu mistica
orientală sau cu etica kantiană.
Citate din literatură și filosofie care
reflectă idei similare:
1)
Epictet
– Manualul (Enchiridion)
„Nu lucrurile ne tulbură, ci părerea pe
care o avem despre ele.”
🔹 Un om înțelept nu poate fi asuprit cu
adevărat, pentru că el controlează reacția, nu evenimentul.
2)
Seneca
– Despre fericirea vieții
„Omul înțelept e liber chiar și în
lanțuri.”
🔹 Esența libertății și demnității stă în
suflet, nu în împrejurări. Asemenea sufletului „fără simț al asupririi” la
Cantemir.
3)
Marcus
Aurelius – Gânduri către sine însuși
„Fii ca stânca peste care se sparg
valurile: rămâne neclintită și valurile se liniștesc.”
🔹 Stoicism pur: nu ceea ce vine din afară
contează, ci tăria lăuntrică de a nu fi doborât.
4)
Immanuel
Kant – Critica rațiunii practice
„O voință liberă și morală nu poate fi
constrânsă; ea își dă singură legea.”
🔹 Viziunea autonomiei morale: sufletul
filosofic trăiește sub propria lege interioară, nu sub „asuprire”.
5)
Boethius
– Mângâierea filosofiei
„Nimeni nu poate lua sufletului ceea ce
el singur nu-și răpește.”
🔹 Filosofia, mângâiere în suferință – omul
înțelept transcende pierderile și persecuția.
6)
Sfântul
Pavel – Epistola către Corinteni
„Suntem prigoniți, dar nu părăsiți;
doborâți, dar nu nimiciți.”
🔹 O viziune creștină a suferinței
transfigurate: asuprirea exterioară nu poate atinge sufletul care trăiește în
credință și adevăr.
7)
Dostoievski
– Frații Karamazov
„Sufletul poate suferi totul, dacă vede
sens în suferință.”
🔹 Reflecție despre înnobilarea prin
suferință, apropiată de ideea că sufletul filosofic nu „simte” asuprirea.
8)
Viktor
Frankl – Omul în căutarea sensului vieții
„Ultima dintre libertățile umane este
aceea de a-ți alege atitudinea într-un set dat de circumstanțe.”
🔹 Chiar și în lagăr, Frankl vede cum omul
poate alege să nu se lase definit de „asuprire”.
9)
Simone
Weil – Greutatea și harul
„Acceptarea suferinței înseamnă a o
transcende.”
🔹 În linia misticii creștine: suferința
asumată devine purificare, iar asuprirea – irelevantă pentru sufletul eliberat.
10)
Lucian
Blaga – Zări și etape
„Nu orice apăsare vine din afară, și nu
orice suflet e în stare să simtă apăsarea.”
🔹 Gândire românească, modernă, dar în
același spirit: asuprirea există doar pentru sufletul care o recunoaște ca
atare.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Figura „sufletului împăcat” în literatura
românească
Sufletul filosof și sufletul împăcat: de
la Cantemir la lirica modernă românească
Figura „sufletului împăcat” în literatura
românească — așa cum o regăsim la Arghezi, Blaga, Voiculescu — este o
întruchipare modernă și profund lirică a aceluiași tip de spirit înțelept,
împăcat cu suferința, care „nu simte asuprirea” pentru că o transcende prin
sens, credință sau poezie.
Să vedem cum apare acest arhetip al
sufletului împăcat la fiecare:
🔸 1. Tudor Arghezi –
smerenie lucidă și forță interioară
În poemul „Psalm”, Arghezi își asumă o
relație tensionată, dar împăcată, cu Dumnezeu. În fața suferinței și a
încercării, sufletul nu se revoltă definitiv, ci se regăsește în credință:
„Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchez a cere?”
Aici e prezentă lupta sufletului cu
divinul, dar finalul e adesea împăcat: în ciuda conflictului, acceptarea
suferinței duce la o formă de echilibru interior.
🔸 2. Lucian Blaga –
împăcarea metafizică, sufletul ca taină
Blaga este poetul unei împăcări
metafizice. El nu luptă împotriva asupririi existenței, ci o înglobează în
mister și o face parte din ființare. În poemul „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii”, găsim o emblemă a acestei împăcări:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc...”
Sufletul lui Blaga nu vrea să cucerească,
ci să participe la mister, să accepte taina și suferința ca părți ale unei
ordini mai adânci. În fața asupririi destinului, el nu se revoltă, ci se
armonizează.
🔸 3. Vasile Voiculescu –
sufletul mistic, în suferință se regăsește divinul
Voiculescu este un poet mistic, iar
împăcarea sufletului vine dintr-o comuniune cu divinitatea în suferință. În
poemul „Când vei veni” sau în prozele din Ultimul Berevoi, întâlnim
mereu figura omului smerit, prigonit poate de viață, dar eliberat prin dragoste
și credință.
„Când vei veni, iubito, nu mai bate
La ușă: intră, dacă ești sortită
Să-mi fii și răsăritul și-amurgita,
Intrară-n mine porți de-nfricoșate.”
Sufletul e devenit poartă, loc de trecere
— și chiar dacă simte durerea, n-o mai percepe ca „asuprire”, ci ca mijloc de
transfigurare.
🔸 Puncte comune între
cei trei:
|
Autor |
Modul de împăcare |
Atitudine față de
suferință/asupreală |
|
Arghezi |
Credință zbuciumată,
dar resemnată |
Suferința e probă și
rugăciune |
|
Blaga |
Acceptare metafizică,
participare la mister |
Suferința e parte din
taina lumii |
|
Voiculescu |
Împăcare mistică,
transfigurare prin iubire divină |
Suferința e calea
spre sfințenie |
🔹 Legătura cu Cantemir:
În fraza lui Cantemir:
„sufletul filosof asupreală nu are, de
vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte” vedem
deja această idee a unei suferințe transcense prin cunoaștere și virtute. Cei
trei autori de mai sus o duc mai departe: sufletul împăcat nu doar că nu simte
asuprirea, ci o transformă în rugă, în mister sau în sfințenie.
În Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir formulează, prin vocea alegorică a Vulpii, o idee profundă, în care
filosofia devine scut împotriva suferinței:
„Sufletul filosof asupreală nu are, de
vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte.”
Această viziune, înrădăcinată în stoicism
și transfigurată prin limbaj alegoric și baroc, vede în suferință o școală a
spiritului, o experiență care, odată asumată integral, nu mai apasă sufletul
înțelept. Filosoful nu e imun la durere, ci o înțelege, o integrează și astfel
o neutralizează.
Această idee traversează literatura
română modernă sub forma unei figuri recurente: sufletul împăcat, prezent, în
diferite tonalități, la Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Vasile Voiculescu.
Arghezi: suferința ca rugăciune
Arghezi, în poemele sale de inspirație
religioasă (în special Psalmii), înfățișează un suflet frământat, care
nu se împacă ușor cu asuprirea lumii sau cu tăcerea lui Dumnezeu. Totuși, în
miezul zbuciumului, apare un tip de resemnare lucidă. Prin suferință, omul nu
fuge de Dumnezeu, ci se apropie de el:
„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
Această exclamație din Psalm e o
formă de eliberare: asuprirea existenței e strigată, nu negată, iar sufletul,
deși rănit, se împacă cu suferința ca parte din destinul său spiritual.
Asemenea filosofului lui Cantemir, el nu mai simte asuprirea ca o rană, ci ca o
cale de întâlnire cu transcendența.
Blaga: împăcarea metafizică
În poezia lui Blaga, suferința și
limitarea nu sunt negate, ci absorbite într-o viziune metafizică a lumii ca
mister. Aici, sufletul nu se luptă cu suferința, ci o acceptă ca parte a
ordinii cosmice:
„Nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc
/ În calea mea…”
Sufletul poetului blagian seamănă cu cel
cantemirian prin refuzul de a simți constrângerea ca asuprire, dar spre
deosebire de stoicismul clasic, Blaga adaugă o notă de taină și frumusețe, în
care suferința e absorbită în farmecul lumii.
Voiculescu: transfigurarea suferinței
prin iubire divină
În cazul lui Voiculescu, suferința nu
doar că nu mai e asuprire, ci devine mijlocul de întâlnire cu divinul. În proza
scurtă (Capul de zimbru, Ultimul Berevoi) și în versurile sale,
smerenia, tăcerea și suferința sunt chei ale mântuirii:
„Dumnezeu nu vorbește tare. Se strecoară
în cel tăcut.”
La Voiculescu, sufletul împăcat e un
suflet smerit, ce acceptă prigoana, durerea sau sărăcia nu din resemnare, ci
din credință în sensul lor tainic. Aceasta este forma supremă a ideii
cantemiriene: un suflet care suferă, dar nu se mai revoltă, pentru că știe că
suferința este locul întâlnirii cu adevărul.
Concluzie: o continuitate spirituală
Fie prin rațiune (Cantemir), fie prin
rugăciune (Arghezi), mister (Blaga) sau iubire mistică (Voiculescu), sufletul
împăcat din literatura română se conturează ca o figura statornică a
rezistenței interioare. Este omul care a suferit, dar care a depășit suferința
— nu prin negare, ci prin înțelegere, asumare și transfigurare.
În această figură, literatura românească
își regăsește o continuitate profundă a spiritului, ce pornește din stoicismul
baroc al lui Cantemir și se reîncarnează în lirica modernă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Să ne
aplecăm cu respect asupra acestei expresii de dăruire totală și de smerenie în
fața unei misiuni care depășește individul – tema fundamentală a pasajului
cantemirian.
Vom
continua așadar cu un eseu comparativ în care vom porni de la ideea exprimată
de Cantemir în Istoria ieroglifică: sufletul gata de jertfă pentru
binele comun, chiar și atunci când recunoaște că nu este vrednic de a conduce,
dar este vrednic să arate pe cel care este. Această idee a fost reluată și
nuanțată în literatura română, în forme variate, de la misticismul suferinței
redemptive până la filosofia slujirii tăcute.
Eseu
comparativ: Sufletul împăcat cu jertfa în viziunea lui Dimitrie Cantemir și
ecourile sale în literatura română (Arghezi, Blaga, Voiculescu)
Dimitrie
Cantemir, în paginile sale alegorice, zugrăvește figura unui om aflat în slujba
unei idei superioare, cu un suflet „pururea gata și bucuroasă” de a împlini o
poruncă grea. Această disponibilitate de a se jertfi pentru o cauză mai înaltă
– fie ea monarhică, spirituală sau națională – devine în literatura română un
motiv recurent. Dar această jertfă nu este niciodată una fără cunoaștere de
sine: dimpotrivă, ea pleacă de la conștiința propriei nevrednicii și, totodată,
de la forța de a recunoaște în alții vrednicia.
Această
dublă smerenie – de a te retrage, dar și de a chema la lumină pe cel mai
vrednic – apare ca o constantă în scrierile unor autori precum Tudor Arghezi,
Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu, care propun, în feluri proprii, o estetică
a slujirii tăcute și a suferinței rodnice.
Tudor
Arghezi – Testament și munca smerită a cuvântului
Arghezi nu
se adresează direct unei porunci „a monarhiilor”, dar poartă aceeași greutate
în suflet: „Am scris cu unghia pe tăblițe de humă”. În acest vers emblematic,
întâlnim aceeași conștiință a unei munci grele, a unei împliniri prin
suferință. Poetul nu se pretinde vrednic, dar prin trudă vrea să deschidă calea
„neamului meu de rând”. Ca și Cantemir, el crede că slujirea se face nu cu
trâmbiță, ci cu jertfă interioară și cu luciditate.
Lucian
Blaga – acceptarea misterului și limitele omului
Blaga, în
poezia sa și în sistemul său filosofic, afirmă o altă fațetă a ideii
cantemiriene: omul nu e vrednic să pătrundă toate tainele, dar e vrednic să le
slujească. Poetul „nu strivește corola de minuni a lumii” – adică nu se
erijează în stăpân, ci în păstrător umil. Există o apropiere subtilă între
această atitudine și gândul lui Cantemir că „cine ce are și cât are, atâta
poate da”. Blaga, asemenea filosofului, nu se ridică deasupra celorlalți, ci în
jos – în adâncul misterului.
Vasile
Voiculescu – sufletul filosof și „asupreală” netulburată
Voiculescu,
în special în proza sa scurtă mistică (Ultimul Berevoi, Lostrița,
Capul de zimbru), aduce în prim-plan o figură asemănătoare cu cea
descrisă de Cantemir: omul care suferă tăcut, fără a se plânge, pentru că
„sufletul filosof asupreală nu are”. Suferința este o formă de clarificare, nu
de înjosire, și tocmai cel care tace și rabdă, poate – când va fi întrebat – să
spună adevărul.
Concluzie
De la
Cantemir încoace, literatura română nu a încetat să reviziteze ideea slujirii
asumate și a jertfei conștiente. Indiferent de forma istorică, poetică sau
metafizică, apare mereu această figură: omul care nu caută puterea pentru sine,
ci este gata să o arate în alții și să o slujească prin sine, fără orgoliu,
fără îndoială, dar cu deplină cunoaștere a greutății drumului.
Păstrăm
firul viu și sextindem comparația către Nichifor Crainic, Radu Gyr și Mihail
Sadoveanu, fiecare dintre ei oferind o variantă proprie a sufletului care se
dăruiește – fie în numele credinței, al patriei sau al unei ordini spirituale.
Continuare:
Sufletul care se jertfește – de la Cantemir la Crainic, Gyr și Sadoveanu
Dacă la
Cantemir omul conștient de nevrednicia sa devine vrednic tocmai prin puterea de
a recunoaște și de a sluji fără pretenție, la Nichifor Crainic această
atitudine capătă o dimensiune mistică și națională. În poezia și în reflecțiile
sale filosofice, ideea de jertfă se leagă de asumarea destinului creștin al
neamului, dar și de chemarea personală a fiecărui individ către mântuirea prin
suferință.
Nichifor
Crainic – suferința ca treaptă spre înalt
În Nostalgia
paradisului, Crainic afirmă că omul este chemat să regăsească o stare
originară de lumină, dar pentru aceasta trebuie să treacă prin „focul curățitor
al jertfei”. Asemenea sufletului cantemirian, cel descris de Crainic nu fuge de
slujire, ci o vede ca pe o cruce asumată. Poezia sa, precum Țara de peste
veac, cultivă o smerenie dublată de un patriotism mistuitor: „Nu suntem
vrednici, dar trebuie să fim”. Este un ecou direct al lui „eu, de săvârșirea
lucrului acestuia precum vrednică nu sint...”.
Radu Gyr –
jertfa încarcerată și credința neclintită
Cazul lui
Radu Gyr este cu totul aparte: închis, umilit, torturat, el nu încetează să
scrie despre jertfa care dă rod, despre suferința ca formă supremă a dăruirii.
În poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, el reia ideea că
„sufletul filosof” nu are nevoie să fie învingător în ochii lumii – el este
învingător prin faptul că nu se leapădă de ceea ce crede. Este exact aceeași
viziune asupra suferinței care nu se simte „asupreală”, ci împlinește o lege
interioară.
Într-o
altă poezie, Iisus în celulă, Gyr exprimă cu blândețe și forță una
dintre cele mai adânci versiuni moderne ale gândului lui Cantemir: omul poate
fi lipsit de tot, dar rămâne vrednic dacă îl recunoaște pe cel vrednic – în
acest caz, chiar pe Hristos, prezent în umilință.
Mihail
Sadoveanu – vrednicia ascunsă sub haina smereniei
Sadoveanu,
în prozele istorice precum Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă,
prezintă personaje care, asemenea celui cantemirian, nu se grăbesc să iasă la
lumină. Vrednicia lor se măsoară în tăcere, în fidelitate, în refuzul de a-și
proclama meritele. Cuvântul cântărit, umbra protectoare, răbdarea și discreția
sunt semnele unei vrednicii autentice, de care nici eroul, nici cronicarul nu
se laudă.
În Creanga
de aur, Sadoveanu ajunge la o formă spiritualizată a acestui ethos: un drum
inițiatic, în care puterea e refuzată în favoarea înțelegerii. Căutarea celui
„vrednic” devine o căutare interioară. Ca și la Cantemir, esențială nu este
puterea de a porunci, ci înțelepciunea de a arăta calea.
Concluzie
intermediară
De la
Cantemir la Crainic, Gyr și Sadoveanu, jertfa asumată devine una dintre cele
mai profunde mărturii ale literaturii române. E vorba de un ethos al smereniei
active, în care omul nu cere nimic pentru sine, dar se dăruiește întreg pentru
ceva mai presus decât sinele. Fie că este numită țară, neam, credință sau
adevăr, această realitate superioară cere oameni care, asemenea „sufletului
filosof”, nu simt asuprirea nici când sunt loviți, pentru că inima lor e deja
așezată într-un alt plan.
Să pășim
și înspre gândirea lui Eminescu, cu pașii rari și adânci ai celui care simte nu
doar povara istoriei, ci și suferința unui neam ce pare, uneori, nedemn de
propria lui lumină. Eminescu este, poate, cel mai dureros continuator al lui
Dimitrie Cantemir – pentru că în el jertfa nu mai este doar una asumată cu
seninătate filosofică, ci una trăită ca o tragică imposibilitate de a mântui
ceea ce trebuie salvat.
Eminescu –
jertfa lucidă și suferința celui vrednic într-o lume nevrednică
În
scrierile eminesciene – fie ele politice, poetice sau filosofice – găsim
aceeași conștiință a nevredniciei lumii de a fi condusă de cei vrednici. Dar,
spre deosebire de Cantemir, Eminescu nu mai are speranța că va putea „arăta pre
cel vrednic” și nici că lumea îl va recunoaște.
În poezia Scrisoarea
I, poetul zugrăvește o lume în care „geniul pustiu” contemplă zădărnicia
veacurilor. El e precum focul din piatra vârtoasă de care vorbea Cantemir – dar
nu mai luminează, ci arde pe dinăuntru. „Trăind în cercul vostru strâmt /
Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece” – este
expresia supremă a izolării celui vrednic într-o lume care nu mai are puterea
de a recunoaște vreo vrednicie.
Publicistica
eminesciană – jertfa pentru un ideal de țară
În
articolele sale din Timpul, Eminescu este de o verticalitate
cantemiriană: „nu sunt vrednic, dar trebuie spus adevărul”. El nu cere nicio
răsplată, nicio funcție, ci doar dreptul de a sluji adevărul, chiar împotriva
celor ce se pretind conducători.
Ca și
Cantemir, Eminescu înțelege că slujirea înseamnă suferință. Dar în el,
suferința se transformă în disperare lucidă: poporul nu mai vrea adevăr, ci
iluzii. Doina este un strigăt aproape mesianic – nu pentru că Eminescu
se consideră mântuitor, ci pentru că vede neamul „ca o turmă fără număr” care
nu mai vrea să fie condusă spre lumină, ci lăsată în întuneric.
„Odă (în
metru antic)” – jertfa tăcută a celui care ar fi putut fi altceva
Această
poezie – una dintre cele mai adânci mărturisiri lirice din literatura română –
e înrudită direct cu finalul pasajului cantemirian: „de va fi întrebat după a
sa filosofie, adevărul va grăi”.
„Numai tu,
iubire, numai tu / În a lumii mare m-ai pierdut” – spune Eminescu, dar în
adâncul acestor versuri nu e vorba doar de iubirea pământească, ci de iubirea
de ideal. Poetul se jertfește pentru ceva ce nu poate fi cuprins, și simte că
această jertfă l-a separat definitiv de ceilalți. Ca și Cantemir, nu caută să
se arate, dar nici nu poate ascunde focul din sine.
Concluzie:
Eminescu – între vrednicia tăcută și damnarea de a ști
Dacă
Dimitrie Cantemir exprimă speranța că jertfa, chiar smerită, va duce la
luminarea celor din jur, Eminescu trăiește drama celui care vede și spune, dar
nu mai poate fi ascultat. El nu mai este doar slujitorul, ci martirul lucid,
care coboară printre oameni cu o torță ce nu mai luminează decât pentru sine.
Această
diferență nu e o ruptură, ci o evoluție dureroasă: într-o lume tot mai surdă la
chemările înalte, sufletul vrednic devine un proscris. Cu toate acestea, el nu
renunță. Asemenea lui Cantemir, Eminescu păstrează acel nucleu de demnitate
tragică: să spui adevărul chiar și atunci când nu mai e nimeni care să-l audă.
Să urmărim
ideea unei variante alegorice în stil cantemirian, în care sufletele vrednice,
dar smerite, se întâlnesc într-o lume simbolică. Vom păstra tonul grav, dar
poetic, cu nuanțe din Istoria ieroglifică, dar și din gândirea celor evocați:
Cantemir, Crainic, Gyr, Sadoveanu, Eminescu.
Alegorie:
Cuvânt despre Cetatea din Piatră și despre cei ce nu voiesc a străluci, dar
luminează
Într-o
vreme ce fu, sau ce pururea este, la marginea unei lumi ce semăna cu pământul,
dar era plămădită din gânduri și dureri, se afla o cetate de piatră, înaltă și
închisă, căreia îi ziceau Cetatea Focului Ascuns. Acolo nu locuiau domni, nici
stăpânitori, ci suflete.
Nu oricare
suflete, ci acelea ce umblaseră în lume cu fruntea plecată și cu inima aprinsă,
dar nearătată. Ei purtau nume ce nu se mai rosteau, pentru că lumea de jos
uitase a cinsti ceea ce nu strigă.
Primul ce
ieși în fața străinului ce bătea la poarta cetății fu un bătrân cu toiag, în
haină boierească, dar ponosită: Cuviosul cu nume de domn – Dimitrie, care zise:
„Nu este
vrednic omul să grăiască despre sine, dară poate arăta pre cel ce merită a fi
ascultat. Și, de vreme ce nu căutăm slavă, slavă ni se dă. Căci acela ce
slujește cu smerenie, precum o rândunică care în zori cântă fără a ști că e
ascultată, acela împlinește legea nescrisă a vredniciei.”
Alături
veni un altul, cu chip luminat de suferință, cu ochii adânci și tăcuți, dar
arzând: Fratele de sub pământ – Radu, cel ce zise:
„Mi s-a
luat tot, și totuși am rămas întreg. Căci cine s-a unit cu Adevărul nu mai
poate fi frânt. Am văzut temnița și n-am urât. Am fost tăcut și totuși am scris
cu sânge. Focul ce m-a mistuit nu a ars pielea, ci a luminat sufletul.”
A treia
umbră veni în tăcere, cu pas de cronicar și cu ochii de vânător. Purta pe umeri
un sac de povești. Era Sadoveanu cel Tainic, care zise:
„Nu este
mai mare tărie decât tăcerea ce nu-i frică. Smerenia nu-i slăbiciune, ci
puterea de a vedea limpede. Am scris cu tăcere despre viteji și sfinți, căci nu
sabia, ci cuvântul păstrat în taină mântuiește neamul.”
Apoi se
ivi unul înveșmântat în hlamidă de idei și foc: Crainic, cel ce plânse pentru
Raiul pierdut, care zise:
„Cel ce se
jertfește pentru neam și pentru cruce nu se pierde, chiar de piere. În fiecare
lacrimă a suferinței e un strop de lumină. Și fiecare lumină mică răzbate
dincolo de veac.”
Și în cele
din urmă, ca o flacără rece, sosi Emin, Fiul Nimănui, cel ce nu vorbea, ci se
auzea. El nu spuse nimic, dar în jurul lui începu să se miște vântul
adevărului, și stelele își coborâră fruntea. Cuvântul i se auzi dinlăuntru:
„Eu am
știut ce nu se putea spune. Am spus ce nu se putea auzi. Și pentru aceasta, am
fost dat uitării de cei vii, dar am rămas viu printre cei ce visează. Nu pentru
laudă am grăit, ci pentru durere. Și tot ce am ars, a luminat.”
Apoi
porțile cetății se închiseră încet. Iar cel ce fusese primit acolo (poate un
căutător, poate un scrib, poate tu), plecă înapoi în lume cu inima grea, dar
limpede. Și în fiecare pas, auzea ecoul acelui gând:
„Cine nu a
învățat nevoia a trage pentru toți, acela nici fericirea nu va suferi împreună
cu toți.”
>>>>>>>>>>>>>>>
O
sinteză-eseu finală care reunește firul ideii jertfei conștiente și smerite, a
vredniciei neostentative, de la Dimitrie Cantemir la Eminescu și ceilalți mari
gânditori ai spiritului românesc. Tonul este grav, dar limpede, sobru, dar cu
accente lirice, păstrând filonul profund al reflecției.
Despre
sufletul vrednic și jertfa smerită – de la Cantemir la Eminescu
În
adâncurile culturii române, ca o apă subterană ce nu seacă, curge un fir de
gândire care unește între ele conștiințele cele mai înalte: ideea că adevărata
putere nu strigă, ci slujește în tăcere. Această viziune nu este nici simplu
stoicism, nici mistică pasivă, ci un ethos al jertfei lucide, conștiente,
izvorât din iubirea de semeni și din dorința de a sluji binelui comun, chiar cu
prețul propriei nimiciri.
Dimitrie
Cantemir – vrednicia care nu se arată, dar luminează
În
gândirea lui Dimitrie Cantemir, întâlnim pentru prima oară, articulat filosofic
și exprimat literar, acest model al sufletului care nu se crede vrednic, dar
care slujește ca și cum ar fi. În Istoria ieroglifică, jertfa apare nu
ca o autoexaltare, ci ca o smerenie activă: omul nu se crede vrednic, dar este
gata să îndure, să arate, să recomande, să susțină pe cel care este. Iar dacă
acela se va ascunde, focul din el va ieși singur la lumină – căci „pre cât mai mult
să acopere, pre atâta mai tare să descopere”.
Această
viziune este nobilă, echilibrată, rațională și în același timp profund
creștină: să nu cauți slava, dar să arzi pentru cei ce au nevoie de lumină.
Eminescu –
tragedia celui care vede și nu este auzit
La
Eminescu, același model este reluat, dar transformat într-o dramă a lucidității
într-o lume ce și-a pierdut simțul recunoașterii. Poetul este imaginea celui
vrednic care nu doar că nu este căutat, dar este ocolit, respins, sacrificat.
În Scrisoarea I, în articolele din Timpul, în Doina sau în
Odă (în metru antic), apare permanent ideea că cine iubește cu adevărat
țara, suferă pentru ea – nu din ură, ci din disperarea iubirii neîmplinite.
Eminescu
este continuatorul lui Cantemir în alt registru: nu mai are încredere că
adevărul va răzbate de la sine, dar continuă să-l slujească, fără speranță de
recunoaștere. E forma pură a jertfei: a spune ce trebuie spus, chiar dacă
nimeni nu mai vrea să audă.
Crainic,
Gyr, Sadoveanu – chipuri ale smereniei active
În
perioada interbelică și mai ales în vremuri de restriște, modelul se
diversifică, dar nu se destramă. Nichifor Crainic propune o viziune teandrică:
omul smerit nu doar că suferă, ci participă prin suferință la mântuirea altora.
Jertfa nu e doar etică, ci teologică: în fiecare durere asumată pentru alții se
ascunde o treaptă spre înălțare.
Radu Gyr,
în poemul „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, arată că jertfa nu este un
gest de renunțare, ci un act de demnitate suverană: smeritul nu este slab, ci
vertical. El rabdă, dar nu cedează. El tace, dar în tăcerea lui se aude
strigătul celor care nu mai pot vorbi.
Mihail
Sadoveanu, în schimb, într-un mod mai subtil și narativ, așază smerenia în
cotidian: eroismul discret al țăranului care nu cere nimic, dar dă totul. Prin
figurile mitice din proza sa, se păstrează ideea că adevărata putere este
tăcută și răbdătoare.
Un
model uitat, dar necesar
Lumea
modernă nu mai prețuiește smerenia, ci spectacolul; nu mai caută pe cel
vrednic, ci pe cel vizibil. Cu toate acestea, istoria adâncă a spiritului
românesc ne spune altceva: că adevărul trăiește prin cei ce nu vor să-l
stăpânească, ci să-l slujească. Și că, deși acești oameni par absenți, în
tăcerea lor se zidește viitorul.
Să nu ne
temem că nu suntem văzuți. Să ne temem doar că nu suntem vrednici de a sluji,
fie și în ascuns.
Căci, cum
spune Cantemir:
„Cine nu a
învățat nevoia a trage pentru toți, acela nici fericirea nu va suferi împreună
cu toți.”
Avansăm, așadar, spre gândirea postbelică,
unde ideea jertfei conștiente, a slujirii smerite și a vredniciei care nu se
proclamă capătă un nou contur – marcat de detenție, suferință, dar și de o
luciditate supremă, aproape martirică. Trei figuri esențiale luminează această
epocă: N. Steinhardt, Petre Țuțea, Constantin Noica.
Slujirea
prin suferință: de la Cantemir la gândirea postbelică (Steinhardt, Țuțea,
Noica)
În spațiul
românesc, nu putem vorbi despre noblețe spirituală fără a înțelege legătura
profundă dintre suferință și rostire, dintre smerenie și verticalitate. Dacă
Dimitrie Cantemir deschidea calea printr-un model al slujirii conștiente, dar
neostentative, în secolul XX, marile conștiințe ale spiritului s-au exprimat
din temniță, din exil interior sau din exilul neînțelegerii.
N.
Steinhardt – Jertfa ca libertate a alegerii
În Jurnalul
fericirii, N. Steinhardt transformă logica suferinței: nu doar că o
acceptă, ci o alege. Momentul convertirii nu este o înfrângere, ci o biruință a
libertății interioare. Steinhardt, asemenea unui Cantemir al secolului XX, nu
se crede vrednic, dar acceptă cu bucurie să sufere împreună cu alții:
„În cele
mai cumplite cazne, în cele mai cumplite neajunsuri, fericirea nu încetează.
[...] Omul are dreptul la suferință, are dreptul la crucificare.”
El merge
mai departe decât Cantemir: suferința devine terenul unei iubiri supreme, nu
doar un preț pentru o idee, ci o cale spre desăvârșire:
„În
fiecare temniță se află un înger al libertății.”
Astfel,
smerenia se unește cu lumina – iar vrednicia nu mai este doar tăinuită, ci
transfigurată.
Petre
Țuțea – Smerenia ca afirmare a omului în fața Absolutului
Țuțea nu
este un mistic retras, ci un societar al ideii înalte, un metafizician în
straie populare. El dă glas smereniei printr-un dialog ironic cu nimicnicia
umană, dar și cu autoritatea divină:
„Am stat
13 ani în închisoare pentru un popor de idioți. Dar, dacă ar fi să o iau de la
capăt, aș face la fel.”
În spatele
acestei fraze amare nu e dispreț, ci o jertfă adâncă, asumată cu luciditate: să
suferi pentru cei care nu știu și nu vor ști vreodată că suferi pentru ei –
iată esența slujirii autentice.
Pentru
Țuțea, adevărata noblețe este a celui care crede, slujește și tace. Omul este
chemat să-și recunoască limitele în fața lui Dumnezeu, dar să se înalțe prin
această recunoaștere.
„Creștinismul
este singura formă de umanism. Numai în fața lui Dumnezeu omul este cu adevărat
om.”
Aceasta
este esența smereniei verticale: nu micime, ci proporție.
Constantin
Noica – Muncitorul ideii și jertfa tăcută
În fine, Constantin
Noica, deși nu a fost un „deținut politic” în forma clasică, a fost un
marginalizat activ, un „clandestin al culturii”, care a acceptat să rămână în
țară, într-un „exil interior”, tocmai pentru a păstra germenul culturii vii.
Pentru
Noica, slujirea nu este neapărat legată de suferință trupească, ci de asceza
spiritului, de fidelitatea față de idei în vremuri potrivnice. El nu se
proclamă vrednic, dar devine formator de suflete. În Rugăciune pentru un
cuvânt, spune:
„Știu că
nu am făcut cât trebuia, dar poate că, prin puținul meu, am salvat ceva din
rostul acestui neam.”
Noica
reînvie modelul cantemirian: nu cel care strigă este vrednic, ci cel care
arată, care pregătește, care luminează fără a se arăta.
Concluzie:
O axă a verticalității – de la Cantemir la Noica
Toți
acești gânditori, separați de veacuri și de forme, sunt uniți de un fir tainic
al smereniei active și al jertfei conștiente:
- Cantemir: noblețea slujirii în
umbră;
- Eminescu: durerea celui care
știe și tace;
- Crainic: jertfa pentru un
ideal spiritual;
- Gyr: demnitatea în închisoare;
- Sadoveanu: mitul puterii
tăcute;
- Steinhardt: suferința ca
libertate;
- Țuțea: smerenia ca suprema
înțelepciune;
- Noica: fidelitatea în exilul
interior.
Dacă
este corect acordul .......
Acestea
sunt chipurile unei Românii interioare, nevăzute, dar veșnic vii. O Românie
zidită nu din vorbe mari, ci din tăceri arzătoare.
