CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 12 iulie 2025
Muşuroiul
*
Hei ce veselie a
venit primăvara
gâlgâie mustăreaţa-n
mesteceni
au înflorit alunii
cornii au înflorit albinele
ne însufleţea
nerăbdarea şi era generală
de la un capăt al
satului până dincolo
trăgeam cu ochiul
spre cei mari
îi ascultam cu
urechea doar doar
’or să-nceapă
să-ntrebe dacă am pregătit pleava
şi pământul cel bun
de făcut sobe de la Samaru
plecam cu sacii-n
spinare cu găleţile-n mână
cu ajutoare la
Muşuroi umblam cu grijă
pământul se-aşează
pe margini
să le fie pe-aproape
şi pleavă numai aşa
câte o mână
să nu se sufoce să
aibă timp să lucreze
pe furiş aducem şi
zahăr cât poate fiecare
se ştia că zahărul e
şterpelit însă nici un reproş
trebuie să aibă şi
ei o dambla se zicea
în culise - aia nu -
aia nu - atunci ce
noi puneam buza eram
serioşi eram cineva
într-un an gata să
murim de tristeţe
s-a dus vestea ca
fulgerul toată lumea fierbea
cineva răscolise în
muşuroi (fără milă)
cămăruţe secrete
trasee-tuneluri (minuni)
zăceau răsturnate la
soare 107
amestecate cu paie şi frunze uscate
furnicile erau
agitate îţi venea să plângi
asemenea dezastru nu
se mai pomenise
au venit la faţa
locului şi cei mai în vârstă
clătinau din cap a
neîngăduinţă îngânduraţi
câte-o boabă de rouă
apărea în zariştea ochiului
pentru toţi
muşuroiul acesta era Sporul Satului
învăţai această
axiomă
de cum reuşeai să
mergi în picioare
acum uite necaz
muşuroiul era spintecat
mai mare ruşinea să
fi întrebat
de nu eşti cumva
făptuitorul
şi să nu poţi
răspunde decât în duşmănie – NU
alţii mai inspiraţi
adăugau şi Doamne-fereşte
toţi ăi mici au fost
traşi la răspundere însă nimic
nu era posibil
lucrurile să rămână aşa
să se facă o
rugăciune
pentru iertarea şi
îndreptarea celui rătăcit
poate îşi recunoaşte
fapta în public
cât mai curând
altfel este de jale
furnicile nu aleargă
degeaba deja au dat veste
Marelui Spirit al
Furnicilor – vor dreptate
şi să nu credem noi
oamenii că bietele insecte
nu au metode
eficiente – nici vorbă
se poate ajunge până
acolo că vor fi dezlegate
Tăriile de Rezervă
şi atunci adio cu derbedeul
furnicile sunt unite
au făcut legământ
pentru cauza
muşuroiului (ce noroc ce onoare) 108
să-şi dăruiască viaţa fulgerător
dacă Regina Mamă a
păţit vreun necaz
cine mai face ouă ce
faci fără urmaşi
este greu să nu ai
părinţi (să nu-i cunoşti)
însă este mai rău să
nu ai urmaşi
se pierde numele
neamului tău în veci
nu i-o fi tremurat
mâna răufăcătorului
când a stricat
mândreţe de castel
asta îi măcina pe
toţi el nu îşi dă seama
de grozăvia acestui
eveniment
dacă o fi atins
Iatacul Reginei
atunci totul este
de-a dreptul păcat
care nu prea se
iartă uşor
nici spovedania nu
prea mai ajută
preotul o să-şi
fluture barba
această faptă
barbară a ieşit din canoane
nu există pedeapsă
pentru-ndreptare
o să-l îndemne la
rugăciune pe cont propriu
poate are noroc.
martie 1976
Din volumul „Labirint spațial”,
Buzău, 2023
<<<<< ***
>>>>>
VARIANTE la
poemul Mușuroiul, în stilul ...
1) În stilul Doina
Uricariu
(voce confesivă,
senzorială, imagini ale memoriei în reverberații mitice)
Muşuroiul ca o rană a satului
Ne adunam în amiaza tulbure,
pe marginea adâncă a pământului –
acolo unde furnicile deschid
galeriile neamului.
Copiii purtau găleți
și rugăciuni,
iar bătrânii păzeau tăcerea cu ochii
în care intrase primăvara,
ca o lumină cu sânge învins.
Cineva a spart
cămăruțele furnicilor.
Dincolo de joc, de râs și zahăr
(din palmă, puțin, ca într-o taină),
se răspândea rușinea,
ca o durere a mamei ce-a pierdut copilul
și nu poate plânge.
Furnicile știau.
Aveau un altar din iarbă și humă
și Regina Mamă – o stea în pământ.
2) În stilul Walt
Whitman
(voce declamativă,
vastă, cosmică, cu egalitate între om și natură)
Mușuroi, tu ești America mea
Eu cânt mușuroiul,
cum alții cântă fluviile sau orașele lor;
căci acolo, într-un sat mic,
copiii purtau pământ în saci
și alungau tristețea cu fărâme de pleavă.
Ei mergeau desculți
prin marile legi
ale vieții în comun,
și un pumn de zahăr dat în taină
valora cât o revoluție în cosmos.
O, mușuroi! tu ești
firul de iarbă
pe care călcăm cu nevinovăție și păcat!
Tu ești înțelepciunea simplă a furnicii
care nu fuge, ci muncește,
care nu judecă, ci zidește.
Dar a venit un foc,
un copil rătăcit,
și a spart adăpostul națiunii insectelor.
Așa cum omul sparge cetăți,
așa a căzut regatul cel mic.
Și eu vă spun:
priviți mușuroiul
și învățați din munca aceea tăcută,
cât un poem de piatră și sudoare.
3) În stilul Marin
Sorescu
(ton ironic,
absurdul tragic al banalului, îndoiala care mușcă din realitate)
Investigație la Mușuroi
– Avem o crimă.
– Unde?
– În spatele bisericii, la marginea drumului.
– Victima?
– Un mușuroi.
Furnicile susțin că a
fost o conspirație.
Regina? Disparută.
Tunelurile? Făcute praf.
Zahărul? Complice.
Plecăm cu ancheta în spinare.
Cineva a răsturnat
lumea lor,
a intrat în cămăruțele secrete
și a deranjat însăși speranța.
Copiii interogați
plâng în tăcere.
Bătrânii refuză să vorbească.
Preotul își scutură barba:
„Nici canoanele nu mai ajută.”
Și între timp,
mușuroiul – acel palat subteran –
moare de rușine.
Cineva, cândva, va fi iertat.
Dar nu azi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
4) În stilul
Saint-John Perse
(flux amintit,
evocare luxuriantă, suprasaturare poetică, timp difuz și hieratic)
Pe când furnicile înălțau catedrale
În acel timp al copilăriei,
când norii se adunau să se spele în ochii noștri,
am învățat miracolul pământului:
mușuroiul, o patrie în miniatură,
cu galerii și caste și tăceri demne.
Zahărul curgea ca un
pact,
o dăruire în lipsă de cer,
și paiele erau făgăduințe de umbră.
S-au adunat bătrânii
ca sfetnici
pe marginea groazei,
și ochii lor – vaste oglinzi de pajiști –
au tremurat.
Căci cine atinge
Iatacul Reginei
aprinde zările cu blestemul tăcerii.
Furnicile și-au închis poemul în sine.
Pământul, șifonat de mâna unui copil,
nu va mai naște muguri în acel loc.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
5) În stilul Tudor
Arghezi
(construcție
vizuală clară, între duioșie dură și morală rurală înrădăcinată)
Furnica, cuib și cruce
Stătea mușuroiul ca un potir,
lângă poteca satului.
Pe-acolo treceau copiii
cu găleți, cu paie, cu pleavă, cu vină.
Aveau grijă de neamul
furnicilor
mai bine decât de icoana din perete,
căci acolo lucra Dumnezeu,
nu cu slavă, ci cu trudă.
Dar s-a găsit un
mârșav
să scurme cu bățul în domnia lor.
Să le destrame rostul.
Bătrânii au venit ca
niște sfinți
ce-au pierdut scriptura,
și-au plâns cu barba în piept.
„O să-l prindem pe
făptuitor,
și-o să-l punem să aducă zahăr,
să sape cu unghia și cu fruntea
din nou mușuroiul!”
Căci ce e satul fără
acel mușuroi?
E ca stupul fără regină.
Se pierde urma numelui.
Și nu mai are cine să-ți spună
povestea muncii – cu răbdare și rușine.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
6) În stilul
Lucian Blaga
(metafizic,
hieratic, înălțat în simbol și taină, cu lumina coborâtă în materie)
Taina Mușuroiului
În adânc se lucrează o lume.
Nu e nimic întâmplător sub talpă –
pământul se adună în cuib,
iar pleava e duh și suflare.
Copiii satului duc în
tăcere
jerfe mici, cu zahăr și grijă,
precum preoți la altarul nespus
al unei civilizații de umbre.
Dar cineva a spart
rotundul.
A intrat cu mâna sa crudă
în logosul tăcut al galeriilor.
Mușuroiul s-a deschis
ca o rană,
și taina s-a risipit în praf.
De-acum furnicile nu mai au destin,
ci o tăcere grea ca o vină.
Şi peste toate a
venit întrebarea –
nu de la om, ci de la lumină:
„Cine a uitat să se teamă de sacru?”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
7) În stilul Emily
Dickinson
(fragilitate,
simplitate rafinată, ironie subtilă și interioritate intensă)
Colina — unde Furnicile zidesc —
Copiii-au dus — un Sac de Praf —
și Speranță — cu Degete blânde —
și Zahăr — abia zărit —
dar simțit — de cei ce rămân.
S-au aplecat — lângă o Colină —
unde Glasurile — nu ajung —
și-au pus ofrande — ca niște Sfinți —
hrănind — Minunea verii.
Dar a venit — un Fără Har —
și-a spart Colina — în Cioburi —
Cămările — frânte — Regina — tăcută —
Un Regat — pierdut în Văpăi.
Șoptirăm Rugi — nu pentru Noi —
ci pentru Sufletul — rătăcit —
și ne rugarăm ca Furnica — să nu rostească —
pedeapsa — peste Neamul nostru.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
8) În stilul
Rainer Maria Rilke
(voce interioară
și sacră, fior tragic-mistic, intensitate revelatorie)
Gesang des Ameisenhügels
Ei mergeau desculți înspre tăcerea adâncă,
unde mișcarea nu era zgomot,
ci destin împlinit.
Copiii purtau
pământul ca o promisiune,
iar pleava – ofrandă măruntă –
se cernea prin degete tremurătoare.
Dar într-o zi, o mână
a rănit liniștea.
A rupt ceea ce nu se vedea,
dar se simțea în oase.
O lume a căzut – fără
glas, fără lacrimă –
și bătrânii au clătinat din frunte
ca niște părinți ai durerii.
O, voi furnici,
tăcute vestitoare –
cu Regina ascunsă în întuneric –
ce ați păzit în mii de gesturi mici
misterul care face din pământ – catedrală!
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
9) În stilul
George Bacovia
(atmosferă sumbră,
repetiție, degradare, stagnare și anxietate metafizică)
Mușuroi de cenușă
Era frig. Era umed. Era martie.
Mușuroiul – cenușiu –
părea o rană.
Zahăr furat –
pleavă veche –
furnici grăbite –
O tăcere cenușie
plutea
peste sat.
Copiii erau triști.
Cineva stricasem tot.
Cămăruțe sfărâmate –
tuneluri desfundate –
regina dispărută.
Am plâns. Am
tremurat.
Bătrânii au spus:
„Nu mai e nimic de făcut.”
Furnicile…
nu mai aveau lumină în ochi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
10) În stilul
Gellu Naum
(suprarealist,
oniric, poetică a absurdului lucid, dislocări logice intenționate)
Mușuroiul visătorului care a uitat să doarmă
Și iată,
pământul făcea roată în jurul furnicii care visa un acordeon
plin cu pleavă translucidă.
Copiii mergeau pe
pereții cerului
cu saci în spinare
și cu paiele-n gură
ca să nu spună numele lucrurilor.
Mușuroiul era o
enclavă
a fostei constelații a fierului dulce.
Iar cineva – cu mâini de păianjen –
a intrat în vis și l-a spart.
Toți au început să
latre în dialectul
negru al stupului.
Furnicile au deschis tratatul de ontologie aplicată
și au semnat în sânge de miere.
Regina?
A plecat printr-un tunel de hârtie arsă
căutând un sens
într-un poem nescris încă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
11) În stilul
Sylvia Plath
(incizie afectivă
profundă, imagini brutale, corporalitate răvășită și revoltă amestecată cu
durere lucidă)
Mușuroi cu regină
sfârtecată
O, acea dimineață –
când pleava cădea din mâinile noastre ca o piele,
copiii, mici apostoli ai distrugerii,
cu zahăr în buzunare și cu rușinea în limbă,
mergeau înspre altarul de pământ,
neștiind că vor deveni călăi.
Acolo – în mușuroi –
Regina respira prin osmoză,
cămăruțele ei – guri tăiate în carne –
tuneluri viscerale, pline de ouă și strigăt.
Dar mâna – aceea mână
copilărească –
a intrat.
A zdrobit.
A spart comoara vie.
Furnicile alergau
fără cap,
orbite de lumină,
nu mai aveau patrie, nici venin, nici destin.
Satul tăcea.
Bătrânii – prăbușiți în barba lor –
păreau niște leproși ai memoriei.
Și eu – o voce
înfășurată-n gaze –
scriam:
„A fost cândva o regină... dar i-au smuls ovarele.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
12) În stilul Radu
Gyr
(suferință ca
ispășire, creștinism interiorizat, solemnitate morală, jertfă și înălțare prin
căință)
Mușuroiul – jertfă
din pământ smerit
În primăvară, când pământul însuflețea
și copiii aduceau pleava-n palme,
spre Mușuroi mergeam cu pași cucernici
să dăruim tăcerea celor ce muncesc.
Era un semn – al
micului Altar –
un colț de viață smerită și tăcută
unde Regina, Mamă fără trup,
făcea din ou lumină.
Dar a venit blestemul
unei mâini
și a lovit, și a sfărâmat regatul.
Furnicile – cetele neprihănite –
au plâns cu trupul plin de jertfă.
Bătrânii satului
și-au plecat fruntea:
„E păcat mare. E rușine.
Cine-a călcat în pământ sacru,
să-și spele vina cu rugăciune.”
Să iertăm, dar să nu
uităm.
Să punem pleava iarăși – cu credință –
să ridicăm căsuțele tăcute.
Căci mușuroiul nu e
doar un cuib de vietăți,
ci este chipul nostru cel mai curat –
smerit, unit și răbdător.
Un nume sfânt în humă așezat.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
13) În stilul Paul
Celan
(fracturi, tăceri
elocvente, materie grea de durere, metaforă sfărâmată)
mușuroi cu dinți
de rugă
copilul cu pleavă –
în dinți.
zahăr —
șuier de al doilea sens.
furnica-n spirală,
cu mandibule din lacrimi.
Regina-Mamă: o
absență,
descompusă în silabe de noroi.
un deget —
răstoarnă lumea subterană.
un nume
spintecat cu sapa.
Cineva — Nu, nimeni.
Toți.
ruga,
înspre Marele Spirit,
se face ciob.
se face albă.
se face rană în ceară.
mușuroiul —
verb al neîntâmplării.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
14) În stilul Ion
Pillat
(nostalgie, satul
idealizat, armonie pierdută, spiritualitate blândă)
Mușuroiul de la
marginea grădinii
Era primăvară și iarba nouă
îmbrățișa poteca dintre meri.
Copiii, cu obrajii aprinși,
duceau în palme pământ și pleavă,
ca niște prinoase pentru un templu nevăzut.
La marginea grădinii,
sub un soc bătrân,
mușuroiul înflorea în tăcere,
cu galeriile lui de lumină întunecată
și furnicile harnice ca rugăciunea.
Dar într-un an — o
mână fără teamă
a sfărâmat cuibul,
și tot ce era rânduială s-a risipit în pulbere.
Bătrânii au stat pe
bănci, tăcuți.
Nu plângeau, dar ochii lor erau umezi.
Cine atinge taina, dacă nu cu sufletul,
aduce pagubă lumii.
De atunci, copiii
merg mai încet pe lângă soc.
Și-n fiecare primăvară, reîncep jertfa mică:
pământ, pleavă, o firimitură de zahăr —
cu inima curată.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
15) În stilul
Ștefan Augustin Doinaș
(discurs reflexiv,
echilibru și claritate clasică, gravitate lucidă, mit și ordine morală)
Exercițiu pentru
un mit modest
În satul meu, primăvara se năștea întâi în mușuroi.
Copiii duceau acolo semnele începutului:
o pleavă ca o rugăciune în pumn,
și puțin zahăr, cu gestul grav
al unei Liturghii nescrise.
Mușuroiul nu era o
joacă, ci o patrie.
Regina – înțelepciune adâncă –,
lucra în taină, așezând viitorul în ouă.
Dar într-un an, o
mână a rupt pactul.
Un copil, fără cunoaștere,
a deschis ascunsul,
și labirintul s-a prăbușit în haos.
Furnicile – morală în
mișcare –
au vestit Spiritului Dreptății
că lumea lor a fost trădată.
Noi, oamenii,
ne-am înspăimântat de ordinea lor.
Am cerut iertare în rugăciune colectivă,
pentru ca lumea să se lege din nou.
Căci fără mușuroi,
nici satul, nici copilăria,
nici echilibrul nu mai sunt posibile.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
16) În stilul Emil
Botta
(visare febrilă,
oniric dens, înserare metafizică a trupului și umbrei)
Mușuroi sub carne
de vis
În plămânul pământului se clocește
o rugă de insecte negre.
Noi, copiii, pășim cu pasul de nori
spre cuibul acela cuibărind tristețea.
Adunăm pleava.
Zahărul furat
ni-l așezăm în buzunar, lângă inimi.
E o crimă sfântă —
în fiecare ofrandă, o minune moare.
Dar într-un an, un om
fără ochi
a zdrobit castelul.
Regina nu mai visa.
Mușuroiul era plâns.
Atunci, am adormit în
genunchi
și am visat că port pământul
pe umeri de furnică —
oasele mele miroseau a ceară, a sfârșit.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
17) În stilul
Nichita Stănescu
(joc metafizic cu
limbajul, transcendență paradoxală, iubire ca lege a materiei)
Furnica e un
cuvânt
Am dus pleava ca pe o idee.
Zahărul era un verb
care se conjugă pe furiș.
Mușuroiul — o
propoziție vie
în limba furnicilor.
Cineva a pus un punct
acolo.
Dar nu era sfârșitul,
ci o rană gramaticală.
Regina era
substantivul absolut.
Când i-au spart cămăruțele,
sintaxa lumii a căzut.
Și atunci ne-am
întors:
noi, copiii, cu pleava-n mâini,
să rescriem totul.
Din pământ.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
18) În stilul
Vasile Voiculescu
(mistica
suferinței, înțelepciune biblică, lumină coborâtă prin trudă)
Mușuroiul cel
cuvios
Copiii duc jertfa pe brațe,
pleavă și pământ sfințit cu trudă.
În cuibul tainic al furnicilor
se coboară o liturghie mică.
Regina e o maică
nevăzută,
făcătoare de viață în beznă.
Dar mâna neiertătoare a ispitit.
A zguduit palatul de humă.
Furnicile au rostit
tăcut:
„Ne-ați păgubit cu nepăsarea voastră.”
Atunci, bătrânii
satului au cerut iertare
și s-au rugat,
ca pentru un sfânt înjunghiat din greșeală.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
19)
În stilul Emily Brontë
(melancolie gotică, natură plină de suflu funebru, tăcere înălțată în destin)
Mușuroiul lui Marte
Când vântul s-a-ntors, cu floare,
purtarăm praf și vis —
să le lăsăm, tăcut, sub soare,
acolo unde clipa a învins.
Copiii duceau daruri furate
cu mâini tăcute, sfinte.
Și jos, sub glie adunată,
se țesea viața, lin, în minte.
Dar unul — crud, nepăsător —
a rupt pecetea lor.
Regina zăcea, sub scrum și dor,
și tot ce-au fost s-a stins ușor.
Acum pășim cu jale surdă,
iar iarba-i palidă, grea.
În vis, se plâng muncitorii —
că nu mai știu a crea.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
20) În stilul Anna
Ahmatova
(seninătate
solemnă în suferință, simplitate gravă, moralitate mută și resemnare lucidă)
Mușuroiul
Copiii poartă pământul —
ca pâinea,
ca mila.
În colțul grădinii —
o împărăție fără coroană.
Dar într-o zi —
cineva a smuls vălul.
Regina e moartă.
Fug tăcuți furnicile.
Tot satul — în neliniște.
Nimeni nu zice: „Eu”.
Toți doar șoptesc:
„Să fie iertat”.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
21) În stilul
Ileana Mălăncioiu
(ton tăios,
apăsător, lucid, cu înclinație spre profetic și etic)
Furnicile ne vor
judeca
Am mers cu pământul în palme,
ca să aducem ceva bun.
Pleava, zahărul —
o mângâiere furată.
Furnicile nu se
rugau,
lucrau.
Noi le priveam și le lăudam.
Dar cineva a rupt.
A spart cu nepăsare
ca și cum lumea nu ar conta.
Mușuroiul s-a
deschis:
a sângerat ca un trup
al unei ordini tăcute.
Furnicile n-au țipat.
Dar ne-au trimis semn.
Au spus Marelui Spirit.
Și noi?
Am întors capul.
Am strigat:
„Să-l ierte Domnul,
dar să nu-i uităm numele.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Din partea
Domnului Critic
*
O reflecție
critică amplă pe marginea poemului „Mușuroiul” de Grigore Rotaru
Delacamboru, pus în dialog viu cu multiple stiluri poetice din literatura
română și universală. Vom urmări cum sensurile latente ale poemului se
decantează sau se refractă diferit în fiecare stil, scoțând la iveală o viziune
amplă despre lume, morală și copilărie.
🟨
„Mușuroiul” – între rit ceremonial și avertisment moral
La prima lectură, Mușuroiul
este o elegie discretă a unei copilării marcate de solidaritate, ritual și
vinovăție. Dar în esență, poemul are adâncimi mai întunecate: o alegorie etică
despre ordinea cosmică încălcată, despre „nevăzutul” care ține lumea împreună.
În stilul propriu, Grigore Rotaru Delacamboru folosește un limbaj viu,
oralizat, cu accente nostalgice și dramatice, dar și cu o ironie fină, tragică.
Satul devine un organism moral, unde chiar și cele mai mici ființe, furnicile,
au demnitate și spiritualitate. Ele „cer dreptate”, nu doar instinctual, ci ca
purtătoare de sens. Ele trăiesc în „Sporul Satului”, devin emblemă pentru o
ordine profundă.
Această ordine, odată
strivită de inconștiență sau neatenție, declanșează o criză — iar comunitatea
se vede nevoită să recurgă la reculegere, la rugăciune, la rostire.
🔷
Variațiunile poetice: interpretări și amplificări de sens
🟩
Doina Uricariu – ontologie vie, corporalitate spiritualizată
Prin limbajul ei
dens, biologic și senzorial, Uricariu ar fi văzut în Mușuroi un spațiu
de întrupare a unei memorii organice — un „ostrov” afectiv care se ridică din
neființă. Furnica devine metafora unei identități feminine, grele de durere dar
capabilă de regenerare. Mușuroiul nu este doar comunitate, ci și uter, iar
distrugerea lui — o formă de agresiune existențială.
🟩
Walt Whitman – mistică democratică a detaliului
Pentru Whitman, Mușuroiul
s-ar fi deschis ca o oglindă cosmică: fiecare furnică e egală cu o stea, iar
comunitatea lor — un model de republică tăcută. Ar fi cântat mușuroiul nu ca o
victimă, ci ca o manifestare a forței pământului. Grădina satului devine
America însăși.
🟩
Marin Sorescu – sarcasm existențial, luciditate în absurd
Sorescu ar fi
accentuat grotescul moral: specialistul cu lupa din poemul Darul ar fi
fost acela care strică mușuroiul pentru a-l cerceta. În această versiune,
distrugerea capătă un aer tragicomic, iar furnicile – un soi de martiri mutanți
ai unei civilizații absurde.
🟩
Saint-John Perse – cosmogonie copilăroasă, mit vegetal
În cheia lui Perse,
poemul devine ritual arhaic, sărbătoare a începutului. Fiecare gest copilăresc
e transfigurat într-o liturghie a naturii. Când mușuroiul este distrus, nu doar
castelul furnicilor se prăbușește, ci și „limpezimile” lumii.
🟩
Tudor Arghezi – gravitate domestică și simbolism teluric
Arghezi ar fi
apropiat mușuroiul de stup, de ordinea apicolă a existenței. Gestul copilăresc
de a da o „mână de pleavă” devine ofrandă, iar furnica – imaginea truditorului
sfânt. Distrugerea mușuroiului este un sacrilegiu în estetica lucrului mărunt,
dar sacru.
🔶
Grupul extins: aprofundarea temei prin stiluri contrastante
🔹
Paul Celan – traumă, dezagregare, liturghie negativă
La Celan, Mușuroiul
devine un corp sfâșiat, un spațiu post-traumatic. Metafora e descompusă,
fragmentele devin surogate pentru vină, pentru imposibilitatea de a exprima
oroarea. Atingerea „Iatacului Reginei” devine simbolul supremului păcat — de
ordin metafizic, nu biologic.
🔹
Ion Pillat – mit rural, sacralizarea trecutului
Pillat accentuează
armonia originară: mușuroiul devine altarul mic al unei copilării înțelepte.
Versurile sale aduc o seninătate arhaică, unde greșeala nu este păcat
ontologic, ci rătăcire ce poate fi redresată prin gest, rugă, ritm.
🔹
Ștefan Augustin Doinaș – rațiune morală, echilibru etic
Pentru Doinaș,
„Mușuroiul” e o alegorie a civilizației. Distrugerea lui — o fisură în pactul
moral dintre individ și comunitate. Soluția e etică, nu sentimentală: repararea
vine prin recunoaștere și restabilirea ritului.
🔸
🟥
Emil Botta – melancolie onirică, lume pe marginea abisului
Botta transformă
poemul într-o alunecare în subconștient. Mușuroiul devine ființă spectrală, vis
sfărâmat. Ordinea e pierdută nu doar în fapt, ci și în limbaj, în vis, în eul
poetic destrămat.
🟥
Nichita Stănescu – algebră a limbajului, mit metaforic
Pentru Nichita,
furnica este „cuvânt”, mușuroiul — „propoziție vie”. Limbajul este lumea, iar
ruptura – o rană sintactică. În această viziune, între copil și mușuroi se află
un „verb” secret, un cod etic poetic.
🟥
Vasile Voiculescu – mistica muncii, etică a smereniei
Voiculescu ar fi
văzut în gestul oferirii plevei o rugăciune tainică. Mușuroiul devine icoană
vie. Răufăcătorul nu e doar vinovat, ci ispitit de răul interior. Doar o
rugăciune colectivă poate repara breșa.
🟥
Emily Brontë – elegie gotică, fatalism tăcut
Brontë ar fi simțit
tragedia mușuroiului ca pe o pierdere a unei lumi interioare. Atmosfera
poemului capătă nuanțe de catastrofă sufletească. Copiii nu mai repară, ci doar
plâng, tăcuți.
🟥
Anna Akhmatova – vină, exil interior, resemnare lucidă
La Akhmatova, vina e
colectivă dar și imposibil de asumat. Toți se roagă, dar nimeni nu recunoaște
fapta. Este o tragedie a tăcerii — o lume unde tăgăduirea devine formă de
supraviețuire morală.
🟥
Ileana Mălăncioiu – justiție poetică, tăiș etic
În interpretarea
Mălăncioiu, poemul capătă accente profetice. Mușuroiul e o societate cu valori,
un mic cosmos moral. Distrugerea lui nu e doar joacă, ci „infracțiune etică”.
Furnicile devin conștiința lumii — iar copiii trebuie să reînvețe să tacă, să muncească,
să nu strice.
◾
Concluzie:
Poemul „Mușuroiul”
e un palimpsest etic, mitic, ecologic și inițiatic. În el se întâlnesc
copilăria cu religia, greșeala cu dreptatea, ironia cu drama. Adaptările
stilistice pe care le-am traversat nu sunt simple „exerciții de imitație”, ci oglinzi
de profunzime care scot la lumină straturile adânci ale acestui poem.
„Mușuroiul” devine
astfel o fabulă a umanității, rescrisă în mai multe dialecte ale
conștiinței poetice.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
