CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 4 iulie 2025
Rătăcind la ultimul nivel
*
Rămâi singur la marginea apei
ghemuit în cuibarul cu unde
este posibil să nu ai amintiri
dacă teritoriul este interzis aşteptărilor
pe nisipul umed zilnic apare anunţ
despre evoluţia pe litere şi culori a neantului
dacă la moment oportun îţi tragi sufletul
cu trecerea anilor spatele nu se curbează
din centru inima trimite concentrice valuri paralele
e timpul cuvintelor ce formează spirala
de la prima silabă şi aerul pare dezorientat
acul busolei se blochează când treci
doar până ieri am cunoscut punctele cardinale
se descompune şi noţiunea de sus – jos
pluteşte câmpia memoriei strălucitoare
între două impulsuri spre coarda vocală a of-ului
nu mai există octanţi în hotelul cu două nivele
repetăm regretele simple bem ceaiul călduţ
făcut din plantă vie şi apă vie la flacără vie.
<<<<< *** >>>>>
de Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
VARIANTE în STILUL ...
1) Paul Celan – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
La marginea apei – o spuză de nume
ghemuite în cuibarul sângelui tăcut.
Nimic nu-ți amintește –
litera s-a topit în cenușa limbii.
Teritoriul: un „nu” tatuat cu stele moarte.
Pe nisipul ud – tăcerea își anunță neantul
cu degete oarbe.
Respiră. Respiră.
Spatele nu se mai încovoaie,
dar inima – val orb –
se revarsă în sine.
E timpul cuvintelor
care nu se mai pot pronunța.
Busola – înghițită de Nordul tăcerii.
Sus și jos se desfac –
plutire a ruinelor.
Un „of” se naște între două tăceri,
iar câmpia memoriei
își deschide orbitele.
Hotel cu două etaje:
camera regretelor
și camera unde ceaiul e făcut
din răni vii,
cu apă vie
la flacăra unei întrebări.
>>>>>>>>>>>>>>>
Ioan Caraion – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Singur.
Marginea apei își strânge umbrele.
Cuibarul e rece – și nu mai are ouă,
ci bucăți de cuvinte sparte.
Amintirile
au fost deportate într-un alfabet străin.
Pe nisip –
știri despre neant, culori căzute în genunchi.
Îți tragi sufletul
într-o respirație cu spatele rupt.
Timpul se curbează,
dar inima își trimite zvâcnirea în cercuri
care nu mai ajung nicăieri.
Cuvintele stau ca niște soldați
într-o garnizoană părăsită.
Busola a murit cu acul înfipt
în direcția nimănui.
Cardinalele au plecat la război.
Susul și josul se confundă
într-o prăbușire albă.
Între două impulsuri –
o rană mică, un „of”
scrijelit pe peretele memoriei.
Hotel cu două etaje:
unul pentru păcate,
altul pentru iertări ratate.
Ceaiul e făcut din iarbă arsă
și apă rămasă de la potop.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Eugenio Montale – Rătăcind la ultimul
nivel (versiune)
*
Singur,
la marginea apei.
Umbrele revin în tăcere,
cu miros de alge și sare veche.
Nimic nu te cheamă.
Teritoriul – interzis așteptării –
e o hartă arsă,
cu contururi șterse.
Pe nisipul umed
doar un anunț în ruină:
„Neantul avansează pe culoarea gri.”
Respiri,
dar nu pentru a trăi,
ci pentru a păstra verticala.
Inima, din centru,
trimite valuri ce nu ating malul.
Cuvintele au uitat să urce
în spirală –
rămân jos, în nămol.
Busola?
O piesă oarbă
într-un ceas fără ore.
Sus și jos
devin termeni aproximativi.
Memoria – o câmpie plată
între două neputințe.
Of-ul nu mai răsună –
doar un reflex vocalic
într-un gol cu două etaje.
Repetiția regretului,
ceaiul călduț,
planta vie –
toate astea într-o flacără
care nu mai încălzește.
Emil Botta – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Singurătatea s-a făcut lebădă neagră
și a lunecat pe apa cu vise sparte.
Cuibul e gol, dar umbrele încă îl încălzesc.
Nimeni nu mai aduce oul visului.
Aici – pe nisipul ud –
fiecare literă e un pește mut
ce moare în aerul neantului.
Îți tragi sufletul ca o mănușă veche
și o așezi în piept,
unde inima
nu mai bate, ci plânge în cercuri concentrice.
Spirala cuvintelor se învârte
ca o sfoară în jurul gâtului.
Acul busolei
se înfige în piele –
Nordul devine durere.
Cardinalele s-au prefăcut în păsări
și au zburat în interior.
Susul și josul sunt
doi îngeri bolnavi ce nu se mai recunosc.
Câmpia memoriei – lumină halucinantă –
îți trece prin oase,
te atinge și dispare.
Of-ul, da, of-ul
se desface în două silabe albastre.
Hotelul are două etaje:
unul pentru morți, altul pentru visele lor.
Ceaiul – făcut din flori oarbe și apă din lună –
încălzește rănile
la flacăra unui gând înalt.
Georg Trakl – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Marginea apei – întunecată,
ca fruntea soldatului întors.
Umbre ghemuindu-se în tăcere,
cuibarul devine rug al trupului căzut.
Amintirea?
Un animal rănit
care aleargă prin somnul unei păduri fără ramuri.
Pe nisipul umed –
litere sfărâmate,
culori stinse –
ecouri ale unui neant ce respiră.
Sufletul se retrage,
cu sângele rece al viorii sparte.
Spatele nu se curbează,
dar înăuntru,
un cântec se rotește
în valuri ce nu ajung nicicând la țărm.
Busola –
cu acul înțepenit în abis.
Nordul, sudul – toate
se dizolvă în fierea luminii.
Se destramă susul,
josul devine un nor de cenușă
plutind peste câmpia memoriei,
unde cai fără ochi
nechează numele tăcerii.
Of-ul e doar
o cruce albă în gâtul cuvântului.
Hotelul –
două etaje:
unul pentru moarte,
altul pentru suflarea visului.
Ceaiul:
planta vie – smulsă dintr-o grădină de foc,
apa vie – adusă dintr-o lacrimă de soldat,
flacăra vie –
aprinsă la marginea sfârșitului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
E. Baconsky – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Ești ultimul.
La marginea apei – beton fisurat,
un cuib de unde s-au retras toate speciile.
Nimeni nu mai amintește.
Aici – teritoriul e păzit de drone invizibile.
Pe nisipul umed –
anunț digital,
evoluția neantului în 16 biți și culori reci.
Respiri cu protocol,
inima lansează unde de test
într-un corp standardizat.
Nu e curbură în spate –
doar o coloană arhivată.
Cuvintele
intră într-o spirală defectă,
se ciocnesc de pereții memoriei și dispar.
Acul busolei –
demagnetizat,
tăcut, ca o rușine colectivă.
Susul și josul – concepte abolite
într-un prezent cu gravitație aleatoare.
Câmpia memoriei –
o hală dezafectată
între două impulsuri electrice.
Of-ul:
ultimul sunet permis.
Hotel cu două nivele:
sus – cei care mai visează,
jos – cei care nu mai au nevoie.
Ceaiul e sinteză de plante modificate,
apă distilată,
flacără LED.
Toate conforme.
Inclusiv sfârșitul.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Daniel Turcea – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Singur, dar nu fără strajă –
la marginea apei de lumină,
cuibul e un altar invizibil,
unde undele se roagă.
Amintirea nu mai e necesară
când sufletul stă în fața Porții.
Aici,
interzisul e doar o perdea subțire
care cade la prima silabă rostită cu iubire.
Pe nisipul umed –
semne din alfabetul celest,
culorile sunt vii,
literele ard fără a se mistui.
Sufletul se trage spre înăuntru
ca o rugăciune întreită,
iar inima, din centru,
trimite valuri de slavă.
Spirala – o scară nevăzută –
urcă în tăcere până la cuvântul inițial.
Busola se topește în lumină –
nu mai ai nevoie de direcție
când ești în centrul prezenței.
Susul e jos,
josul e sus –
toate converg în chipul Logosului.
Câmpia memoriei strălucește
între două chemări:
una către jertfă,
cealaltă către slavă.
Of-ul devine Osana.
Hotelul cu două nivele –
un simbol:
josul este trupul,
susul – răsuflarea.
Ceaiul e făcut din plantă vie,
apă vie,
și focul – da, focul –
e harul.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Paul Celan – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
Singur—
în apele neîntrebate,
ghemuit în oasele undei.
Memoria?
un decalaj între două căderi.
Interzis:
teritoriul așteptării.
Nisipul ud –
piele scrisă cu litere care nu se mai citesc.
Culori:
ruina alfabetului.
Sufletul se trage:
dinspre tu,
spre un tu pierdut.
Spatele –
un arc invers,
în inima căruia
explodează valuri paralele
fără ecou.
Spirala cuvântului –
o rană ce nu se mai închide.
Acul busolei –
înfipt într-un gând
care nu mai are pol.
Cardinale?
patru funii rupte.
Susul – un plâns.
Josul – tăcerea plânsului.
Memoria:
câmpie arsă
între două strigăte ce nu se ating.
Of-ul –
o rană vocală,
închisă cu silabe moarte.
Hotel:
două nivele,
ambele dedesubt.
Ceai:
planta— arsă,
apa— mută,
flacăra— sângele tău.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Ion Barbu – Rătăcind la ultimul nivel
(versiune)
*
La marginea apei –
hipocicloidă închizându-se peste undă.
Ghemuire:
axiomă a retragerii din planul profan.
Memoria –
funcție discontinuă,
definită pe un domeniu interzis așteptării.
Nisipul:
miez de parabolă temporală,
unde literele derivă spre zero.
Neantul – o ecuație cu soluție unică:
tăcerea.
Sufletul se extrage prin radical,
spatele – tangentă ce nu-și mai caută curbura,
inima – izotropie de impulsuri concentrice,
val – monadă în spirală.
Cuvântul:
generație imaginară.
Acul busolei –
fixat în centrul unui cerc vicios.
Sus/jos –
eliminări de redundanță topologică.
Memoria strălucitoare:
oglindire în plan complex.
Of-ul –
semnal în limbaj Morse divin,
oscilație către coarda vocală a verbului inițial.
Hotelul –
spațiu proiectiv:
două dimensiuni compatibile doar în himeră.
Ceaiul –
infuzie de plantă ideatică,
apă cu pH celest,
încălzită la o flacără imaginară.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Imagine:
