CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 6 iulie 2025
4.
29. Ştim
*
Vom observa
că unele obiecte sunt de prisos
deşi le simţim povara zilnic
nu le deranjăm clipa .
Vom descoperi că iarba
are dreptul să crească
să folosească bobul de rouă
sau lacrima ceţii.
Ştim deja că timpul nu ţine cont
de părerile noastre
lăsându-şi clipele să curgă.
Ştim că Duhul Creşterii
ne-a ridicat în lumină.
Ştim că o să fim trimişi
la odihnă cândva.
Cunoaştem adevărul
pe capitole
cu de-amănuntul
pe litere
însă nu este convenabil
să credem.
de Grigore Rotaru Delacamboru
<<<< *** >>>>
1) Lucian Blaga –
poetul tăcerii fertile și al luminii care se naște din întrebare.
(stilul
metafizic și ontologic, cu tăceri fertile).
Opera poetică: Poemele
luminii, În marea trecere, Lauda somnului, Nebănuitele
trepte – meditație lirică între cunoaștere, mister și devenire.
2) Francisco de
Quevedo – lucid până la durere, dar cu o mândrie a spiritului ce nu se
predă.
(stilul
baroc, grav, ironic-lucid).
Opera poetică:
Los Sueños, Poesía metafísica, amorosa y moral – poezie gravă,
amară, cu luciditate barocă și orgoliu spiritual.
3) Nichita Stănescu
– alchimistul cuvintelor care descoperă speranța în abstract.
(stil
metaforic abstract, rafinat)
Opera
poetică: 11 elegii, Necuvintele,
Alfa, Opere imperfecte – cuvinte transfigurate în pură energie
lirică.
4)
Ioan Caraion – vocea neliniștii ce se înalță vertical din întuneric. (sobru, neliniștit)
Opera poetică: Omul
profilat pe cer, Cârtița și aproapele, Munții de os, Interogarea
magilor – întunecime interioară, dar cu verticalitate morală
5) Rainer Maria Rilke
– călătorul interior care transformă absența în lumină gravă.
(stil
elegiac, spiritual, cu metafizică a absenței).
Opera poetică: R Elegiile
din Duino, Sonetele către Orfeu, Cartea orelor, Cartea
imaginilor – absenta transfigurată în revelație gravă.
6)
Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, dar și al frumuseții tragice
care înnobilează.
(stil
gotic, simbolic, melancolic).
Opera poetică: The
Raven, Annabel Lee, Ulalume, The Bells – gotic
melancolic, frumusețe în abis.
7)
Charles Baudelaire – martorul decăderii sublimate în eleganță și simțuri
nobile.
(stil
decadent, simbolist, cu accente grave și senzoriale).
Opera poetică: Les Fleurs du Mal – poemele frumuseții
decadente și ale spleenului transfigurat.
8)
E.
Baconsky – oglindă tăioasă a lumii, dar cu o sete
de purificare estetică.
(stil
sumbru, post-apocaliptic, lucid și tăios).
Opera poetică:
Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Cuvânt împietrit, Fluxul
memoriei – luciditate dureroasă și estetică a sfârșitului.
9)
Eugenio Montale – ermeticul care recunoaște lumina chiar și în cenușa
sensurilor.
(stil
ermetic, sec, metafizic și existențial).
Opera poetică:
Ossi di seppia, Le occasioni, La bufera e altro – austeritate
poetică, dar cu intensitate interioară.
10)
Daniel Turcea – misticul modern care ridică spiritul spre taina
frumuseții divine.
(stil
mistic, hieratic, iluminat de viziune).
Opera poetică: Epifania,
La o nouă glaciațiune – viziune mistică a transfigurării prin iubire
divină.
11)
Constanța Buzea – poeta inimii frânte care găsește în vulnerabilitate
puterea de a merge mai departe. (stil intim, confesiv, sfâșiat și discret
elegiac).
Opera poetică:
Alfabet poetic, De partea ta, Creșterea melcului, O sută
de poeme – o voce feminină autentică, între durere și delicatețe.
12)
Fernando Pessoa – neliniștit și multiplu, dar mereu în căutarea unei
limpezi sincerități. (stilul neliniștii analitice, fragmentare, intime).
Opera poetică:
Poezii (sub heteronime)- Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Alberto Caeiro –
pluralitatea lirică a ființei în căutare de sine.
13)
Rabindranath Tagore – sufletul blând care învăluie lumea în cântec și
rugăciune.
(stil sacral, blând, cu viziune cosmică
și dăruire sufletească).
Opera poetică: Gitanjali,
Fireflies, The Gardener – o rugăciune poetică către cosmos și
iubire universală.
14)
George Bacovia – vocea plumburie care ne învață să simțim viața și în
tăcere.
(ton
sumbru, metalic, deprimat, atmosferă apăsătoare).
Opera poetică: Plumb,
Scântei galbene, Comedii în fond, Stante burgheze – lirism
apăsător, simbolism al deznădejdii.
15) Cezar Ivănescu
– poetul iubirii mistice, însetat de absolut și dăruire solemnă.
(stil
hieratic, înalt, cu solemnitate ritualică și obsesie a iubirii mistice)
Opera
poetică: Rod, La Baaad, Patimile după Eminescu –
poezie-ritual, liturghie a iubirii și a morții.
16)
Jorge Luis Borges – constructorul de labirinturi care ne amintește că
există ieșire prin spirit. (stil metafizic, livresc, intelectual și
melancolic)
Opera poetică: Fervor
de Buenos Aires, El otro, el mismo, El hacedor – poezie ca
labirint al ideii și al eternului.
17) George Topîrceanu
– ironia melancolică ce umanizează suferința și o face suportabilă.
(stil
grav, elegiac, târziu – „Balade vesele și triste”)
Opera poetică: Balade
vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă –
lirism ușor și grav în același timp.
18)
Paul Celan – poetul rănit, dar neînfrânt, al limbajului purificat prin
durere.
(stil
dens, tragic, criptic, cu imagini rupte și cuvânt transformat în rană).
Opera poetică:
Mohn und Gedächtnis, Sprachgitter, Lichtzwang –
cuvinte-pietre, scrise cu sângele memoriei.
19)
Georg Trakl – visătorul apocaliptic care transformă destrămarea în
viziune.
(stil
simbolist expresionist, întunecat, cu note elegiac-vizionare).
Opera poetică: Sebastian
im Traum, Gedichte, Grodek – poezie apocaliptică, în tonuri
de vis febril și destrămare.
20)
Ana Blandiana – puritatea gravă care preschimbă lumea în mirare
metafizică.
(ton
grav și curat, cu mirare metafizică și seninătate amară).
Opera poetică: Stea
de pradă, Arhitectura valurilor, Orologiul fără ore –
puritate amară, reflecție metafizică a sinelui.
21)
Walt Whitman – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului
universal.
(scrierile
sale reprezentând cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până
acum literaturii americane).
Opera poetică: Leaves
of Grass – epopee a vieții trupești și sufletești, în exaltarea sinelui
cosmic.
22) Emil Brumaru –
îndrăgostitul tandru care salvează iubirea prin candoare senzuală.
(cu
duioșie senzuală, tandrețe amoroasă discretă).
Opera poetică:
Julien Ospitalierul, Infernala comedie, Poeme alese – eros
delicat și pur, cu zâmbet nostalgic.
23)
Vasile Voiculescu – vertical și meditativ, o coloană de rugăciune în
mijlocul lumii.
(accent
religios-meditativ, cu mistică interioară și verticalitate).
Opera poetică:
Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare –
poezie-rugăciune, verticală și transfiguratoare.
24) Ion Barbu –
matematicianul verbului care revelează ordinea ascunsă a luminii.
(stil abstract, geometric, criptic.)
Opera poetică: Joc
secund, După melci – poetică a abstracțiunii și a alchimiei verbale.
25) Sylvia Plath –
poetă incandescentă care transformă suferința în artă vie.
(stil
„Ariel”: visceral, confesiv, simbolic, tensionat)
Opera poetică:
Ariel, The Colossus, Crossing the Water – durere
incandescentă, devenită artă confesivă.
26) Octavio Paz –
spirala poetică a ființei care respiră din timp și contemplare.
(în
stilul poemelor spiralate și contemplative, legat de ființă și timp)
Opera poetică: Piedra
de sol, Libertad bajo palabra, El arco y la lira – poezie
filozofică în spirală meditativă.
27) Gellu Naum –
arhitectul visului fără logică, dar plin de libertate creatoare.(în stilul
oniric suprarealist, în reverii ilogice cu logică proprie)
Opera poetică: Vasco
da Gama, Copacul-animal, Poeme alese – visări pure, poezie
onirică în stare de libertate totală.
28) Emil Botta –
somnambulul frumos al poeziei negre, mânat de o visare pură. (stil funebru, halucinant, misterios și pur).
Opera poetică – Întunecatul
April, Pe-o gură de rai, Un dor fără sațiu – o poezie a
visului cu o frumusețe morbidă.
29)
Marin Sorescu – ironistul cu inimă caldă, care râde în fața morții cu
gândul la infinit. (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic, grav
deghizat în zâmbet).
Opera poetică: La
lilieci, Tușiți, Poeme alese – umor grav, existență
demitizată și luciditate jucăușă.
30) Ștefan Augustin
Doinaș – ritualicul cerebral ce înalță poezia pe verticala mitului. (ton
solemn, cerebral, mitic, cu accent ritualic)
Ștefan Augustin Doinaș – Omul
cu compasul, Lamentații, Interiorul unui poem – poezie ca
gând sacralizat.
31)Tristan Tzara –
revoltatul jucăuș care demolează pentru a reda poeziei suflul libertății.
(dadaism
abstract, destructurant, anarhic și ironic).
Opera poetică:
Tristan Tzara – Sept manifestes Dada, La Première Aventure céleste de
monsieur Antipyrine – experiment poetic radical, eliberat de convenții.
32) Vasko Popa –
păstrătorul unei mitologii interioare pline de tensiune și sens. (minimalism
mitic, enigmatic și dens, tensiune interioară)
Opera poetică: Cutia
neagră, Jocurile, Întrebări fără răspuns – mit interior,
simboluri fruste, poezie esențializată.
33) Paul Éluard –
poetul iubirii ca revelație, vis și libertate profundă. (poezie a iubirii,
visului lucid și transcendenței sensibile).
Opera poetică: Capitale
de la douleur, L’amour la poésie, Liberté – dragoste și
libertate în visuri poetice clare.
34)
Salvatore Quasimodo – gânditorul melancolic care scormonește în umbră
spre lumină. (elegiac, introspectiv, adânc, cu aer metafizic-umbros).
Opera poetică: Ed
è subito sera, La vita non è sogno, Il falso e vero verde –
poezie adâncă, reflexivă, în lumina umbrelor.
35) Leonid Dimov –
visător ironic ce transformă grotescul în poezie onirică și caldă. (oniric,
ironic, adesea grotesc și visător în același timp)
Opera poetică:Carte
de vise, 7 prozopoeme, Avenarul – umor, vis și grotesc, cu
logică poetică subversivă.
36) Nicolae Labiș
– poetul tânăr cu inimă mare cât istoria, neînfricat și arzător. (ton tragic și
vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație amplă și
tânără chiar în fața morții).
Opera poetică:Primele
iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei – tânăr martir
liric al destinului idealist.
37) Geo
Bogza – vizionarul teluric, poetul-cosmos care ridică trupul și verbul în
ceremonial. (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de
materie și spirit, o liturghie de carne și destin)
Opera poetică: Poemul
invectivă, Orion, Țara de piatră – verb teluric,
poezie-cosmos în ritm solemn.
38) Passionaria
Stoicescu – vocea caldă a dorului etern, ce transfigurează iubirea în
tăcere și patimă.
Opera poetică: Poeme
de dragoste și singurătate, Recviem pentru o zi de mâine – lirism
confesiv al iubirii păstrate în absență.
39) Serghei Esenin
– sufletul rusesc plin de duioșie tragică, dar luminat de sinceritate.
Opera poetică: Confesiunile
unui derbedeu, Poeme de dragoste și revoltă, Rusia rătăcitoare
– poezie a sufletului rus, duios și tragic.
40)Tudor Arghezi –
meșterul de cuvinte ce scoate aur spiritual din glodul vieții.
Opera poetică: Flori
de mucigai, Versuri, Cuvinte potrivite – alchimie verbală,
poezie scoasă din lut și duh.
41) Al. Macedonski
– vizionarul solar al simbolismului românesc, între fast și reverie.
(stil rafinat, prețios, simbolist, cu inflexiuni romantice)
Opera poetică: Excelsior, Noapte de decemvrie, Poezii alese,
Flori sacre – rafinament al viziunii și cult al frumuseții ideale.
42) Radu Gyr –
poetul pătimirii cu nădejde, ce face din vers o rugă și o cruce.
(stil grav, lirism religios și patriotic, poezie de temniță și jertfă)
Opera poetică: Răsăritul, Poeme de război, Iisus în celulă
– poezie de rezistență lăuntrică și dăruire totală.
43)Alfred de Musset
– romanticul lucid ce scrie cu inima în sânge și ironie amară.
(lirism confesiv, melancolic, romantic decepționat)
Opera poetică: Nuits, Rolla, Poésies nouvelles – iubire
rănită și o eleganță tragică a sufletului.
44) Federico García
Lorca – cântărețul andaluz al morții și al frumuseții stranii.
(poezie simbolistă cu rădăcini folclorice, tragică și senzuală)
Opera poetică: Romancero gitano, Poeta en Nueva York, Llanto
por Ignacio Sánchez Mejías – vis și moarte în dans sacru.
45) Mihai Eminescu
– poetul nepereche ce a cuprins infinitul într-o lacrimă.
(romantism metafizic, vizionar, filozofic și liric total)
Opera poetică: Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisorile,
Floare albastră – un întreg cosmos poetic în limba română.
46) T.S. Eliot –
poetul ruinelor moderne și al salvării prin cuvânt sacru.
(poezie intelectuală, densă, aluzivă, cu ton liturgic)
Opera poetică: The Waste Land, Four Quartets, The Love Song of
J. Alfred Prufrock – poezie ca arhitectură a sufletului modern.
47) William Blake
– profetul vizionar ce a pictat și scris poemele sufletului.
(poezie mistică, profetică, cu simboluri proprii)
Opera poetică: Songs of Innocence and Experience, The Marriage of
Heaven and Hell – poezie ca revelație și viziune interioară.
48) Radu Stanca –
poetul melancoliei rafinate și al iubirii în fața morții.
(lirism melancolic, rafinat, cu imagini funerare și discrete exaltări)
Opera poetică: Dona Juana, Cântece pentru glas și toacă, Versuri
– o poezie a frumuseții triste și a eleganței tragice.
49) Lucian Vasiliu
– poetul ce se strecoară printre ironii subtile și revelații fragile.
(ton ironic-blând, postmodern, ludic și grav simultan)
Opera poetică: Poeme de taină, Cine n-are cruce să-și facă, Duminica
absentă – poezie a fragilității asumate.
50) Dylan Thomas –
bardul furios și îndrăgostit de viață, cu muzica cuvintelor în sânge.
(lirism exploziv, metaforic, halucinant, muzical și visceral)
Opera poetică: Do not go gentle into that good night, Deaths and
Entrances, Poems – un torent de viață, durere și lumină.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
51) Arthur Rimbaud – adolescentul
vizionar care a ars poezia ca pe o febră a revelației.
(stil al halucinației lucide, poetică a violenței interioare și iluminărilor
senzoriale)
Opera poetică: Une saison en enfer, Illuminations, Poésies – poezie
incandescentă, cu viziuni fulgerătoare și revoltă metafizică.
52) Hölderlin – poetul
grec al Germaniei, care a cântat natura ca pe o rugăciune cosmică.
(ton solemn, elegiac, cu simț al sacrului natural și al destinului tragic)
Opera poetică: Hyperion, Poeme târzii, Imnuri – cântec
sacru în ruină și armonie pierdută.
53) Magda Isanos – voce
feminină de o duioșie gravă, înfruntând moartea cu o seninătate sfântă.
(ton elegiac și lucid, lirism al fragilității, cu lumină interioară)
Opera poetică: Țara unde nu se moare, Poeme, Versuri – poezie a unui suflet
gata de plecare, dar plin de iubire.
54) Allen Ginsberg – profetul
beat al adevărului strigat în mijlocul haosului.
(lirism urban, frenetic, confesiv, revoltător și spiritual totodată)
Opera poetică: Howl, Kaddish, Reality Sandwiches – poezie ca manifest al
spiritului marginal și sacru.
55) Ion Vinea – modernistul
rafinat care a visat cu luciditate și a iubit cu o tristețe nobiliară.
(ton intelectual, melancolic, simbolist-decadent și ironic)
Opera poetică: Șesuri natale, Paradisul suspinelor, Poeme
alese – visare tăcută în decoruri sfâșiate.
56) Anna Akhmatova – martora
durerii care a transformat istoria într-o tăcere poetică.
(poezie confesivă, gravă, clasică și sfâșietor reținută)
Opera poetică: Requiem, Poem fără erou, Apelul la memorie
– o coloană lirică în mijlocul dezastrului uman.
57) Benjamín Fondane –
exilatul metafizic, poetul rupt între iudaism, modernitate și abis.
(stil tragic, filosofic, revoltat, marcat de rănirea exilului și a identității)
Opera poetică: Exodul, Ulise, Cine ești tu? – o poezie a întrebării, a rupturii
și a căutării de absolut.
58) Mariana Marin – vocea
unei generații frânte, care scrie din durere lucidă și din sfâșiere interioară.
(poezie confesivă, gravă, dezvrăjită, tensionată și sinceră)
Opera poetică: Un război de o sută de ani, Aripa secretă, Zestrea de aur –
poezie tăioasă și plină de umanitate dezvelită.
59) Rainer Kunze – poetul
lucrurilor simple, dar copleșitor de umane, cu voce joasă și adâncă.
(stil epurat, esențializat, cu imagini delicate și răsunet existențial)
Opera poetică: Dintr-o bucată de cretă, Versuri fără titlu – o poezie mică, dar
cu inimă mare.
60) Angela Marinescu –
poeta lucidității crude și a trupului vulnerabil ca loc al spiritului.
(ton confesiv, radical, existențial, fără menajamente)
Opera poetică: Limbajul dispariției, Cocoșul s-a ascuns în tăietură, Îmi mănânc
versurile – poezie vie, dureroasă, ca o tăietură direct în carne.
61) Lucia Sturdza
Bulandra – voce clasică și sobră, în care noblețea devine elegie.
(lirism discret, clasicizant, cu gravitate și echilibru interior)
Opera poetică: Versuri, Cântece tăcute – poezie de suflet nobil, cu vibrație
reținută și claritate afectivă.
62) Ion Pillat – poetul
tradiției regăsite, în care satul devine icoană a memoriei.
(stil clasic, melancolic, cu nostalgii rurale și simplitate rafinată)
Opera poetică: Pe Argeș în sus, Poeme într-un vers, Biserica de altădată –
poezie a locului natal ca templu al timpului interior.
63) Kahlil Gibran – înțeleptul
liric ce a unit iubirea cu înțelepciunea într-o poezie oraculară.
(ton sapiențial, simbolic, cu lirism filozofic și religios)
Opera poetică: Profetul, Aripi frânte, Nisip și spumă – poezie ca revelație și
ghid spiritual.
64) Ion Minulescu – îndrăgostitul
decadent care a făcut din carnaval o formă de melancolie.
(stil simbolist-decadent, melodios, jucăuș și nostalgic)
Opera poetică: Romanțe pentru mai târziu, Strofe pentru toată lumea – poezie ca
dans între mască și vis rănit.
65) Yehuda Amichai –
poetul resemnării fragile, ce face din răni forme de iubire tăcută.
(ton cald, personal, existențial, cu ironie blândă și gravitate reținută)
Opera poetică: Poems of Jerusalem, Open Closed Open – poezie despre viață,
iubire și război, fără ură și fără iluzii.
66) A.E. Housman – melancolicul
clasicist care a cântat frumusețea pierderii ca destin.
(lirism elegiac, sobru, clasic în formă și tragic în ton)
Opera poetică: A Shropshire Lad, Last Poems – poezie despre tinerețe, moarte și
neîmplinire.
67) Veronica Micle – poetă
a iubirii sfâșiate și a blândeții dureroase.
(ton romantic, intim, confesiv, cu suferință ascunsă în armonie)
Opera poetică: Poezii, Versuri trimise lui Eminescu – un ecou liric al iubirii
jertfelnice și al grației rănite.
68) Odysseas Elytis – poetul
solar al Greciei, unde lumina e o metaforă a sufletului.
(poezie pură, senzorială și spirituală, cu mitologie vie)
Opera poetică: Axion Esti, Monogram, The Sovereign Sun – lumină înaltă turnată
în versuri limpezi.
69) Bertolt Brecht – poetul
lucid al istoriei, ce arde metafora ca să trezească mintea.
(lirism sobru, ironic, moral și clar, cu accente politice)
Opera poetică: Poeme didactice, Manual de război și pace, To Those Born Later –
poezie ca armă a conștiinței.
70) Zaharia Stancu – poetul trudnic al durerii
fără emfază, dar cu ecou adânc.
(ton grav, popular, narativ-evocativ, sobru și cu vibrație etică)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
VERSIUNI COMPATIBILE CU „ȘTIM”:
1. Paul Celan
(ton dens, grav, criptic, dar revelator prin suferință transfigurată – „știm”
devine o rană conștientă, o amintire scrisă în limbajul redus la esență)
2. Eugenio Montale
(vers sec, dar profund, cu imagini esențializate; „știm” devine o constatare
amară a trecerii, o lumină prin cenușă)
3. Daniel Turcea
(transpune „știm” în taina unei revelații ce duce spre odihna sacră; solemn și
mistic, dar totodată limpede)
4. Magda Isanos
(compatibilitate maximă – voce feminină, gravă, duioasă, care ar susține
fiecare vers din „Știm” cu o seninătate sfântă)
5. Rainer Maria Rilke
(„știm” devine aici o rugăciune interioară, un fel de cunoaștere înlăuntru, cu
o lumină caldă și gravă)
6. Fernando Pessoa (Alberto Caeiro)
(vers alb, reflexiv, aproape de tonul poemului tău – „știm” devine o observație
care nu forțează sensul, ci îl lasă să se așeze)
7. Mariana Marin
(„știm” devine un strigăt interior frânt, rostit simplu și cu luciditate crudă,
în vers alb confesiv)
8. Salvatore Quasimodo
(vers sobru, grav, introspectiv; ar putea transforma poemul într-un monolog al
acceptării tragice)
9. Yehuda Amichai
(ton cald, personal, dar fără patetism; „știm” ar căpăta o rezonanță domestică
și umană, fără emfază)
10. Hölderlin (poemele târzii)
(solemn și grav, cu o cunoaștere mistică a firii; „știm” devine o simțire
înrădăcinată în destin și cosmos)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Hölderlin – versiune (poem elegiac, cu solemnitate sacră
și destin cosmic)
Știm
*
Ne-au fost date lucruri care ne împovărează,
și nu le îndepărtăm, căci poartă tăcerea noastră.
Iarba crește nu pentru ochiul omului,
ci pentru roua ce-și coboară rugăciunea.
Timpul nu ascultă,
dar trece peste noi cu pasul zeilor care nu mai vorbesc.
Suntem ridicați de Duh,
nu ca stâlpi, ci ca vânt care învață urcușul.
Și va veni clipa odihnei,
când ne vom întoarce în sânul începutului.
Cunoaștem ce ne e dat –
în fragmente, în umbre, în cântecul care n-a fost scris.
Dar a crede e un dar
ce numai cei înfrânți îl pot primi.
Yehuda Amichai – versiune (ton cald, resemnat, uman și
aproape domestic)
Știm
*
Unele lucruri zac pe umerii noștri.
Nu le rostim pe nume,
dar ele știu unde locuim.
Iarba nu ne cere voie.
Crește. Ia roua dimineții.
Uneori și lacrima.
Timpul nu ne cere părerea.
E un vecin grăbit
care nu mai bate la ușă.
Cineva – nu știm cine –
ne-a adus în lumină.
Altceva – nu știm când –
ne va lua din ea.
Avem adevărul –
dar numai în fragmente,
în scrisori pe care nu le-am trimis.
Credința nu e comodă.
Dar rămâne acolo,
ca o pernă sub capul nopții.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Salvatore Quasimodo – versiune (reflexiv, sumbru, cu
umbre dense și lumină reținută)
Știm
*
Lucruri care ne însoțesc –
grele, oarbe –
și nu le dăm la o parte.
Iarba, singură,
știe ce să facă cu roua.
Ceața plânge fără martori.
Timpul e o pietricică în pantof.
Nu răspunde,
nu ascultă.
Lumina cade pe fruntea noastră.
Nu știm cine a ridicat-o.
Nu știm când se va stinge.
Adevărul –
tăiat în bucăți,
ascuns între paginile unei cărți
pe care n-o mai deschidem.
Credința?
O umbră pe perete.
Nu ne e convenabil
să o chemăm pe nume.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Mariana Marin – versiune
(poezie tăioasă, lucidă, plină de durere reținută, fără
podoabe)
Știm
*
Avem în spate lucruri
care nu pleacă.
Nu le numim,
dar ni se înfig în ceafă.
Iarba?
Crește.
Mai demnă decât noi.
Își bea roua și tace.
Timpul trece,
nu pentru că e ocupat,
ci pentru că a obosit
să ne asculte minciunile.
Am fost luminați.
Da.
Cineva a aprins ceva în noi
și a plecat.
Odihna va veni,
fără programare,
fără flori.
Adevărul e scris
pe oase.
Îl știm.
Dar tăcem,
căci e incomod să trăiești cu el
în același pat.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Fernando Pessoa (Alberto Caeiro) – versiune
(poezie simplă, firească, senină, cu o filozofie directă,
lipsită de mister)
Știm
*
Sunt lucruri pe care le cărăm,
dar nu le mai vedem.
Nu pentru că sunt ascunse,
ci pentru că au devenit parte din trup.
Iarba nu are nimic de-a face cu noi.
Crește pentru că așa e natura.
Se hrănește cu rouă și cu timp.
Timpul nu are părerile noastre.
El merge înainte,
ca o apă care curge
fără să se întrebe de ce.
Am fost aduși în lumină.
Nu știm de ce.
Și vom pleca.
Nu știm unde.
Adevărul e simplu –
e acolo,
ca o piatră pe drum.
Dar oamenii preferă să o ocolească,
ca să nu-i doară talpa.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Rainer Maria Rilke – versiune
(poem grav, elegiac, spiritualizat; realitatea devine
revelație subtilă)
Știm
*
Unele lucruri rămân în noi
ca niște clopote stinse.
Nu le atingem,
de teamă să nu se trezească.
Iarba își cunoaște chemarea.
În rouă
găsește cântarea unei singure clipe.
Timpul, acel orb înțelept,
nu așteaptă aprobări.
El poartă în brațe
ceea ce nu înțelegem încă.
Suntem aduși în lumină –
nu ca să vedem,
ci ca să fim văzuți de ea.
Odihna va veni,
poate,
când învățăm
să murim în tăcere.
Adevărul
e scris în noi,
dar literele ard.
Și nu avem curajul
să citim cu ochii sufletului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Daniel Turcea – versiune
(poezie hieratică, mistică, cu lumină transfiguratoare)
Știm
*
Există poveri nevăzute,
care ne înconjoară
ca niște îngeri căzuți.
Nu le atingem,
dar le purtăm cu răbdare.
Iarba își cunoaște slujirea:
primește roua –
lacrimă a dimineții –
și o înalță tăcut spre cer.
Timpul nu are ceas,
ci o suflare veche,
venită din veșnicie.
Suntem înălțați,
din lut și duh,
prin lucrarea Duhului
care arde în lumină.
Cândva,
ni se va da odihna –
nu somn, ci întoarcere.
Adevărul este scris
pe fruntea celor care plâng
cu inima curată.
Dar mulți nu-l mai pot citi,
căci credința doare
și nu e la modă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Eugenio Montale – versiune
(poezie ermetică, sobră, cu tensiune latentă și reflecție
asupra lipsei de sens)
Știm
*
Lucrurile care ne apasă
nu cer nume.
Stau. Persistă.
Le-am uitat,
dar ele ne definesc.
Iarba –
nimic altceva decât un gest
repetat de natură.
Roua,
un semn în lipsa înțelesului.
Timpul curge –
cu sau fără noi.
Nu are motiv.
Doar direcție.
Lumina nu e promisiune,
ci o întâmplare.
Un foc stins
lăsând urme în ochi.
Adevărul,
un alfabet risipit.
Îl citim fragmentar,
ca pe o scrisoare neterminată.
Credința?
Un oaspete care pleacă
când punem întrebări.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Paul Celan – versiune
(poezie densă, fragmentată, simbolică, cu limbaj tăiat și
tensionat)
Știm
*
Greutăți –
purtate fără nume,
fără margine.
(tu nu le rostești,
ele te cunosc)
Iarba,
roua –
literele rămase
pe o pagină de cenușă.
Timpul:
o lamă tăcută,
taie între ce-a fost
și ce nu va fi.
Suntem –
ridicați
într-o lumină oarbă.
Odihna
va sosi
din tăcerea pietrei.
Cunoaștem –
în silabe sfărâmate,
în zgomotul
unei rugăciuni
fără limbaj.
A crede –
un cuțit
care intră în sânge
fără martori.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Ioan Caraion – versiune
(sobru, tensionat, vertical; cu accente de deznădejde
lucidă și revoltată)
Știm
*
Poartă fiecare zi
câte o greutate tăcută —
ca o cămașă de plumb,
ascunsă sub piele.
Nu ne mai miră nimic:
iarba își face datoria,
beau lacrimile cerului
cu o demnitate vegetală.
Timpul,
ca un paznic orb,
păzește porțile
care nu duc nicăieri.
Ne-am ridicat
nu pentru că am vrut,
ci pentru că nu puteam rămâne jos.
Odihna?
Poate într-o celulă
unde amintirile nu mai vin.
Adevărul —
îl știm,
îl scrijelim pe pereții interiori,
dar nu-l spunem.
Ne-ar lua ultima verticalitate.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
George Bacovia – versiune
(sumbru, apăsător, cu atmosferă de dezolare și plumb)
Știm
*
Totul e greu –
greu și rece.
Lucruri care apasă
și nu pleacă.
Stau acolo,
ca plumbul.
Iarba —
e doar alt verde.
Roua,
o lacrimă murdară
căzută din ceață.
Timpul trece...
ca un tramvai pustiu
într-o zi mohorâtă.
Lumina a fost.
Poate.
Dar e iarnă acum,
și e frig.
Odihna —
ne va lua
când nu va mai fi nimic
de regretat.
Știm.
Dar e mai bine să tăcem.
Altfel, ne-ar ploua
și în suflet.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Anna Akhmatova – versiune
(poezie clasică, reținută, profundă, dureroasă și demnă
în suferință)
Știm
*
Lucrurile ne apasă
cu o delicatețe ucigașă.
Le recunoaștem din tăcerea
cu care trecem pe lângă ele.
Iarba —
nu cere nimic.
Primește roua
ca pe o rugă.
Timpul
ne părăsește blând.
Nu ceartă,
nu iartă.
Am fost aduși în lumină
ca să învățăm
cât de scurtă e.
Odihna va veni,
când vom fi învățat
să nu mai așteptăm nimic.
Adevărul
e scris în inimă,
dar cine să-l rostească
când gura e plină de cenușă?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Georg Trakl – versiune
(vis febril, imagini apocaliptice, melancolie întunecată,
cu viziuni onirico-funebre)
Știm
*
Pe sub arborii de fum,
lucrurile sângerează în tăcere.
Nu le atingem,
dar le visăm cu spaimă.
Iarba se ridică,
verde-otrăvit,
pe buzele pământului rănit.
Roua e sângele dimineții,
ceața – respirația unei morți sfinte.
Timpul curge dintr-un ulcior spart,
pe podeaua rece a sufletului.
Îngerul decăzut
ne înalță în lumina albastră
a unei duminici rănite.
Odihna —
o cameră albă,
cu pereți de spital.
Adevărul:
un scrâșnet de dinți
în somnul tulbure
al celor vinovați fără vină.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Tudor Arghezi – versiune
(alchimie din glod și duh, cu forță expresivă și miză
morală)
Știm
*
Multe ne tragem cu noi –
tinichele de viață,
cioburi de nevoi,
pietre în buzunarul sufletului.
Le purtăm fără zarvă,
căci omul, de,
se-nvață cu povara
ca boul cu jugul.
Iarba crește.
Nu întreabă.
Trage din rouă
și din păcatul ceții,
ca dintr-o taină de toamnă.
Timpul?
Un dulgher surd
care bate cuie în sicriu
fără să-ntrebe pe cine.
Ne-a luat Duhul și ne-a pus în lumină —
ca pe niște râme
scoase la ploaie.
Știm c-o să vină și răgazul —
dar nu pe gratis.
Știm tot.
Pe litere, pe slove,
pe rană.
Dar nu dăm din gură:
adevărul se păstrează
într-un lighean de tăcere.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Radu Gyr – versiune
(poezie de jertfă, credință în suferință, verticalitate
creștină și nădejde luminoasă)
Știm
*
Purtați suntem de-un drum
cu spini ascunși sub pași,
dar n-am căzut —
ci ne-am învățat
să urcăm.
Lucrurile grele
sunt crucea noastră.
Nu le ocolim —
le sărutăm.
Iarba se roagă
în fiecare fir,
roua e mirul zorilor
și ceața – tămâie rătăcită.
Timpul nu ne iubește,
dar nici nu ne uită.
Ne plămădește din trecere.
Ne-a fost dată lumina
ca să nu ne temem de întuneric.
Odihna nu-i moarte.
E o poruncă de Sus:
„Veniți la Mine...”
Adevărul e scris
cu sânge de mucenic.
Noi îl știm.
Îl păstrăm.
Și-l ducem cu noi
în fiecare rană.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Federico García Lorca – versiune
(lirism senzual și tragic, simboluri onirice și
folclorice, atmosferă sacrificială și misterioasă)
Știm
*
Trec flăcări negre prin oasele tăcerii
și niciun cal nu mai dansează sub lună.
Lucrurile ne ating cu degete reci
și nu le răspundem.
Iarba crește,
verde andaluz,
și bea lacrima nopții
dintr-o copită de aur.
Timpul —
o femeie cu voal negru
ce plânge fără chip
pe mormântul celor vii.
Duhul ne-a ridicat
cu cântec și sânge.
Ne-a dat lumină —
ca o rană care strălucește.
Odihna vine
într-un dans mut
sub portocalul uscat.
Știm totul.
Dar nu spunem,
căci în sângele nostru
dorm păsări care nu vor să zboare.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Vasko Popa – versiune
(minimalism mitic, simboluri dense, limbaj esențializat,
poezie de tensiune și arhetip)
Știm
*
Lângă umbra ta
se aşază lucrurile
şi nu pleacă.
Iarba muşcă roua
ca un lup blând.
Ceaţa închide pleoapele câmpului.
Timpul se roteşte
în cercul gol al oalei sparte.
Duhul Creşterii
a urcat în noi
o scară fără sfârşit.
Odihna vine
cu pasul melcului orb.
Adevărul
doarme sub unghie.
Îl simţim.
Dar nu îl chemăm pe nume.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Salvatore Quasimodo – versiune
(ton melancolic și grav, poezie a umbrei și a existenței
interioare, elegie metafizică)
Știm
*
Nimic nu se mișcă.
Dar greutatea lucrurilor
apasă în carne
ca o absență cu sunet surd.
Iarba respiră
printre clipele moarte.
Roua — o promisiune
care se evaporă înainte de a fi rostită.
Timpul nu întreabă.
Se prelinge,
ca o fisură într-un zid vechi
de amintiri pierdute.
Lumina —
o rană deschisă
pe fruntea omului.
Odihna —
acolo unde gândul
se sfârșește în piatră.
Adevărul —
un cuvânt spart.
Îl cunoaștem,
dar îl ținem
ascuns între pleoape.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Allen Ginsberg – versiune
(lirism frenetic, confesiv, urban, sacru în haos)
Știm
*
Știm, frate, știm!
Că suntem plini de junk și iluzii și cutii goale
cu viață pe etichetă,
și le cărăm zilnic în spinare
ca pe niște Biblii cu paginile albe.
Știm că iarba e mai curată ca noi,
că bea roua fără păcate,
că ceața nu minte — doar plutește.
Timpul? O marfă expirată
pe tejgheaua cosmică.
Îl luăm pe datorie
și-l consumăm fără să citim contraindicațiile.
Știm că lumina e o înjurătură divină,
aruncată spre noi de-un Dumnezeu
care ne iubește prea mult
ca să nu ne doară.
Știm că odihna e un pat rece
într-o cameră fără geamuri.
Știm adevărul,
l-am văzut într-o crăpătură de neon
și l-am băgat repede în buzunar
să nu-l vadă nimeni.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Odysseas Elytis – versiune
(lirism solar, spiritual, mitologic, poetică a luminii și
a elementelor)
Știm
*
Că trupul lucrurilor e doar o umbră
sub talpa luminii.
Că purtăm pe umeri nisipul
și cântecul tăcut al mării.
Iarba – o fiică a soarelui.
Roua – sângele dimineții neprihănite.
Ceața – mirul ce învăluie taina.
Timpul, acel păstor de clipe,
lasă să curgă
lumina în fir subțire
peste colina inimii.
Duhul ne-a ridicat —
nu ca să zburăm,
ci ca să fim lumini
ce respiră tăcerea.
Odihna e o biserică fără ziduri.
Știm:
adevărul e o insulă
unde nu ajungi decât cu inima.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Benjamín Fondane – versiune
(poezie a rupturii, existențialism metafizic, tensiune
între abis și revelație)
Știm
*
Nu din cuvinte —
ci din rupturile dintre ele.
Lucrurile zac lângă noi
ca niște gânduri
care n-au mai fost rostite.
Iarba crește —
și nu ne mai întreabă nimic.
Roua cade —
dar nu mai spală memoria.
Timpul e un torent absurd
ce ne trage din vis
într-o realitate fără nume.
Am fost ridicați,
nu în lumină,
ci într-o flacără
care ne arde încet ființa.
Odihna?
Poate un drum
pe care nu l-am ales.
Adevărul —
scrijelit pe pereții unei celule interioare.
Îl știm.
Dar l-am învățat
cu sânge și singurătate.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cezar Ivănescu – versiune
(hieratic, solemn, ritualic; poezie ca oficiu mistic al
durerii și iubirii)
Știm
*
Că lucrurile ne înconjoară ca niște sfinți căzuți,
fără aureolă,
dar cu mirul suferinței pe frunte.
Iarba e psalmul verde
al unei liturghii tăcute.
Roua — lacrima îngerului înlănțuit de trup.
Ceața — mătăniile lumii căzute.
Timpul e o cruce de carne,
înfiptă în fiecare clipă.
Duhul ne-a înălțat,
cu mâna stângă a luminii,
ca să ardem în tăcerea dinlăuntru.
Odihna e o miruire cu întuneric sfânt.
Știm, o, da, știm:
adevărul e un cuvânt tăiat în două
de sabia iubirii mistice.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Angela Marinescu – versiune
(confesivă, viscerală, lucidă, fără menajamente; poezie
ca rană și adevăr)
Știm
*
Lucrurile zac peste noi
ca niște carcase uitate.
Le mirosim în fiecare zi,
dar nu le mai atingem —
de frică să nu murim
de adevăr.
Iarba nu mai e verde,
e doar o peliculă între mine și moarte.
Roua e sudoarea fricii.
Ceața — depresia cerului.
Timpul e un bisturiu care ne scurtează
în fiecare dimineață.
Duhul?
O poveste de demult.
Ne-a ridicat?
Poate.
Dar m-a lăsat jos
cu o tăietură în stomac.
Odihna —
nu există.
Există doar o liniște falsă
în care te asculți cum te destrami.
Știm adevărul.
Și nu ne vindecăm de el.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Emil Botta – versiune
(funebru, halucinant, misterios; poezie a visului negru
și a singurătății cosmice)
Știm
*
Lucrurile sunt coji de noapte
rămase de la alt vis.
Ne ating,
dar suntem deja plecați
într-un alt întuneric.
Iarba — o umbră verde
ce răsare din scheletul unei stele moarte.
Roua — sângele viselor care n-au fost.
Ceața — cortina trupului.
Timpul e o clepsidră de cenușă
în care ni se scurge numele.
Duhul Creșterii
e o scară de aer
pe care urcă fantomele noastre.
Odihna —
un mormânt gol
în care a adormit întunericul.
Știm.
Dar nu mai suntem.
Suntem doar ecoul
unei tăceri fără margini.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Gellu Naum – versiune
(suprarealism oniric, logică interioară absurdă, visare
eliberată)
Știm
*
Știm că obiectele se închină între ele
într-un ritual secret de sâmbătă dimineața.
Că o pernă a visat azi-noapte
că e un rege strivit de ceasul cu cuc.
Iarba crește vertical în memoria unui pantof.
Roua vorbește în dialectul melcilor galbeni.
Ceața e o femeie care-și pierde zilnic fața
într-un bazin cu pești reci.
Știm că timpul
își scrie autobiografia pe pielea unei păpuși
pe care nimeni n-a mai iubit-o.
Duhul?
O mână mare, fără unghii,
care desenează uși în aer.
Odihna —
o ladă de lemn plină cu vise de rezervă.
Știm.
Adică ne prefacem că uităm.
Ca să avem ce visa mai târziu.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Magda Isanos – versiune
(elegiac, duios, senin și lucid în fața morții; poezie a
înfruntării blânde)
Știm
*
Că sunt lucruri ce atârnă de suflet
ca florile uscate într-o carte veche.
Le purtăm în noi fără zgomot,
ca pe niște pași care n-au mai ajuns nicăieri.
Iarba are dreptul să fie verde,
chiar și atunci când murim.
Roua nu știe de durere —
doar cade, blând,
peste chipuri uitate.
Ceața e o mângâiere albă
a unei lumi obosite.
Timpul trece peste noi,
și nu se oprește nici când ne rugăm.
Duhul?
O lumină caldă
care ne-a învățat să ne plecăm capul
fără rușine.
Odihna —
nu e un sfârșit,
ci o cameră tăcută
unde învățăm să iubim mai puțin de teamă
și mai mult de adevăr.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Paul Celan – versiune
(dens, tragic, criptic; poezie a cuvântului dureros, al
memoriei sângerânde)
Știm
*
că lucrul e o rană
acoperită cu aer.
că iarba —
o limbă neștiută
scrie pe oasele dimineții.
Roua e o vocală
căzută din gura unui nume.
Ceața — un drum care refuză să se nască.
Timpul —
muncitor orb
care bate cuie
în clipe neumblate.
Un duh a trecut.
N-a spus nimic.
Dar ne-am ridicat.
Odihna —
un text neterminat
pe pergamentul trupului.
Știm.
Știm —
dar cuvintele
s-au spart.
Imagine: Formule matematice
