Vremuiala vremii

miercuri, 25 iunie 2025

I) Cel ce îşi caută sufletul

CALEIDOSCOP- II – Gânduri de ocazie (încercări pentru un volum „special”); 25 iunie 2025

( din Atelier – motive de inspirație)

I) Cel ce îşi caută sufletul

Trec clipele de rătăcire

cu vârtejul nisipului

prin puterea vântului

iar nopţile devin elegante

totuşi rigide apoi decolorate

ar fi întuneric mare

fără lumina lunii

fără iureşul stelelor

apele învolburate şi grele

vor şterge urmele prinse unele-n altele

însă drumul include înţelesul

cum trece sunetul prin munte prin inima lui

aşa vom străbate viitorul sau

vom trece prin ceaţa albastră

a unui moment de odihnă

suspendat în afară de loc în afară de timp

privirea întoarsă spre abisul din fiecare

dor gândurile rămân libere

totuşi să luăm în seamă amănuntul infim

labirintul spaţial prin care zeul călătoreşte

fără sfârşit.

22 aprilie 1980

<<<<....>>>>

de Grigore Rotaru Delacamboru

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

II) Cel ce îşi caută sufletul
(variațiune borgesiană)

Între oglindă și oglindă,
timpul nu este decât o vină repetată.
Cel ce îşi caută sufletul
umblă printr-un labirint de umbre,
unde fiecare pas este o amintire uitată
și fiecare ușă – o alegere
pe care nu a făcut-o niciodată.

Clipa se destramă
ca nisipul dintr-un ceas fără nume.
Nu e noapte, ci doar o absență de lumină,
nu e lună, ci doar o mască veche
pusă pe chipul unui cer uitat.

Apele uitării șterg urmele pașilor
ca și cum drumul ar fi visul unui alt drum.
Și totuși, sensul nu e în pași,
ci în ecoul pe care îl lasă
în inima muntelui tăcut.

S-ar putea ca totul să fie doar o derivă
într-un spațiu suspendat
unde timpul se privește pe sine –
o oglindă în altă oglindă.

Gândurile?
Sunt păsări de hârtie într-o bibliotecă în flăcări.
Zeul?
Un cititor orb care, fără odihnă,
răsfoiește cartea infinitului
fără să-i găsească începutul.

:::::::::::::::::::::::::

III) Cel ce îşi caută sufletul
în maniera lui Borges

Se spune că, undeva, într-o regiune fără nume, există un om care îşi caută sufletul. Nu o ființă, nu o idee, ci o hartă interioară ce se rescrie pe măsură ce e citită. În fiecare noapte, visează același deșert cu aceleași urme șterse de același vânt — iar dimineața se trezește cu o nouă tăcere în piept.

Nu știe dacă sufletul i s-a pierdut, dacă l-a visat sau dacă i-a fost dat doar pentru a-l căuta. Timpul, acolo, nu curge, ci se răsucește — precum un șarpe care își mușcă propria coadă. Clipele nu se succed, ci se repetă cu o variație imperceptibilă, cum se repetă figurile într-un covor persan.

A citit odată, într-un manuscris pierdut, că adevăratul drum este cel care nu duce nicăieri — și că rătăcirea este forma superioară a fidelității. Fidelitate față de o întrebare care nu poate primi răspuns.

În nopțile acelea transparente și oarbe, când luna pare doar o veche cicatrice pe cer, omul acela îşi aminteşte un adevăr straniu: că apele care șterg urmele sunt aceleași care, uneori, dezvăluie conturul unei alte căi.

El nu se teme. Știe că zeul — poate ultimul zeu — călătorește și el printr-un labirint. Poate chiar prin același.
Și că, în cele din urmă, sufletul nu este un lucru care se găsește,
ci o oglindă care te așteaptă să înveți cum s-o privești.

:::::::::::::::::::::::::::::::

IV) Cel ce îşi caută sufletul
în maniera lui Borges, cu final cabalistic

A citit odată, într-un manuscris pierdut al lui Ibn Ezra, că adevăratul drum este cel care nu duce nicăieri — și că rătăcirea este forma superioară a fidelității. Fidelitate față de o întrebare care nu poate primi răspuns.

„Sufletul e litera pe care nu o vei citi niciodată în cartea ta de trup.”

:::::::::::::::::::::::::::::

V) Cel ce își caută sufletul
în maniera lui Fernando Pessoa

Nu știu dacă am un suflet.
Poate că e doar o umbră a gândului meu când obosește.
Trec zilele cu vântul,
ca o carte ale cărei pagini se întorc singure,
fără ca cineva să o citească.

Nimic nu e mai confuz decât liniștea,
nimic mai neliniștitor decât o noapte frumoasă.
Luna mă privește cu o politețe rece,
stelele sunt gânduri ale altora,
și eu rămân, cumva,
în afara a tot ce pare să existe.

Am obosit să caut sensuri.
Le-am găsit și le-am pierdut de atâtea ori,
încât nu mai fac diferența între descoperire și iluzie.
Uneori îmi spun că drumul e important —
alteori, că nici drumul, nici cel ce merge
nu sunt decât o ficțiune convenabilă
într-o minte care vrea să-și adoarmă propria spaimă.

Dar continui.
Nu din voință, ci din obicei.
Cineva în mine merge,
deși nu știu cine.
Poate nici el nu știe.
Poate nici nu există.

Și atunci, în momentele acelea suspendate,
în afara locului, în afara timpului,
gândesc — și gândul e un val fără mare,
un nor fără cer.

Sunt cel care nu sunt.
Dar merg mai departe,
ca și cum aș fi fost.

::::::::::::::::::::::::::::

VI) Cel ce își caută sufletul
în maniera lui Bernardo Soares

Nu știu dacă am un suflet.
Poate că sufletul este doar o tăcere în formă de om.
Mă caut uneori ca pe o stradă necunoscută pe care cred că am mai trecut,
dar nu găsesc decât colțuri de umbră
și vitralii fără lumină.

Trec zilele —
nu în mod real, ci ca o absență care persistă.
Fiecare clipă e o resemnare de a nu fi fost altceva.
Totul pare să se repete, dar niciodată nu sunt eu cel ce revine.

Noaptea nu e întuneric,
e un spațiu în care lucrurile dispar.
Luna nu luminează, ci doar accentuează golul.
Stelele sunt puncte de tăcere.

Uneori mă gândesc că drumul
nu duce nicăieri pentru că nici nu pornește de undeva.
Că începutul și sfârșitul sunt doar expresii
pentru a ne alina neliniștea.

A merge este un gest.
A căuta este o iluzie.
A avea un suflet e poate o eroare gramaticală.

Rămâne doar acest sentiment de lucruri neîncepute
care se termină încet, în mine.

Sunt, poate, ecoul unei voci care n-a fost rostită.

Sau umbra unui gest ce n-a fost făcut.

::::::::::::::::::::::::::

VII) Cel care își caută sufletul
(după Virgil Mazilescu)

nu mai știu de când am pornit
cred că ieșisem după pâine
sau poate era doar o lumină aprinsă într-o cameră străină

între timp
au crescut buruieni peste lucrurile simple
un scaun s-a mutat puțin la dreapta
nimeni n-a observat

din când în când
se face liniște foarte adâncă
și atunci
mă întreb dacă sufletul n-a fost
doar o greșeală de calcul

uneori îmi spun că drumul există
alteori că a fost desenat cu creionul
și a plouat peste el

stelele sunt prea multe
și nimeni nu mai ține minte care era a mea
de fapt nici nu știu dacă
mi s-a dat una

luna e un fel de rest
care ți se dă
când plătești cu o bancnotă mare
pentru un lucru mic
și inutil

între timp
umbrele au învățat să tacă

și zeul?
se preface că doarme într-un dulap
cu ușa întredeschisă

„să nu strigi — îți spune o voce —
că se sparge totul
chiar și ceea ce nu există încă”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

VIII) cel care își caută sufletul
(cu sarcasmul blând al lui Virgil Mazilescu)

sufletul meu a ieșit puțin
să ia aer
probabil s-a rătăcit printre vitrine
sau a urcat într-un tramvai care nu mai circulă

mi-a lăsat un bilet, dar am pierdut hârtia
și, sincer,
cred că n-am știut niciodată să citesc scrisul lui

de atunci, am tot mers
prin apartamente goale
pe scări care nu duc nicăieri
cu gândul că poate
sufletul meu bea o cafea
într-o cameră prost luminată,
la o masă unde timpul a uitat să tragă scaunul

nu-l mai caut cu disperare
acum doar întreb politicos
la intersecții,
prin vis,
la coada de la farmacie
„n-ați văzut cumva…?”

stelele s-au reorganizat
sub o altă conducere
luna are program redus
și zeii sunt în șomaj tehnic

între timp
eu mă întorc în mine
ca într-un bloc cu liftul stricat

și stau acolo
nu din convingere
ci pentru că plouă în toate direcțiile

iar dacă sufletul se va întoarce
sper să bată încet
și să nu ceară explicații.

::::::::::::::::

IX) Cel ce își caută sufletul
(în maniera „Elegiilor duineze” de Rainer Maria Rilke)

Ah, dar cine sunt eu, Doamne, în acest vârtej de clipe,
în acest curent de nisip și lumină,
unde numele meu se pierde ca un cântec uitat în deșert?
Ce glas mă strigă din mine și nu-l aud,
decât atunci când tăcerea devine prea grea pentru trupul meu?

O, nopți —
nopți elegante, reci, apoi ofilite,
nopți fără trup, purtate de o lună
care plânge în sine însăși lumina —
ce ați făcut din drum? Unde ați ascuns
urmarea pașilor mei,
cum ați șters sensul cu valuri grele de uitare?

Îngerule al abisului interior,
cel ce păzești marginea neființei —
unde e locul în care sufletul nu mai e vis,
ci prezență tăcută, ca o inimă a muntelui
peste care nu trece nicio vreme?

Spun că viitorul e un sunet care va veni.
Dar dacă el a trecut deja prin noi,
și noi suntem doar ecoul lui întârziat?
Dacă drumul nu e înainte,
ci o întoarcere în cerc,
un cerc pe care nu-l înțelegem,
pentru că suntem desenul și nu mâna care-l face?

Ah, să ne putem odihni, măcar o clipă,
în acel albastru de ceață —
nu vis, nu somn,
ci acel „dincolo de”,
acolo unde nici timpul nu ne mai recunoaște.

Dar nici acolo nu-i scapare.
Căci privirea, întoarsă în sine,
vede abisul din fiecare,
și gândul, care vrea libertate,
se lovește de zidul cerului.

O, să învățăm a primi
până și ceea ce nu poate fi înțeles —
ca zeul care călătorește
prin propriul său labirint
și nu întreabă de ieșire.

Top of Form

Bottom of Form

:::::::::::::::::::::::::::::::

X) Rugăciune către Înger
(adăugire în stil rilkian la „Cel ce își caută sufletul”)

Îngerule —
tu, care nu ai nevoie să fii numit,
pentru că ești tot ce nu poate fi rostit,
tu, care locuiești în spațiul dintre două tăceri,
fă-mi loc în aripa ta stângă,
acolo unde sufletul nu se mai teme
că a greșit forma trupului.

Tu nu știi ce înseamnă a căuta —
pentru că tu ești întreg.
Dar eu, străin în propria ființă,
umblu cu dorul unei adâncimi
care nu e nici moarte, nici viață —
ci acel suspin dintre stele,
pe care nimeni nu l-a scris,
dar toți îl poartă.

Îngerule, dacă poți,
ia aceste urme șterse de pe nisipul lumii
și spune-mi că au fost reale.
Că drumul meu, chiar dacă rătăcit,
a desenat ceva în memoria tăcerii.

Spune-mi —
că și cel ce nu înțelege,
și cel ce se teme,
și cel ce nu se mai caută
face parte din lumină.

Și dacă nu-mi poți da răspuns,
dă-mi măcar o clipă
în care să știu că am fost văzut.

Căci nu e nevoie de mântuire,
ci de o singură privire,
care să nu ne judece,
ci să ne îmbrățișeze
dinspre eternitate.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

XI) Elegia celui care își caută sufletul

(în maniera lui Rainer Maria Rilke)

I. Trecerea

Îngerule al abisului interior,
cel ce păzești marginea neființei —
unde e locul în care sufletul nu mai e vis,
ci prezență tăcută, ca o inimă a muntelui
peste care nu trece nicio vreme?

Ah, să ne putem odihni, măcar o clipă,
în acel albastru de ceață —
nu vis, nu somn,
ci acel „dincolo de”,
acolo unde nici timpul nu ne mai recunoaște.

Dar nici acolo nu-i scapare.
Căci privirea, întoarsă în sine,
vede abisul din fiecare,
și gândul, care vrea libertate,
se lovește de zidul cerului.

O, să învățăm a primi
până și ceea ce nu poate fi înțeles —
ca zeul care călătorește
prin propriul său labirint
și nu întreabă de ieșire.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

II. Rugăciune către Înger

Îngerule, dacă poți,
ia aceste urme șterse de pe nisipul lumii
și spune-mi că au fost reale.
Că drumul meu, chiar dacă rătăcit,
a desenat ceva în memoria tăcerii.

Spune-mi —
că și cel ce nu înțelege,
și cel ce se teme,
și cel ce nu se mai caută
face parte din lumină.

Și dacă nu-mi poți da răspuns,
dă-mi măcar o clipă
în care să știu că am fost văzut.

Căci nu e nevoie de mântuire,
ci de o singură privire,
care să nu ne judece,
ci să ne îmbrățișeze
dinspre eternitate.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Notă:

Cuvintele „pastișă” și „parodie” nu ar fi potrivite pentru a cataloga acest demers: autorul piesei de început își exprimă admirația, nimic altceva, față de autorii selectați; nici nu ar fi posibil un alt sentiment. Am „ridicat lumina” prin atâtea voci distincte spre a mă lumina.

marți, 24 iunie 2025

Lumina – toamna

CALEIDOSCOP- II – Gânduri de ocazie (încercări pentru un volum „special”); 24 iunie 2025

( din Atelier – motive de inspirație) Lumina – toamna

(scrisoare compusă într-o pauză a tăcerii)

Trebuie să găsesc nişte cuvinte

să te anunţ că lumina coboară odată cu îngerii

odată cu aureola elegantă a clipei

osul de pasăre devine fum călător

peşteră legănată în zare labirint spaţial

pentru echilibrul minunilor

piatra înregistrează unghiul descris prin rotaţii

de frunze-n cădere întunecând fereastra

pentru echilibrul părţilor desfăcute

meduze de aer imponderabile

urcă în vasul cu miere

dispar în cuibarul din vis

modificând un pic temperatura.

În spaţiul de taină local

îmbrăţişaţi trec nourii de vată

peste pădure cade-nfiorarea

în violente picături albastre.

Cineva plânge încet se umple zarea

cu anunţuri incandescente

cale fără sfârşit zodia gândului

unică rază fără-nceput fără odihnă.

4 octombrie 1982

<<<<< *** >>>>>

de Grigore Rotaru Delacamboru

Câte o variantă în stilul poeților înscriși AICI (doar versul alb și varianta să fie de aceeași lungime – număr de versuri – ca originalul prezentat mai sus) .....

1) Lucian Blaga

2) Francisco de Quevedo

3) Nichita – din Noduri și semne

4) Ioan Caraion – Sfârșitul continuu

5) Rilke

6) Edgar Allan Poe

7) Charles Baudelaire

8) E. Baconsky – Cadavre în vid

9) Eugenio Montale

10) Daniel Turcea- Geometria sau căutarea drumului

11) Constanța Buzea – Atât de rar ne este dată starea

12) Fernando Pessoa- Cartea neliniștirii și Poezii

13) Rabindranath Tagore – Culesul roadelor și Ofrandă Lirică

14) Bacovia – Plumb

15) Cezar Ivănescu - Rod

16) Jorge Luis Borges - volumul: Poezii - Editura Polirom, 2017 ,

17) George Topîrceanu (dar în variantă mai gravă, stilul târziu – „Balade vesele și triste”)

18) Paul Celan

19) Ana Blandiana

20) Mihail Eminescu (variantă în spiritul poeziei meditative târzii, ca în „Odă (în metru antic)”)

21) Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)

22) Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)

23) Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)

24) Sylvia Plath (în stilul Ariel)

25) Octavio Paz (în stilul poemelor spiralate și contemplative)

26) Gellu Naum (în stilul oniric suprarealist)

27) Emil Botta (cu mister funebru și puritate halucinantă)

28) Marin Sorescu (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic)

29) Ștefan Augustin Doinaș (ton solemn, cerebral, mitic)

30) Tristan Tzara (dadaism abstract, destructurant și ironic)

31) Vasko Popa (minimalism mitic, tensiune interioară)

32) Paul Éluard (iubire, vis și luciditate poetică)

1) Lucian Blaga

Trebuie să aflu cum se revarsă veșnicia
când lumina coboară cu pași moi,
ca o hieroglifă de îngeri
scrisă pe nervura frunzei.
Oasele visului freamătă, ard,
în ecouri de păsări plecate
care-și recită zborul
peste prăpastia vederii.
Frunza se rotește – un cuvânt căzut
dintr-o rugă ciudată a pietrei.
Aerul e umed de absențe.
Un fagure își pierde forma în somn.
Un vis păstrează căldura unui surâs
uitat în retorica norilor.
Timpul, îmbrățișându-se cu sine,
alunecă într-o tăcere albastră.
O chemare se face lumină.
Gândul nu mai are nevoie de margini.

2) Francisco de Quevedo (tradus în spirit baroc)

Avisaţia se îngână cu cenușa clipei,
căci lumina, înveșmântată-n silabe,
coboară alături de heruvimi
și suflă în osul visării –
abur de pasăre pierdută.
Zările se pliază,
precum o peșteră răsucită în cercuri
îngână răsturnarea lumii.
Rotația frunzei e o cronică a morții,
piatra notează testamentul toamnei.
Aerul tremură în meduze de uitare,
mierea putrezește-n potirul uitat,
visul își corupe cuibarul.
Norii îmbrățișați cu păcat
se destramă în pădure –
sânge de cer,
plângere întârziată
ce aprinde, din nou,
nebunia gândului etern.

3) Nichita Stănescu – (în Noduri și semne)

Trebuie să găsesc alfabetul neinventat
ca să-ți spun că lumina e un nerv
ce coboară invers prin spinare,
unde îngerii nu mai au chip, ci semn.
Osul devine ideea păsării.
Spațiul – un gând dus pe umeri,
peștera e o formă a dorului
care-și caută ecoul între laturi.
Frunza cade ca un adjectiv
rostogolit între două rotiri.
Aerul capătă structura verbului
care urcă spre fagurele realului,
dar se destramă în vis
ca un sughiț de propoziție.
Norii se iubesc în spirală,
pădurea se udă cu metafore.
Cineva plânge,
scriind o frază pe marginea gândului
care nu se mai termină niciodată.

4) Ioan Caraion – (în Sfârșitul continuu)

E nevoie de cuvinte roase,
pentru a-ți spune că lumina se frânge
împreună cu aripa moartă a îngerului,
într-o clipă ca o rană.
Pasărea devine cenușă de amintire,
peștera, o rană care plutește.
Spațiul e un infarct de stele
ce se răsucesc în uitare.
Piatra calculează unghiul morții.
Frunzele se sinucid în zbor.
Aerul geme, meduze de scrum
plutesc spre fagurii inexistenței.
Visul crapă,
în el se nasc întrebările.
Norii îmbrățișează neliniștea.
Peste pădure curge sângele albastru.
Zarea sângerează cuvântul
care nu va avea niciodată răspuns.

5) Rainer Maria Rilke

Cuvintele nu-s decât începuturi,
dar trebuie să le aștern
ca să spun cum lumina alunecă
în brațele îngerilor reîntorși.
Oasele păsării tresar în amintire,
și timpul, ca o peșteră de miere,
se leagănă în zare.
Între spațiu și abis,
frunza, asemenea unui suflet,
cade și întunecă fereastra.
Piatra înregistrează tăcerea.
Aerul plutește în cercuri transparente,
se pierde în vis,
încălzind absențele.
Nourii se îmbrățișează
și peste pădure cade o sfială.
Zarea plânge –
între începutul gândului și
întreagă neodihna sa.

6) Edgar Allan Poe

Trebuie să spun –
lumina vine tăcută, bizară,
cu pașii îngerilor în mantii de scrum,
cu aura clipei însângerate.
Oasele păsării se transformă
în fantome de fum,
peștera plutește în delirul cosmic
cu umbre legănate.
Frunzele cad –
precum blesteme rotunde.
Piatra scrijelește adevăruri negre.
Meduze nevăzute urcă spre vasul
în care somnul e dulce și otrăvitor.
Visul se destramă-n temperatură
de sicriu.
Nori, încolăciți de dor,
plâng peste pădure –
picături albastre ale destinului.
Zarea urlă.
Gândul devine coridor fără capăt.

7) Charles Baudelaire

Trebuie să numesc decadența
în clipa când lumina coboară,
odihnindu-se în faldurile îngerului.
Oasele se fărâmă lent,
ca bijuterii căzute în scrum.
Peștera se desface în rotiri lente
ale plăcerii sfârtecate.
Frunza e o mască arsă,
piatra – un vin ruinat de nostalgie.
Aerul tremură, translucid,
mierea se îngroapă în delir.
Visul e o voluptate arsă-n somn.
Norii își dau întâlnire
cu pădurea desfrunzită.
Plânsul devine un drog.
Zodia gândului – abis voluptuos
fără repaos, fără izbăvire.

8) E. Baconsky – (în Cadavre în vid)

Trebuie să folosesc limbajul steril
ca să anunț că lumina –
componentă radioactivă –
se dizolvă cu îngerii în vid.
Pasărea – fosilă aeriană,
osul – relicvă de fum.
Peștera – ecou steril al spațiului
în care legile gravitației
nu mai funcționează.
Frunza – proiectil în spirală,
piatra – înregistrator mut.
Aerul, plin de capsule,
ridică forme diforme în faguri lipsiți de semnal.
Visul – experiment de laborator.
Norii – substanță textilă,
pădurea – imagine reziduală.
Zarea – ecran digital
pe care plânge ultimul gând.

LLLLLLLLLLLLLLLL:::::::::::::::::::::::LLLLLLLLLLLLLLL

9) Eugenio Montale

Trebuie să schițez câteva cuvinte,
să sugerez că lumina coboară
fără promisiuni,
alături de un înger obosit.
Un os de pasăre – inutilă relicvă –
se topește în fum.
Peștera din zare e o metaforă
pentru spațiul care refuză semnificația.
Frunza descrie unghiul eșecului,
piatra e doar o reținere a timpului.
Aerul adăpostește obiecte imposibile,
mierea e doar memorie îndulcită,
visul – o stare prealabilă abandonului.
Nori ficși se ating cu solemnitate,
peste pădure trece o neînsemnată vibrație.
Zarea e umplută cu fragmente,
gândul nu duce nicăieri,
doar persistă.

10) Daniel Turcea – (în Geometria sau căutarea drumului)

Trebuie să conturez o linie albă,
să-ți spun că lumina
coboară ca o formulă sacră
împreună cu îngerii,
în axul tăcerii.
Pasărea – o bornă de duh,
osul ei devine abur de duh,
peștera – un sigiliu în mișcare,
spațiul – translație între două planuri.
Frunza – ecuație rotundă
pe care piatra o rezolvă în tăcere.
Aerul se înalță în arcuri
de meduze transparente.
Vasul cu miere –
altarul visului.
Cuibarul e locul unde
ard razele nespuse.
Nourii se întorc din neființă,
pădurea vibrează,
plânsul e înaltă geometrie,
gândul – rază pură
care nu încetează niciodată.

11) Constanța Buzea – ( în Atât de rar ne este dată starea)

Poate că voi putea să-ți spun
că lumina se apropie încet,
ca o atingere de înger.
Ea vine odată cu tăcerea,
cu o aură a clipei –
blândă și nemiloasă.
Un os de pasăre dispare
ca o rană care nu mai doare.
Peștera din depărtare –
o privire pierdută în trecut.
Frunza cade și lasă
o rană subțire în aer.
Mierea reține încăldura
unei iubiri negrăite.
Visul adoarme într-un cuibar
care n-a fost niciodată al nostru.
Norii se țin de mână,
pădurea e atinsă de o neliniște
care vine de sus,
dintr-un plâns abia ghicit,
dintr-un gând ce nu mai pleacă.

12) Fernando Pessoa – (în Cartea neliniștirii)

Încerc să spun ceva despre lumină,
despre acest coborât al ei,
însoțit de îngeri sau doar de ideea lor,
într-o clipă prea clară,
prea estompată.
Un os de pasăre devine semn
într-un fum fără scop.
Peștera e o figură mentală,
spațiul – o prelungire a incertitudinii.
Frunza cade pentru a exprima
ce nu poate fi formulat.
Piatra este certitudinea
celor care nu mai au credință.
Aerul e populat de forme
care urcă în vasul conștiinței,
dar nu rămân.
Visul e o reședință provizorie.
Norii se ating cu indiferență.
Pădurea se zguduie.
Plânsul, de fapt, nu e decât
un alt nume al gândului
care nu se odihnește.

13) Rabindranath Tagore – ( în Ofrandă lirică)

Trebuie să aleg cu grijă cuvintele
ca să-ți spun că lumina
coboară, sfântă,
cu zborul îngerului în tăcere.
Într-un os de pasăre
se adună suflarea cerului.
Peștera – un leagăn
pentru miracolul visului.
Frunzele, căzând,
scriu rugăciuni în aer.
Piatra nu tace,
ea păstrează taina mișcării.
Aerul se umple de prezențe
care urcă spre dulceața mierei.
Visul – o colibă luminată.
Norii se îmbrățișează în duh.
Pădurea tresaltă de har.
În zare, lacrima e sămânță,
gândul – un drum fără hotar
care duce spre început.

14) George Bacovia – (în Plumb)

Trebuie să spun ceva –
lumina cade grea,
împreună cu îngeri reci,
cu clipa înnourată.
Osul păsării fumegă.
Peștera – gol,
spațiul – murdar de scrum.
Frunza – un cadavru vegetal,
piatra – încremenită.
Aerul – plumbos,
mierea – grea și închisă,
visul – tulbure.
Norii – ca vată putredă.
Pădurea – jilavă.
Picăturile – învinețite.
Zarea – apăsătoare.
Gândul – o rană
care nu se închide.

15) Cezar Ivănescu – (în Rod)

Trebuie să rodesc tăcerea
în cuvinte coborâte cu lumina
din trupul îngerului necunoscut.
Clipă de miere,
osul păsării arde-n amintire.
Peștera se leagănă în aer,
spațiul – o cruce desfăcută.
Frunza picură sânge verde,
piatra scrie silabe de rugă.
Meduzele se înalță
cu aerul liturgic al toamnei.
Mierea – mireasma sufletului.
Visul se-nchide în cuibarul rotund.
Norii trec prin îmbrățișarea focului,
peste pădure se varsă
cerul tainic.
Zarea plânge lumină.
Gândul e un drum
în vecie.

16) Jorge Luis Borges – ( în Poezii (Polirom, 2017)

Trebuie să scriu pentru a fixa
că lumina coboară, poate,
cu îngeri ficționali,
în clipa care e și nu e.
Osul de pasăre – o relicvă
dintr-o altă lume,
peștera – arhitectură a infinitului.
Labirintul se întinde spre orizont,
frunza – o rună care cade.
Piatra păstrează
unghiul uitării.
Aerul – plin de oglinzi,
în care mierea
e o amintire dulce.
Visul – un cuibar în care
somnul alternează cu ideea.
Norii se îmbrățișează
într-un timp circular.
Zarea se umple
cu ecoul unui gând
care nu are început.

LLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLL

17) George Topîrceanu (dar în variantă mai gravă, stilul târziu – „Balade vesele și triste”)

Trebuie să-ți dau de veste
că lumina coboară cu pași tăcuți,
pe urmele unor îngeri
ce par să-și fi pierdut aripile.
Un os de pasăre zboară în fum
ca o pană rătăcită de vânt.
Peștera, legănată de aer,
pare o jucărie a zării.
Frunzele – confetti ruginite –
întunecă geamul cu nostalgii.
Piatra, rotundă ca o poveste,
notează pașii toamnei.
Aerul e plin de baloane transparente,
meduze de vânt.
Un strop de miere se topește
în visul unui copil.
Norii se-mbrățișează tandru
ca doi uriași de vată.
În pădure picură azur,
iar cineva, nevăzut,
plânge încet în gând.

18) Paul Celan

Trebuie să găsesc locul
unde cuvântul nu mai e tăcere –
lumina coboară
cu îngerii din cenușă.
Osul – înflorit de scrum –
se rostogolește în vis.
Peștera: limbă pierdută
într-un spațiu al neauzirii.
Frunza cade în alfabetul morții,
piatra desenează
tăietura frunzei.
Meduzele de aer
sunt silabe pierdute
într-un vas cu memorie dulce.
Visul – o coastă lipsă.
Norii trec prin noi,
pădurea se zguduie în sine,
picăturile –
vocale albastre
din zodia unui gând
fără țintă.

19) Ana Blandiana

Trebuie să numesc această coborâre
a luminii printre îngeri,
să spun clipa în care
totul devine vertical.
Osul de pasăre – o părere,
un abur
cuprins în desenul cerului.
Peștera se leagănă în înțelesuri,
frunza cade ca o rugăciune.
Piatra – atentă,
reține vibrația.
Aerul e un dans tăcut
de umbre,
meduze de vis.
Vasul cu miere păstrează
căldura unei alte epoci.
Norii, în îmbrățișare,
se desprind de real.
Pădurea tresaltă,
zarea se umple cu plânsul
unei raze
neîncepute.

20) Mihail Eminescu (variantă în spiritul poeziei meditative târzii, ca în „Odă (în metru antic)”)

Aș vrea să spun tăcerea
ce coboară cu lumina –
îngerii o poartă lin
într-o clipă răsucită.
Osul păsării – vis moale
ce se pierde-n fum și ceață,
iar peștera e visarea
unei lumi ce se destramă.
Frunza-n cădere rotește
un cerc mut peste fereastră,
piatra simte timpul lunecând.
Meduzele de aer urcă
fără greutate
spre vasul cu miere
ce adoarme în vis.
Norii plutesc îmbrățișați,
iar pădurea, fremătând,
primește lacrima zării
și gândul,
fără sfârșit.

21) Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)

Trebuie să-ți scriu – iubito –
că lumina se lasă moale,
ca o dantelă între aripi,
cu îngeri adormiți în miere.
Osul păsării e un sărut
de fum.
Peștera se leagănă leneș
în zare, ca o dormitoare.
Frunza cade – cu fustița
răsucită în aer.
Piatra – un cercel uitat.
Aerul e plin de umbre dulci,
de meduze topite-n dor.
Vasul cu miere – gura ta
visând sub pleoape.
Norii se îmbrățișează
ca doi amanți
în pădure.
Și undeva,
în zare,
plânge o rază.

22) Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)

Trebuie să-ți spun:
lumina coboară ca o binecuvântare,
cu îngeri purtând mir și rugă.
Clipă de har –
osul de pasăre e tămâie.
Peștera se deschide în duh,
spațiul e un altar
pentru taina firii.
Frunza – rugă plecată din ram,
piatra – păstrătoare de rost.
Meduzele aerului
se adună în potir,
mierea – ofrandă a visului.
Norii se îmbrățișează
ca preoți în vecernie,
pădurea se înfioară.
Zarea plânge lumină.
Gândul urcă –
cruce fără început.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

23) Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)

Trebuie să înaintez în logos,
să spun că lumina, devenită vector,
coboară dintr-o traiectorie de îngeri
care nu mai poartă sens, ci funcție.
Osul de pasăre – model izotrop,
aburul – ecuație de stare.
Peștera – hiperplan
cu margini de zare topologică.
Frunza descrie o spirală
într-un sistem epuizat.
Piatra – punct fix în rotație.
Aerul – meduză cu densitate zero
urcă spre o funcție necunoscută.
Vasul cu miere e axa visului,
temperatura – parametru de fugă.
Norii se îmbrățișează
într-o simetrie frântă.
Pădurea – corpuscul în mișcare,
plânsul – un flux de gând
fără rezolvare.

24) Sylvia Plath (în stilul Ariel)

Trebuie să-ți spun ceva
despre coborârea luminii,
despre îngeri care nu mai au ochi,
ci goluri.
Osul de pasăre – schelet al visului,
fum de abandon.
Peștera legănată e o gură
care nu mai cere nimic.
Frunza cade,
fereastra se închide cu un clic de gheață.
Piatra tace
într-o limbă ruptă.
Aerul – meduze transparente
înecate în zahăr ars.
Mierea visează
o căldură pe care n-o va mai avea.
Norii – două palme.
Pădurea – un sânge vegetal.
Zarea plânge, dar nu e umană.
Gândul e un fir tăiat
care nu mai poate fi cusut.

25) Octavio Paz (în stilul poemelor spiralate și contemplative)

Trebuie să spun
că lumina coboară
nu vertical, ci în spirală,
între îngeri ce respiră timpul.
Osul păsării –
pulbere a memoriei.
Peștera – un abis transparent,
un spațiu tăcut.
Frunza – idee în cădere,
piatra – un alfabet din vechime.
Aerul umple tăcerea
cu meduze de sensuri.
Mierea – o metaforă caldă.
Visul pulsează în cuibar.
Norii se ating în somn,
pădurea răspunde cu umbre.
Cineva plânge –
nu cu lacrimi,
ci cu lumină.
Gândul nu mai caută drum,
ci devenire.

26) Gellu Naum (în stilul oniric suprarealist)

Trebuie să descos gulerul visului
ca să spun că lumina,
îmbrăcată în piele de înger,
coboară pe o scară de vertebre.
Osul păsării devine scrisoare
trimisă în fumul alb al cuvântului.
Peștera dansează
pe marginea zării,
într-un ritm de umbre rotative.
Frunza – trompetă subacvatică,
piatra – cheie nefolosită.
Aerul umblă desculț
pe spinarea meduzelor,
mierea se scurge
într-o cutie de chibrituri.
Visul se ghemuiește
sub un cuibar cu două ieșiri.
Norii se iau la braț,
pădurea rostește în limba somnului.
Zarea se înalță.
Gândul cade în sus.

27) Emil Botta (cu mister funebru și puritate halucinantă)

Trebuie să aflu cum se moare
când lumina se preface în aur tăcut
și coboară împreună cu îngerii.
Un os de pasăre –
fragilă rugă a morții.
Peștera plutește,
spațiul se rupe în petale.
Frunzele cad –
ochi goi în gol.
Piatra – oglindă în care
se citește moartea.
Aerul – o mână transparentă
care ridică meduze.
Mierea adoarme în suflet.
Visul se pierde
într-un cuibar străin.
Norii sunt trupuri
care se caută în rug.
Pădurea respiră adânc.
Zarea plânge tăcut.
Gândul – o cruce de aer.

JJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJ

28) Marin Sorescu (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic)

Trebuie să te anunț politicos
că lumina, fără să ceară voie,
coboară cu niște îngeri
care par să nu știe încotro merg.
Osul de pasăre – fumul
unei idei neterminate.
Peștera – un cotlon
unde Universul își ține ciorapii.
Frunza cade, fără regie,
în fața ferestrei.
Piatra – contabil neplătit al mișcării.
Aerul – leagăn pentru meduzele
care nu mai au planuri.
Vasul cu miere –
probabil o conservă de vis.
Din cuibar ies sfori,
legate de o temperatură incertă.
Norii se îmbrățișează fără motive,
iar pădurea, ca o mamă,
îi lasă să se joace.
Zarea se umple
cu reclame luminoase.
Gândul – o plimbare fără destinație.

29) Ștefan Augustin Doinaș (ton solemn, cerebral, mitic)

Trebuie să rostesc
această coborâre a luminii,
împreună cu îngerii,
într-un ritm arhetipal.
Osul păsării – relicvă solară,
fum care atinge cerul
cu geometrie sacră.
Peștera – matcă a tăcerii,
spațiu în care zeii își amintesc
că au fost oameni.
Frunza în descreștere –
rună ce întunecă ochiul.
Piatra – unghi de închinare.
Meduzele, aer fără greutate,
răspund gravitației
ca niște suflete în migrare.
Mierea – substanță mediană
între vis și ritual.
Norii, în îmbrățișarea lor,
sunt ceremonia sfârșitului.
Pădurea – sanctuar.
Plânsul zării – un oracol.
Gândul – drum fără odihnă,
dar cu direcție eternă.

30) Tristan Tzara (dadaism abstract, destructurant și ironic)

Trebuie? cuvinte! –
să anunț că lumina, (bam!)
vine cu îngeri din făină
și aură tăiată de foarfecă.
Osul păsării – un cuțit de plastic
care visează fum.
Peșteră? nu!
Zebră în spirală.
Frunza cade în plic.
Fereastra s-a închis
într-o expresie.
Piatra scrie cu limba.
Aerul?
meduze care se țin de mână
într-un vas cu miere stricată.
Visul e un ceas pe dos.
Cuibarul plutește în borș.
Norii îmbrățișează pădurea
ca doi domni în papuci.
Zarea explodează.
Gândul doarme în umbrelă.

31) Vasko Popa (minimalism mitic, tensiune interioară)

Trebuie să chem cuvintele
ca să spun că lumina vine
cu pasul gol al îngerilor.
Un os de pasăre
se pierde în cenușă,
ca un semn.
Peștera – ochi care visează.
Spațiul – sânge legănat.
Frunza cade,
despicând fereastra în două.
Piatra tace,
dar înregistrează totul.
Aerul – mamă a meduzelor.
Mierea le topește
într-un singur vis.
Cuibarul dispare
într-o atingere de somn.
Norii se strâng
ca niște gânduri.
Pădurea se înfioară,
plânsul zării –
calea gândului fără margini.

32) Paul Éluard (iubire, vis și luciditate poetică)

Trebuie să spun –
lumina e o iubire care coboară
împreună cu îngerii
ce locuiesc în ochiul deschis.
Osul păsării
e făgăduință în flăcări.
Peștera se leagănă
în zare – mamă a visului.
Frunza, dansând,
face umbre pe fereastră.
Piatra – numele
unei absențe.
Aerul urcă
ca o mână de femeie.
Mierea – un vis
care se face real.
Cuibarul e căldura ta.
Norii se îmbrățișează
ca doi îndrăgostiți.
Pădurea – inimă vegetală.
Zarea plânge cu lumină.
Gândul – drum spre tine.

Notă: Călătorie prin stiluri, forme și sensibilități.

Imagine:Călătorie!