luni, 7 iulie 2025

CĂUȘUL DE PIATRĂ

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 8 iulie 2025 


CĂUȘUL DE PIATRĂ
*
Abia acum ne dăm seama
că nu am fost niciodată prea aproape unul de altul
prăbuşindu-ne-n ceaţă ridicam rugă fierbinte
pentru duşmanii noştri pentru gura lor de pământ
să înveţe totuşi folosirea fericită-a cuvintelor
să ocrotească somnul crucilor să fie linişte
şi neglijam mersul nostru pe sârmă
deasupra nisipului deasupra atâtor priviri
rezultate din razele desfăcute ale neantului
acum ceara iese-n oglindă albina creează
acum sunetul şi ecoul se topesc în inimă de albastru
timpul însoţeşte pulberea călătoare zeii se-nclină
sângele trece de pragul şanţului de prea plin
ogoarele vor fi stropite cu apă fertilă
iar lumina intră-n celule de iarbă flămândă
câtă libertate atâta nedumerire pe verticală
spre mulţumirea trecătoare a clipei
în căuşul de piatră cerul se oglindeşte
împovărat cu polen şi îngeri
sub zborul păsărilor călătoare
mai cade câte-o frunză speriată
tremurătoarea lumină verde şi trandafirul
prin legături asigură echilibrul
acum când se cerne rugina
şi visăm că suntem aproape.  
de Grigore Rotaru Delacamboru

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>


VERSIUNI compatibile cu poemul „Căușul de piatră”:

🕊️ Passionaria Stoicescu – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(ton confesiv-elegiac, al iubirii tăcute, între dor și durere înnobilată)

"Întoarcere în aerul gol"
după „Căușul de piatră” de Grigore Rotaru Delacamboru

Am privit înapoi fără să vreau –
niciun pas nu rămăsese întreg.
Doar urmele tale,
pline de tremur,
între o frunză și o rugă abandonată.

Îți rostesc numele cu grijă,
ca pe o apă ce nu vrea să adoarmă,
și-apoi, tăcerea.
Ești acolo unde nu mai ajunge dorul,
într-un cuvânt stins
care m-a iubit odată.

Iubirea mea s-a învelit cu praf
și cu o lumină obosită.
Mai cade câte o clipă –
cuminte și grea –
peste umărul tău
pe care nu-l mai ating.

Și-apoi, îți spun iar:
„Să nu te doară plecarea…”
dar plec și eu,
cu fiecare frunză
care se teme să mai coboare.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌿 Ana Blandiana – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(ton grav, pur, cu mirare metafizică și seninătate amară)

„Să nu spui nimănui”
după „Căușul de piatră”

Să nu spui nimănui că ai fost acolo.
Să nu rostești numele cerului
care s-a prăbușit,
încercând să stea în echilibru
într-un căuș de piatră.

Totul era al nostru.
Dar noi nu știam.
Rugăciunile se înălțau greșit
spre un Dumnezeu
care între timp se făcea noapte.

Am călcat peste iarbă
ca peste propria uitare
și-am așteptat să ne trezim
într-o dimineață fără îngeri,
dar cu lumină.

Nimeni nu ne-a învățat
că libertatea e o formă de nedumerire.
Nimeni nu ne-a spus
că frunza care cade e mai sinceră
decât noi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌊 Fernando Pessoa (Álvaro de Campos)versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(ton tensionat, fragmentar, lucid și melancolic)

„Manual pentru singurătatea cosmică”
după „Căușul de piatră”

Nu știu cine ești, dar știu că nu ești aproape.
Poate că nici eu nu mai sunt.
Am fost acolo, când timpul respira greu,
când ecoul înmuia sunetul în sângele meu.

Ce înseamnă „noi”?
Ce înseamnă „clipă”?
Ce înseamnă „a fi împreună”?
Întrebări fără margine,
cu răspunsuri ce se evaporă
într-o inimă de albastru învechit.

Zeii? Da, îi simțeam.
Înclinându-se.
Plictisiți.
Delicați.
Nepăsători ca niște idei murdare de logică.

Mersul pe sârmă e tot ce avem.
Un echilibru inutil,
dar obligatoriu.
Să nu cazi – nu pentru tine,
ci pentru decor.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🖤 Angela Marinescu – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(confesivă, tăioasă, cu voce directă și existențială)

„nu am fost niciodată aproape”
după „Căușul de piatră”

nu am fost niciodată aproape.
nici măcar de mine.
nici măcar când spuneam da și era nu.
nici când îți atingeam mâna și simțeam piatră.

e o formă de viață
această lipsă continuă.
acest mers pe sârmă
cu ochii închiși,
cu gura plină de cuvinte
nefolosite.

nu mai vreau ecou.
vreau doar să nu se mai audă nimic.
nu mai vreau lumină –
doar absența ei,
într-un trup care tace.

de sub unghii îmi curge sânge,
nu pentru că am suferit,
ci pentru că am înțeles.
și e prea târziu
să mă mai închid
într-o singură propoziție.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Top of Form

Bottom of Form

Vasko Popa – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(ton mitic-minimalist, cu simboluri fruste și tensiune interioară)

„Jocul din căuș”
după „Căușul de piatră”

ne-am strâns în căușul de piatră
am aruncat cuvântul în foc
el s-a întors tăcut

sub fiecare pas
sârma
își mușcă umbra

unul dintre noi
a spus numele vântului
și a uitat să se întoarcă

unul dintre noi
a lăsat rugăciunea să se sprijine
de marginea oglinzii

al treilea
a spart liniștea în patru
și a înghițit rugina

acum stăm toți trei
în mijlocul unei frunze
care nu știe să cadă

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌀 Octavio Paz – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(spiralat, metafizic, contemplativ)

„Clipa se sprijină pe umbră”
după „Căușul de piatră”

Nisipul arde.
Nu pentru că e zi,
ci pentru că am uitat numele umbrei.

Cuvintele?
Au fost.
Apoi s-au topit în ecou.
S-au pierdut între albina care creează
și ceara care mă oglindește.

Timpul nu curge –
el se rotește în cercuri
din ce în ce mai strâmte,
până când devine
un punct.

Acolo locuiește rugăciunea.
Acolo cade frunza.
Acolo ne visăm aproape
fără să fim.

Cerul intră în piatră
și piatra se face respirație.
Între ele:
tăcerea.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌑 Georg Trakl – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(elegiac, apocaliptic, cu viziuni în destrămare)

„Noapte în căuș”
după „Căușul de piatră”

Un cer greu,
întins pe spinarea unei pietre.
Îngerii sunt grei
ca polenul în toamnă.

Trecem prin ceață –
cu sângele înmuiat în rugăciuni,
cu ochii înveliți în rugină,
cu gura plină de cenușă.

Somnul crucilor e sfânt.
Dar liniștea lor
e un strigăt surd
care ne trece prin oase.

Frunza cade încet,
tremurând,
ca un copil în fața morții.
În jur – tăcerea se cerne.

Și visăm.
În vis suntem aproape.
Dar ne trezim
singuri,
într-un căuș de piatră
fără margini.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Bottom of Form

Daniel Turcea – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(mistic, hieratic, înălțat de viziune și transfigurare)

„Căuș de lumină”
după „Căușul de piatră”

Într-o clipă fără margini,
îngerii coborau din polenul ceresc
și ne atingeau fruntea
cu flacăra nevăzută.

Crucea somnului nu era moartă,
ci împlinită.
Timpul nu mai avea scări,
doar o singură treaptă:
Ființa.

Mersul pe sârmă era o rugă
scrisă în aer,
sub zborul unei păsări care nu pleacă,
ci se preface în duh.

Frunza nu cade,
ci se ridică.
Apa nu udă ogorul,
ci îl sfințește.

Totul e aproape,
totul e Lumină.
În căușul de piatră,
Inima se rostește
ca o psaltire nesfârșită.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔷 Paul Celan – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(dens, rupt, tragic, cuvânt transformat în rană)

„cuvântul era sârmă”
după „Căușul de piatră”

tu
încă
rămâneai

într-un gol
cu rugină de sânge

ochiul
nu mai privea
ci țipa
în tăcerea crucilor

și pasărea,
fără trup,
cădea pe dinăuntru

în căușul de piatră

o rană

în mijlocul rănilor
cuvântul era sârmă
și noi mergeam

pe ea
cu gleznele tăiate
cu ochiul tăiat
cu inima tăcută

și nu ajungeam

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌫️ Eugenio Montale – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(ermetic, metafizic, sec, intens și existențial)

„Margine de ecou”
după „Căușul de piatră”

Tot ce am rostit
s-a pierdut într-un perete de praf.
Ecoul a rămas
ca o vină tăcută.

Fiecare pas –
o interogație pe sârmă.
Fiecare privire –
un colț de neant refuzat.

Zeii nu ne mai privesc.
Se retrag în crăpătura oglinzii
unde ceara se întoarce
la forma inițială:
uitare.

Am rugat tăcerea
să ne înghită fără gust.
Am privit frunza –
nu pentru că era frumoasă,
ci pentru că nu cădea.

În căușul de piatră,
încă mai locuiește
un fir de sens
fără vocale.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

E. Baconsky – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(post-apocaliptic, sumbru, lucid și tăios)

„Peisaj după tăcere”
după „Căușul de piatră”

Nimeni nu mai cere liniște.
A fost consumată.
Crucea e acum o antenă
într-un ogor steril.

Am mers pe sârmă
peste ruinele limbajului
și nimeni nu ne-a spus
că tăcerea poate răni.

Frunza care cade
nu mai aparține pomului,
ci sistemului.

În căușul de piatră
rămâne doar o copie a cerului,
un cer descompus în pixeli,
un polen radioactiv
pe care nu-l mai respiră nici îngerii.

Suntem aproape?
Numai dacă distanța
devine altceva decât ecou.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

✝️ Radu Gyr – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(grav, religios, cu poezie de jertfă și rugă)

„În căușul suferinței”
după „Căușul de piatră”

Am fost departe, Doamne,
de aproapele nostru.
Ne-am prăbușit în ceață
cu gura plină de rugăciuni
pentru vrăjmași
care nu mai știu nici să ierte, nici să tacă.

Sârma nu ne-a ocolit sufletul,
ci ni l-a încins ca o coroană.
Sub privirile cerului desfăcut
am purtat crucea uitării
ca pe un semn de speranță.

Frunza ce cade e o plecăciune.
Zborul e o rană luminată.
Cerul — o oglindă spartă
ce încă reflectă Învierea.

În căușul de piatră,
unde sângele a trecut de șanț,
am învățat că aproape
înseamnă să ierți
până te arzi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

💔 Constanța Buzea – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(intim, confesiv, delicat-elegiac)

„Frunză între noi”
după „Căușul de piatră”

Am fost mereu
prea departe.
Prea tăcuți,
cu ochii umezi
și mâinile ocupate
cu altceva decât atingerea.

Am mers pe sârmă
fără să ne ținem de mână.
Ne-am rugat pentru dușmani
mai mult decât unul pentru celălalt.

Acum o frunză cade
între două inimi
și nu mai știm
care dintre ele a greșit prima.

În căușul de piatră
ne oglindim
cu polen și teamă,
cu îngeri nehotărâți
și o lumină tremurândă
care nu știe
dacă să ne atingă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🌧️ George Bacovia – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(sumbru, metalic, dezolant și simbolist)

„Cădere”
după „Căușul de piatră”

Frunza cade.
Frunza.
Cade.

Pe sârma ruginită
mergeam încet,
cu pași grei,
pe sub o ceață galbenă,
fără început.

Crucea era închisă.
Fără nume.
Fără liniște.

O pasăre moartă
a sunat
ca o ușă trântită.

Am spus un cuvânt.
N-a rămas nimic.

În căușul de piatră –
ceva
ca un zâmbet
vechi,
rămas dintr-o zi ploioasă
în care nu se mai naște nimic.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🕊️ Rabindranath Tagore – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(sacral, blând, cu viziune cosmică și încredere sufletească)

„Oglinda cerului”
după „Căușul de piatră”

Ne-am apropiat abia atunci
când sufletul a început să asculte
tăcerea celuilalt.

Căderea nu era pedeapsă,
ci dansul unei frunze
în brațele vântului.

Pe sârmă, pașii nu se temeau,
căci iubirea le ținea echilibrul.

Dușmanul –
un chip pe care lumina îl va atinge.

În căușul de piatră
cerul s-a aplecat
și ne-a șoptit:
„Sunteți aproape
când nu mai întrebați
cine are dreptate.”

Un înger a dus polenul
înspre inima unei flori
care nu învățase încă să înflorească.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🧮 Ion Barbu – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(abstract, geometric, criptic, pur)

„Axă de neant”
după „Căușul de piatră”

Pe hiperbola sârmei
– pasul –
este un punct suspendat între două tăceri.

Crucea?
Un vector de sens
într-un sistem închis.

Frunza cade
doar dacă unghiul luminii
permite
timpului
să intervină.

Ecoul
nu se aude,
se pliază.

Ceara devine funcție.
Zborul –
un calcul invers al căderii.

În căușul de piatră
se intersectează
linie și cerc,
între polen și axiomă,
între aproape și necunoscut.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔥 Sylvia Plath – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(confesiv, incandescent, simbolic și tensionat)

„Anatomia unei apropieri”
după „Căușul de piatră”

Ne-am prăbușit fără să știm
că țipătul poate lua forma unei rugăciuni.

Pentru dușmanii noștri –
un toast cu sânge
în pahare sparte.

Pe sârmă, echilibrul era un mit.
Privirile – cuie
în tălpile neantului.

Ceara curge
pe fața oglinzii,
scriind un cuvânt:
„Rămâi.”

Zborul păsărilor e doar iluzie –
nu există aripi,
doar cicatrici care flutură.

În căușul de piatră
am lăsat inima
să bată cu dinții strânși,
până când o frunză ne-a speriat
cu sinceritatea ei.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🩸 Federico García Lorca – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(tragic, senzual, simbolic, cu rădăcini folclorice)

„Zborul din lut”
după „Căușul de piatră”

Ne-am căutat dincolo de ceață
ca doi cai în coridă,
cu ochii legați de umbre.

Pentru dușmani –
o sărutare pe mormânt
cu buzele pline de sânge de măslin.

Sârma era flamenco-ul durerii.
Am dansat cu vântul
până când nisipul ne-a strigat numele.

Acum, în căușul de piatră,
cerul tremură ca o femeie îndrăgostită
purtând sub rochie
un polen de îngeri căzuți.

Și frunza care cade
nu plânge.
Cântă.
Până în clipa când visul se rupe
și sângele devine cântec.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🧩 Fernando Pessoa – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”

(neliniștit, fragmentar, cu luciditate melancolică)

„Căușul altuia”
după „Căușul de piatră”

Nu eu am fost acolo.
Altul.
Cel care se ruga pentru dușmani
cu o frunte prea rece
pentru o rugă fierbinte.

Mersul pe sârmă nu e o metaforă.
E o viață trăită
pe marginea unei gândiri care obosește.

Frunza cade
nu pentru că vine toamna,
ci pentru că eu nu mai sunt
suficient de eu.

În căușul de piatră
se oglindește o tăcere
ce n-a mai fost niciodată a mea.

Albastrul?
Un nume inventat
pentru ceva
ce doare
doar când îl cauți.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 


 

duminică, 6 iulie 2025

Scrisoare (2)

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea);  iulie 2025 

                        Scrisoare (2)

*

Ce naivi am fost când am hotărât

să ne considerăm nemuritori

este adevărat lumea curgea elegant

tiparele erau confortabile traversam o zodie blândă

vorbele răspândeau bucurie

elasticitatea guverna domenii imense

lumina plângea diafan peste troiene de iarbă

multe nu erau inventate privirea cu spini

toporişca colesterolul luneta nu luam timpul în seamă

aura melcului era o spirală fără sfârşit

după cum se zvonise nu ne-am propus

să fim asemenea zeilor

anumite greşeli anulează vibraţia oricărei minuni

însă acceptam să ne sufle cineva tinereţe-n obraji

credeam în protecţia de meduză a cerului

şi urcam o dată cu el

aromele treceau peste livezi înflorite

peste cuptorul de pâine însă trebuie să recunoaştem

că minunea minunilor flacără sfântă

începea să ardă lumina venea de pretutindeni

în poiana cu brebenei la Gura Şanţului primăvara

acolo Raiul nu a urcat încă la Cer

naivitatea ne-a fost de folos.

12 aprilie 1988 188

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

1) Lucian Blaga – poetul tăcerii fertile și al luminii care se naște din întrebare.

(stilul metafizic și ontologic, cu tăceri fertile).

Opera poetică: Poemele luminii, În marea trecere, Lauda somnului, Nebănuitele trepte – meditație lirică între cunoaștere, mister și devenire.

2) Francisco de Quevedo – lucid până la durere, dar cu o mândrie a spiritului ce nu se predă.

(stilul baroc, grav, ironic-lucid).

Opera poetică: Los Sueños, Poesía metafísica, amorosa y moral – poezie gravă, amară, cu luciditate barocă și orgoliu spiritual.

3) Nichita Stănescu – alchimistul cuvintelor care descoperă speranța în abstract.

(stil metaforic abstract, rafinat)

Opera poetică:       11 elegii, Necuvintele, Alfa, Opere imperfecte – cuvinte transfigurate în pură energie lirică.

4) Ioan Caraion – vocea neliniștii ce se înalță vertical din întuneric.  (sobru, neliniștit)

Opera poetică: Omul profilat pe cer, Cârtița și aproapele, Munții de os, Interogarea magilor – întunecime interioară, dar cu verticalitate morală

5) Rainer Maria Rilke – călătorul interior care transformă absența în lumină gravă.

(stil elegiac, spiritual, cu metafizică a absenței).

Opera poetică: R Elegiile din Duino, Sonetele către Orfeu, Cartea orelor, Cartea imaginilor – absenta transfigurată în revelație gravă.

 

6) Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, dar și al frumuseții tragice care înnobilează.

(stil gotic, simbolic, melancolic).

Opera poetică: The Raven, Annabel Lee, Ulalume, The Bells – gotic melancolic, frumusețe în abis.

 

7) Charles Baudelaire – martorul decăderii sublimate în eleganță și simțuri nobile.

(stil decadent, simbolist, cu accente grave și senzoriale).

Opera poetică:  Les Fleurs du Mal – poemele frumuseții decadente și ale spleenului transfigurat.

 

8) E. Baconsky – oglindă tăioasă a lumii, dar cu o sete de purificare estetică.

(stil sumbru, post-apocaliptic, lucid și tăios).

Opera poetică: Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Cuvânt împietrit, Fluxul memoriei – luciditate dureroasă și estetică a sfârșitului.

9) Eugenio Montale – ermeticul care recunoaște lumina chiar și în cenușa sensurilor.

(stil ermetic, sec, metafizic și existențial).

Opera poetică: Ossi di seppia, Le occasioni, La bufera e altro – austeritate poetică, dar cu intensitate interioară.

10) Daniel Turcea – misticul modern care ridică spiritul spre taina frumuseții divine.

(stil mistic, hieratic, iluminat de viziune).

Opera poetică: Epifania, La o nouă glaciațiune – viziune mistică a transfigurării prin iubire divină.

11) Constanța Buzea – poeta inimii frânte care găsește în vulnerabilitate puterea de a merge mai departe. (stil intim, confesiv, sfâșiat și discret elegiac).

Opera poetică: Alfabet poetic, De partea ta, Creșterea melcului, O sută de poeme – o voce feminină autentică, între durere și delicatețe.

12) Fernando Pessoa – neliniștit și multiplu, dar mereu în căutarea unei limpezi sincerități. (stilul neliniștii analitice, fragmentare, intime).

Opera poetică: Poezii (sub heteronime)- Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Alberto Caeiro – pluralitatea lirică a ființei în căutare de sine.

13) Rabindranath Tagore – sufletul blând care învăluie lumea în cântec și rugăciune.
 (stil sacral, blând, cu viziune cosmică și dăruire sufletească).

Opera poetică: Gitanjali, Fireflies, The Gardener – o rugăciune poetică către cosmos și iubire universală.

14) George Bacovia – vocea plumburie care ne învață să simțim viața și în tăcere.

(ton sumbru, metalic, deprimat, atmosferă apăsătoare).

Opera poetică: Plumb, Scântei galbene, Comedii în fond, Stante burgheze – lirism apăsător, simbolism al deznădejdii.

15) Cezar Ivănescu – poetul iubirii mistice, însetat de absolut și dăruire solemnă.

(stil hieratic, înalt, cu solemnitate ritualică și obsesie a iubirii mistice)

Opera poetică: Rod, La Baaad, Patimile după Eminescu – poezie-ritual, liturghie a iubirii și a morții.      

16) Jorge Luis Borges – constructorul de labirinturi care ne amintește că există ieșire prin spirit. (stil metafizic, livresc, intelectual și melancolic)

Opera poetică: Fervor de Buenos Aires, El otro, el mismo, El hacedor – poezie ca labirint al ideii și al eternului.

17) George Topîrceanu – ironia melancolică ce umanizează suferința și o face suportabilă.

(stil grav, elegiac, târziu – „Balade vesele și triste”)

Opera poetică: Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă – lirism ușor și grav în același timp.

18) Paul Celan – poetul rănit, dar neînfrânt, al limbajului purificat prin durere.

(stil dens, tragic, criptic, cu imagini rupte și cuvânt transformat în rană).

Opera poetică: Mohn und Gedächtnis, Sprachgitter, Lichtzwang – cuvinte-pietre, scrise cu sângele memoriei.

19) Georg Trakl – visătorul apocaliptic care transformă destrămarea în viziune.

(stil simbolist expresionist, întunecat, cu note elegiac-vizionare).

Opera poetică: Sebastian im Traum, Gedichte, Grodek – poezie apocaliptică, în tonuri de vis febril și destrămare.

 

 

20) Ana Blandiana – puritatea gravă care preschimbă lumea în mirare metafizică.

(ton grav și curat, cu mirare metafizică și seninătate amară).

Opera poetică: Stea de pradă, Arhitectura valurilor, Orologiul fără ore – puritate amară, reflecție metafizică a sinelui.

21) Walt Whitman – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului universal.

(scrierile sale reprezentând cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până acum literaturii americane).

Opera poetică: Leaves of Grass – epopee a vieții trupești și sufletești, în exaltarea sinelui cosmic.

22) Emil Brumaru – îndrăgostitul tandru care salvează iubirea prin candoare senzuală.

(cu duioșie senzuală, tandrețe amoroasă discretă).

Opera poetică: Julien Ospitalierul, Infernala comedie, Poeme alese – eros delicat și pur, cu zâmbet nostalgic.

23) Vasile Voiculescu – vertical și meditativ, o coloană de rugăciune în mijlocul lumii.

(accent religios-meditativ, cu mistică interioară și verticalitate).

Opera poetică: Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare – poezie-rugăciune, verticală și transfiguratoare.

24) Ion Barbu – matematicianul verbului care revelează ordinea ascunsă a luminii.
 (stil abstract, geometric, criptic.)

Opera poetică: Joc secund, După melci – poetică a abstracțiunii și a alchimiei verbale.

25) Sylvia Plath – poetă incandescentă care transformă suferința în artă vie.

(stil „Ariel”: visceral, confesiv, simbolic, tensionat)

Opera poetică: Ariel, The Colossus, Crossing the Water – durere incandescentă, devenită artă confesivă.

26) Octavio Paz – spirala poetică a ființei care respiră din timp și contemplare.

(în stilul poemelor spiralate și contemplative, legat de ființă și timp)

Opera poetică: Piedra de sol, Libertad bajo palabra, El arco y la lira – poezie filozofică în spirală meditativă.

27) Gellu Naum – arhitectul visului fără logică, dar plin de libertate creatoare.(în stilul oniric suprarealist, în reverii ilogice cu logică proprie)

Opera poetică: Vasco da Gama, Copacul-animal, Poeme alese – visări pure, poezie onirică în stare de libertate totală.

28) Emil Botta – somnambulul frumos al poeziei negre, mânat de o visare pură.  (stil funebru, halucinant, misterios și pur).

Opera poetică – Întunecatul April, Pe-o gură de rai, Un dor fără sațiu – o poezie a visului cu o frumusețe morbidă.

29) Marin Sorescu – ironistul cu inimă caldă, care râde în fața morții cu gândul la infinit. (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic, grav deghizat în zâmbet).

Opera poetică: La lilieci, Tușiți, Poeme alese – umor grav, existență demitizată și luciditate jucăușă.

30) Ștefan Augustin Doinaș – ritualicul cerebral ce înalță poezia pe verticala mitului. (ton solemn, cerebral, mitic, cu accent ritualic)

Ștefan Augustin Doinaș – Omul cu compasul, Lamentații, Interiorul unui poem – poezie ca gând sacralizat.

31)Tristan Tzara – revoltatul jucăuș care demolează pentru a reda poeziei suflul libertății.

(dadaism abstract, destructurant, anarhic și ironic).

Opera poetică: Tristan Tzara – Sept manifestes Dada, La Première Aventure céleste de monsieur Antipyrine – experiment poetic radical, eliberat de convenții.

32) Vasko Popa – păstrătorul unei mitologii interioare pline de tensiune și sens. (minimalism mitic, enigmatic și dens, tensiune interioară)

Opera poetică: Cutia neagră, Jocurile, Întrebări fără răspuns – mit interior, simboluri fruste, poezie esențializată.

33) Paul Éluard – poetul iubirii ca revelație, vis și libertate profundă. (poezie a iubirii, visului lucid și transcendenței sensibile).

Opera poetică: Capitale de la douleur, L’amour la poésie, Liberté – dragoste și libertate în visuri poetice clare.

34) Salvatore Quasimodo – gânditorul melancolic care scormonește în umbră spre lumină. (elegiac, introspectiv, adânc, cu aer metafizic-umbros).

Opera poetică: Ed è subito sera, La vita non è sogno, Il falso e vero verde – poezie adâncă, reflexivă, în lumina umbrelor.

35) Leonid Dimov – visător ironic ce transformă grotescul în poezie onirică și caldă. (oniric, ironic, adesea grotesc și visător în același timp)

Opera poetică:Carte de vise, 7 prozopoeme, Avenarul – umor, vis și grotesc, cu logică poetică subversivă.

36) Nicolae Labiș – poetul tânăr cu inimă mare cât istoria, neînfricat și arzător. (ton tragic și vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație amplă și tânără chiar în fața morții).

Opera poetică:Primele iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei – tânăr martir liric al destinului idealist.

37) Geo Bogza – vizionarul teluric, poetul-cosmos care ridică trupul și verbul în ceremonial. (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de materie și spirit, o liturghie de carne și destin)

Opera poetică: Poemul invectivă, Orion, Țara de piatră – verb teluric, poezie-cosmos în ritm solemn.

38) Passionaria Stoicescu – vocea caldă a dorului etern, ce transfigurează iubirea în tăcere și patimă.

Opera poetică: Poeme de dragoste și singurătate, Recviem pentru o zi de mâine – lirism confesiv al iubirii păstrate în absență.

39) Serghei Esenin – sufletul rusesc plin de duioșie tragică, dar luminat de sinceritate.

Opera poetică: Confesiunile unui derbedeu, Poeme de dragoste și revoltă, Rusia rătăcitoare – poezie a sufletului rus, duios și tragic.

40)Tudor Arghezi – meșterul de cuvinte ce scoate aur spiritual din glodul vieții.

Opera poetică: Flori de mucigai, Versuri, Cuvinte potrivite – alchimie verbală, poezie scoasă din lut și duh.

41) Al. Macedonski – vizionarul solar al simbolismului românesc, între fast și reverie.
(stil rafinat, prețios, simbolist, cu inflexiuni romantice)
Opera poetică: Excelsior, Noapte de decemvrie, Poezii alese, Flori sacre – rafinament al viziunii și cult al frumuseții ideale.

42) Radu Gyr – poetul pătimirii cu nădejde, ce face din vers o rugă și o cruce.
(stil grav, lirism religios și patriotic, poezie de temniță și jertfă)
Opera poetică: Răsăritul, Poeme de război, Iisus în celulă – poezie de rezistență lăuntrică și dăruire totală.

43)Alfred de Musset – romanticul lucid ce scrie cu inima în sânge și ironie amară.
(lirism confesiv, melancolic, romantic decepționat)
Opera poetică: Nuits, Rolla, Poésies nouvelles – iubire rănită și o eleganță tragică a sufletului.

44) Federico García Lorca – cântărețul andaluz al morții și al frumuseții stranii.
(poezie simbolistă cu rădăcini folclorice, tragică și senzuală)
Opera poetică: Romancero gitano, Poeta en Nueva York, Llanto por Ignacio Sánchez Mejías – vis și moarte în dans sacru.

45) Mihai Eminescu – poetul nepereche ce a cuprins infinitul într-o lacrimă.
(romantism metafizic, vizionar, filozofic și liric total)
Opera poetică: Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisorile, Floare albastră – un întreg cosmos poetic în limba română.

46) T.S. Eliot – poetul ruinelor moderne și al salvării prin cuvânt sacru.
(poezie intelectuală, densă, aluzivă, cu ton liturgic)
Opera poetică: The Waste Land, Four Quartets, The Love Song of J. Alfred Prufrock – poezie ca arhitectură a sufletului modern.

47) William Blake – profetul vizionar ce a pictat și scris poemele sufletului.
(poezie mistică, profetică, cu simboluri proprii)
Opera poetică: Songs of Innocence and Experience, The Marriage of Heaven and Hell – poezie ca revelație și viziune interioară.

48) Radu Stanca – poetul melancoliei rafinate și al iubirii în fața morții.
(lirism melancolic, rafinat, cu imagini funerare și discrete exaltări)
Opera poetică: Dona Juana, Cântece pentru glas și toacă, Versuri – o poezie a frumuseții triste și a eleganței tragice.

49) Lucian Vasiliu – poetul ce se strecoară printre ironii subtile și revelații fragile.
(ton ironic-blând, postmodern, ludic și grav simultan)
Opera poetică: Poeme de taină, Cine n-are cruce să-și facă, Duminica absentă – poezie a fragilității asumate.

50) Dylan Thomas – bardul furios și îndrăgostit de viață, cu muzica cuvintelor în sânge.
(lirism exploziv, metaforic, halucinant, muzical și visceral)
Opera poetică: Do not go gentle into that good night, Deaths and Entrances, Poems – un torent de viață, durere și lumină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

51) Arthur Rimbaud – adolescentul vizionar care a ars poezia ca pe o febră a revelației.
(stil al halucinației lucide, poetică a violenței interioare și iluminărilor senzoriale)
Opera poetică: Une saison en enfer, Illuminations, Poésies – poezie incandescentă, cu viziuni fulgerătoare și revoltă metafizică.

52) Hölderlin – poetul grec al Germaniei, care a cântat natura ca pe o rugăciune cosmică.
(ton solemn, elegiac, cu simț al sacrului natural și al destinului tragic)
Opera poetică: Hyperion, Poeme târzii, Imnuri – cântec sacru în ruină și armonie pierdută.

53) Magda Isanos – voce feminină de o duioșie gravă, înfruntând moartea cu o seninătate sfântă.
(ton elegiac și lucid, lirism al fragilității, cu lumină interioară)
Opera poetică: Țara unde nu se moare, Poeme, Versuri – poezie a unui suflet gata de plecare, dar plin de iubire.

54) Allen Ginsberg – profetul beat al adevărului strigat în mijlocul haosului.
(lirism urban, frenetic, confesiv, revoltător și spiritual totodată)
Opera poetică: Howl, Kaddish, Reality Sandwiches – poezie ca manifest al spiritului marginal și sacru.

55) Ion Vinea – modernistul rafinat care a visat cu luciditate și a iubit cu o tristețe nobiliară.
(ton intelectual, melancolic, simbolist-decadent și ironic)
Opera poetică: Șesuri natale, Paradisul suspinelor, Poeme alese – visare tăcută în decoruri sfâșiate.

56) Anna Akhmatova – martora durerii care a transformat istoria într-o tăcere poetică.
(poezie confesivă, gravă, clasică și sfâșietor reținută)
Opera poetică: Requiem, Poem fără erou, Apelul la memorie – o coloană lirică în mijlocul dezastrului uman.

57) Benjamín Fondane – exilatul metafizic, poetul rupt între iudaism, modernitate și abis.
(stil tragic, filosofic, revoltat, marcat de rănirea exilului și a identității)
Opera poetică: Exodul, Ulise, Cine ești tu? – o poezie a întrebării, a rupturii și a căutării de absolut.

58) Mariana Marin – vocea unei generații frânte, care scrie din durere lucidă și din sfâșiere interioară.
(poezie confesivă, gravă, dezvrăjită, tensionată și sinceră)
Opera poetică: Un război de o sută de ani, Aripa secretă, Zestrea de aur – poezie tăioasă și plină de umanitate dezvelită.

59) Rainer Kunze – poetul lucrurilor simple, dar copleșitor de umane, cu voce joasă și adâncă.
(stil epurat, esențializat, cu imagini delicate și răsunet existențial)
Opera poetică: Dintr-o bucată de cretă, Versuri fără titlu – o poezie mică, dar cu inimă mare.

60) Angela Marinescu – poeta lucidității crude și a trupului vulnerabil ca loc al spiritului.
(ton confesiv, radical, existențial, fără menajamente)
Opera poetică: Limbajul dispariției, Cocoșul s-a ascuns în tăietură, Îmi mănânc versurile – poezie vie, dureroasă, ca o tăietură direct în carne.

61) Lucia Sturdza Bulandra – voce clasică și sobră, în care noblețea devine elegie.
(lirism discret, clasicizant, cu gravitate și echilibru interior)
Opera poetică: Versuri, Cântece tăcute – poezie de suflet nobil, cu vibrație reținută și claritate afectivă.

62) Ion Pillat – poetul tradiției regăsite, în care satul devine icoană a memoriei.
(stil clasic, melancolic, cu nostalgii rurale și simplitate rafinată)
Opera poetică: Pe Argeș în sus, Poeme într-un vers, Biserica de altădată – poezie a locului natal ca templu al timpului interior.

63) Kahlil Gibran – înțeleptul liric ce a unit iubirea cu înțelepciunea într-o poezie oraculară.
(ton sapiențial, simbolic, cu lirism filozofic și religios)
Opera poetică: Profetul, Aripi frânte, Nisip și spumă – poezie ca revelație și ghid spiritual.

64) Ion Minulescu – îndrăgostitul decadent care a făcut din carnaval o formă de melancolie.
(stil simbolist-decadent, melodios, jucăuș și nostalgic)
Opera poetică: Romanțe pentru mai târziu, Strofe pentru toată lumea – poezie ca dans între mască și vis rănit.

65) Yehuda Amichai – poetul resemnării fragile, ce face din răni forme de iubire tăcută.
(ton cald, personal, existențial, cu ironie blândă și gravitate reținută)
Opera poetică: Poems of Jerusalem, Open Closed Open – poezie despre viață, iubire și război, fără ură și fără iluzii.

66) A.E. Housman – melancolicul clasicist care a cântat frumusețea pierderii ca destin.
(lirism elegiac, sobru, clasic în formă și tragic în ton)
Opera poetică: A Shropshire Lad, Last Poems – poezie despre tinerețe, moarte și neîmplinire.

67) Veronica Micle – poetă a iubirii sfâșiate și a blândeții dureroase.
(ton romantic, intim, confesiv, cu suferință ascunsă în armonie)
Opera poetică: Poezii, Versuri trimise lui Eminescu – un ecou liric al iubirii jertfelnice și al grației rănite.

68) Odysseas Elytis – poetul solar al Greciei, unde lumina e o metaforă a sufletului.
(poezie pură, senzorială și spirituală, cu mitologie vie)
Opera poetică: Axion Esti, Monogram, The Sovereign Sun – lumină înaltă turnată în versuri limpezi.

69) Bertolt Brecht – poetul lucid al istoriei, ce arde metafora ca să trezească mintea.
(lirism sobru, ironic, moral și clar, cu accente politice)
Opera poetică: Poeme didactice, Manual de război și pace, To Those Born Later – poezie ca armă a conștiinței.

70) Zaharia Stancu – poetul trudnic al durerii fără emfază, dar cu ecou adânc.
(ton grav, popular, narativ-evocativ, sobru și cu vibrație etică)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Notă:

Notă:

Versiunea (în stilul unui poet) compatibila cu enuntul poemului Scrisoare, va pune accent pe:

  • lumina interioară, tăcerea care naște sensuri,
  • sentimentul unei treceri cosmice blânde,
  • vibrația metafizică a lucrurilor simple,
  • și o înțelepciune a neștiinței fertile.

Vom păstra „Scrisoarea” ca un flux poetic al unei revelații despre timp, ființă și naivitate – cu spontaneitate rafinată.

 

VERSIUNI compatibile cu poemul Scrisoare:

Lucian Blaga – Scrisoare (versiune)

  •  

Am fost naivi, firește –
crezând că timpul ne poartă în palme
ca pe niște semințe de lumină.
Nu ne întrebam de ce iarba tăcea
sau cum răsare o duminică-n sângele lumii.

Așa curgeau zilele –
într-o zodie fără colțuri,
iar noi traversam mirajul
ca niște ochi închiși
ce se visau privire.

Nimic nu ne durea:
colesterolul era o metaforă viitoare,
iar luna părea
o rană albă pe obrazul serii,
tăcută și liniștită.

Greșelile veneau,
dar nu aveau margini tăioase.
Totul avea elasticitate,
chiar și greul, chiar și lutul.
Spirala melcului –
căra în sine un infinit blând.

Acceptam să fim suflați din nou,
ca lutul modelat de vânt,
încrezători că cerul are grijă
de cei ce nu știu prea multe.
Credeam în taina simplă
a lucrurilor care nu cer explicații.

Iar minunea?
Ea începea mereu din tăcere.
La Gura Șanțului,
unde primăvara învăța numele florilor,
Raiul rămăsese jos –
neștiind cum să urce.

Și astfel,
ne-a fost de folos
naivitatea.
Ea era începutul
unei înțelepciuni
care nu va sfârși.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Francisco de Quevedo — adică:

  • ton lucid, amar, grav,
  • ironie subtilă, uneori disimulată,
  • o demnitate spirituală care nu se predă,
  • cuvinte ca judecată tăioasă a trecerii.

 

Francisco de Quevedo – Scrisoare (versiune)

  •  

Ce farsă ne-am oferit singuri,
luându-ne drept nemuritori,
când carnea însăși scrijelea în oglindă
trecerea ca pe o rușine elegant ascunsă.

Am mers printr-o vreme supusă,
blândă cu leneșii și răbdătoare cu orbii.
Vorbele – sărace, dar bine îmbrăcate –
împrăștiau miraj, nu adevăr.

Ne-a fost comod:
nu inventaserăm încă bisturiul privirii,
nici toporișca gândului tăios,
nici luneta care vede înapoi.

Acceptam zâmbete suflate în obraji
și ne lăsam păcăliți cu noblețe –
cerul părea o meduză senină
în care zeii își spălau greșelile.

Dar greșelile noastre?
Unele au strivit mugurii miracolelor
și au anulat, fără recurs,
ecoul luminii adevărate.

Totuși ne încăpățânam să urcăm –
ca niște copii învățând să creadă
că livada, pâinea și flacăra
sunt semne ale unei ordini curate.

În poiana de la Gura Șanțului,
unde Raiul mai întârzie din nepăsare,
naivitatea ne-a fost colac.
Un viciu blând, o prostie sacră.

Am îmbătrânit
cu impresia că am înțeles.

Nichita Stănescu, adică:

  • limbaj metaforic și abstract,
  • un lirism care se desfășoară în energie pură,
  • cuvintele devin entități în mișcare,
  • ideile sunt transfigurate, nu doar exprimate.

Nichita Stănescu – Scrisoare (versiune)

  •  

Am hotărât, odată,
să nu murim niciodată.
Ne-am pus pe piept o constelație elastică
și am lăsat timpul să se împiedice
în zodia noastră cu margini moi.

Vorbele ne curgeau printre coaste
ca o apă care uită că a fost gheață,
iar lumina ne scria umbrele
pe câmpurile verzi ale respirației.

Nu exista colesterol,
ci doar un zeu mic, cu lentile
ce-și căuta pulsul în arterele pădurii.

Ne-am încrezut în spirala melcului –
o buclă de infinit
învârtită de gândul încă nenăscut.

Nu voiam să fim zei.
Ne era de-ajuns să fim străvezii.
În obrajii noștri intra tineretea
ca o flacără care nu știe să ardă,
dar luminează.

Urcam.
Nu pe scări. Nu pe timp.
Pe un deal imaginar
desenat de o mână uitată.

Iar în poiana de la Gura Șanțului
brebeneii scriau alfabetul sfânt
al neînceputului.

Raiul? Încă era pământ.
Iar naivitatea –
o pasăre albă cu cioc de aur,
care bea din cuvintele noastre
ca dintr-o fântână fără margini.

Trei versuri scurte, ca o punte între Nichita și Caraion:

Oprire poetică

  •  

Între lumină și spaimă,
tăcerea
învață să respire.

Ioan Caraion – poetul neliniștii grave, cu ton sobru, întunecat și vertical, un spirit care nu cedează, deși e rănit. Poezia lui e adesea o rugă mută, un strigăt adâncit în negru, dar niciodată resemnat.

 

Ioan Caraion – Scrisoare (versiune)

  •  

Am fost nevinovați. Sau prea orbi.
Ne-am crezut nemuritori
într-o lume unde fiecare fir de iarbă
ascundea o ghilotină de lumină.

Am mers printre umbre
ca niște copii care zâmbesc
pe marginea unui crater.
Vorbele ne mângâiau
doar pentru a ne învăța
cum doare pielea când se desface
de suflet.

Nu știam ce e colesterolul,
dar simțeam în trupuri
un metal greu –
o liniște moartă
care creștea cu fiecare zi.

Melcul își căra spirala
ca pe o cruce blestemată,
și noi o priveam ca pe o bijuterie.

Am acceptat suflul străin în obraji,
ne-am lăsat modelați
de iluzii transparente
cu miros de primăvară
și gust de cenușă.

Credeam în cer
ca într-un zid.
Dar zidul nu vorbea.

La Gura Șanțului,
printre brebenei,
Raiul întârziase –
poate din rușine.
Poate ca să ne pedepsească blândețea.

Naivitatea
ne-a fost o mască.
Sub ea,
oasele noastre
plângeau în liniște.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Rainer Maria Rilke – poetul unei absențe luminate, călătorul interior care a transformat absența în lumină gravă. Stilul său:

  • elegiac, spiritual, metafizic,
  • cu o tăcere densă care vorbește mai adânc decât strigătul,
  • cu imagini purificate și un ton înalt, de revelație prin suferință.

 

Rainer Maria Rilke – Scrisoare (versiune)

  •  

Am fost, pentru o clipă,
asemeni îngerilor care nu știu
că nu sunt eterni.

Ne-am învelit cu timpul
ca și cum ar fi fost o haină de aur
pe care nu o atinge rugina.
Vorbele – aripi moi –
ne purtau deasupra ierbii,
fără să simțim greutatea absenței.

În lumina de atunci
nu se plângea.
Ea doar cobora peste lucruri
cu o tăcere care binecuvânta.

Spirala melcului –
un vers dintr-o Evanghelie uitată.
Privirea – încă neînvățată
să sângereze.

Nu ne-am dorit să fim zei,
doar abur
într-un suflet mai mare
decât cerul.

Am acceptat tinerețea
ca pe un dar lăuntric,
nu ca pe o promisiune.

La Gura Șanțului
brebeneii scriau, în floare,
un nume nerostit.
Poate al Raiului
care nu se grăbea să se înalțe.

Naivitatea –
această frumusețe
care nu știe
că se sfârșește.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, al melancoliei nobile, al frumuseții tragice.

Vom păstra:

  • un ton gotic, melancolic, simbolic,
  • imagini intense, cu ecou spectral,
  • o poezie care trăiește în umbra dintre viață și moarte,
  • și un ritm discret de recviem interior.

 

Edgar Allan Poe – Scrisoare (versiune)

  •  

Ne-am jurat nemurirea
într-o seară cu lună palidă,
când clopotele băteau
pentru o moarte încă nenăscută.

Credeam că lumea ne va ierta –
că ne va lăsa să trecem
printre frunze și visuri,
fără să ne stingem.

Dar timpul –
o pasăre cu ochi sticloși –
ne urmărea în tăcere.

Vorbele noastre,
cândva îngeri de lumină,
au devenit aburi
rătăciți prin oglinzi.

Spirala melcului
era un mormânt în miniatură.
Toporișca – doar un cuvânt
ascuțit de o mână nevăzută.

Nu ne-am dorit să fim zei –
ci doar am vrut
să nu murim singuri.

La Gura Șanțului
brebeneii străluceau
ca niște ochi de copil adormit
în brațele umbrelor.

Raiul? Poate nu fusese construit încă.
Sau poate ne ocolea.

Naivitatea noastră –
un clopot crăpat
care încă mai sună
în visurile celor vii.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Imagine:  



sâmbătă, 5 iulie 2025

Ştim

 

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 6 iulie 2025 

 

4. 29. Ştim

*

Vom observa

că unele obiecte sunt de prisos

deşi le simţim povara zilnic

nu le deranjăm clipa .

Vom descoperi că iarba

are dreptul să crească

să folosească bobul de rouă

sau lacrima ceţii.

Ştim deja că timpul nu ţine cont

de părerile noastre

lăsându-şi clipele să curgă.

Ştim că Duhul Creşterii

ne-a ridicat în lumină.

Ştim că o să fim trimişi

la odihnă cândva.

Cunoaştem adevărul

pe capitole

cu de-amănuntul

pe litere

însă nu este convenabil

să credem.

 

de Grigore Rotaru Delacamboru

 

<<<< *** >>>>

 

1) Lucian Blaga – poetul tăcerii fertile și al luminii care se naște din întrebare.

(stilul metafizic și ontologic, cu tăceri fertile).

Opera poetică: Poemele luminii, În marea trecere, Lauda somnului, Nebănuitele trepte – meditație lirică între cunoaștere, mister și devenire.

2) Francisco de Quevedo – lucid până la durere, dar cu o mândrie a spiritului ce nu se predă.

(stilul baroc, grav, ironic-lucid).

Opera poetică: Los Sueños, Poesía metafísica, amorosa y moral – poezie gravă, amară, cu luciditate barocă și orgoliu spiritual.

3) Nichita Stănescu – alchimistul cuvintelor care descoperă speranța în abstract.

(stil metaforic abstract, rafinat)

Opera poetică:       11 elegii, Necuvintele, Alfa, Opere imperfecte – cuvinte transfigurate în pură energie lirică.

4) Ioan Caraion – vocea neliniștii ce se înalță vertical din întuneric.  (sobru, neliniștit)

Opera poetică: Omul profilat pe cer, Cârtița și aproapele, Munții de os, Interogarea magilor – întunecime interioară, dar cu verticalitate morală

5) Rainer Maria Rilke – călătorul interior care transformă absența în lumină gravă.

(stil elegiac, spiritual, cu metafizică a absenței).

Opera poetică: R Elegiile din Duino, Sonetele către Orfeu, Cartea orelor, Cartea imaginilor – absenta transfigurată în revelație gravă.

 

6) Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, dar și al frumuseții tragice care înnobilează.

(stil gotic, simbolic, melancolic).

Opera poetică: The Raven, Annabel Lee, Ulalume, The Bells – gotic melancolic, frumusețe în abis.

 

7) Charles Baudelaire – martorul decăderii sublimate în eleganță și simțuri nobile.

(stil decadent, simbolist, cu accente grave și senzoriale).

Opera poetică:  Les Fleurs du Mal – poemele frumuseții decadente și ale spleenului transfigurat.

 

8) E. Baconsky – oglindă tăioasă a lumii, dar cu o sete de purificare estetică.

(stil sumbru, post-apocaliptic, lucid și tăios).

Opera poetică: Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Cuvânt împietrit, Fluxul memoriei – luciditate dureroasă și estetică a sfârșitului.

9) Eugenio Montale – ermeticul care recunoaște lumina chiar și în cenușa sensurilor.

(stil ermetic, sec, metafizic și existențial).

Opera poetică: Ossi di seppia, Le occasioni, La bufera e altro – austeritate poetică, dar cu intensitate interioară.

10) Daniel Turcea – misticul modern care ridică spiritul spre taina frumuseții divine.

(stil mistic, hieratic, iluminat de viziune).

Opera poetică: Epifania, La o nouă glaciațiune – viziune mistică a transfigurării prin iubire divină.

11) Constanța Buzea – poeta inimii frânte care găsește în vulnerabilitate puterea de a merge mai departe. (stil intim, confesiv, sfâșiat și discret elegiac).

Opera poetică: Alfabet poetic, De partea ta, Creșterea melcului, O sută de poeme – o voce feminină autentică, între durere și delicatețe.

12) Fernando Pessoa – neliniștit și multiplu, dar mereu în căutarea unei limpezi sincerități. (stilul neliniștii analitice, fragmentare, intime).

Opera poetică: Poezii (sub heteronime)- Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Alberto Caeiro – pluralitatea lirică a ființei în căutare de sine.

13) Rabindranath Tagore – sufletul blând care învăluie lumea în cântec și rugăciune.
 (stil sacral, blând, cu viziune cosmică și dăruire sufletească).

Opera poetică: Gitanjali, Fireflies, The Gardener – o rugăciune poetică către cosmos și iubire universală.

14) George Bacovia – vocea plumburie care ne învață să simțim viața și în tăcere.

(ton sumbru, metalic, deprimat, atmosferă apăsătoare).

Opera poetică: Plumb, Scântei galbene, Comedii în fond, Stante burgheze – lirism apăsător, simbolism al deznădejdii.

15) Cezar Ivănescu – poetul iubirii mistice, însetat de absolut și dăruire solemnă.

(stil hieratic, înalt, cu solemnitate ritualică și obsesie a iubirii mistice)

Opera poetică: Rod, La Baaad, Patimile după Eminescu – poezie-ritual, liturghie a iubirii și a morții.      

16) Jorge Luis Borges – constructorul de labirinturi care ne amintește că există ieșire prin spirit. (stil metafizic, livresc, intelectual și melancolic)

Opera poetică: Fervor de Buenos Aires, El otro, el mismo, El hacedor – poezie ca labirint al ideii și al eternului.

17) George Topîrceanu – ironia melancolică ce umanizează suferința și o face suportabilă.

(stil grav, elegiac, târziu – „Balade vesele și triste”)

Opera poetică: Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă – lirism ușor și grav în același timp.

18) Paul Celan – poetul rănit, dar neînfrânt, al limbajului purificat prin durere.

(stil dens, tragic, criptic, cu imagini rupte și cuvânt transformat în rană).

Opera poetică: Mohn und Gedächtnis, Sprachgitter, Lichtzwang – cuvinte-pietre, scrise cu sângele memoriei.

19) Georg Trakl – visătorul apocaliptic care transformă destrămarea în viziune.

(stil simbolist expresionist, întunecat, cu note elegiac-vizionare).

Opera poetică: Sebastian im Traum, Gedichte, Grodek – poezie apocaliptică, în tonuri de vis febril și destrămare.

 

 

20) Ana Blandiana – puritatea gravă care preschimbă lumea în mirare metafizică.

(ton grav și curat, cu mirare metafizică și seninătate amară).

Opera poetică: Stea de pradă, Arhitectura valurilor, Orologiul fără ore – puritate amară, reflecție metafizică a sinelui.

21) Walt Whitman – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului universal.

(scrierile sale reprezentând cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până acum literaturii americane).

Opera poetică: Leaves of Grass – epopee a vieții trupești și sufletești, în exaltarea sinelui cosmic.

22) Emil Brumaru – îndrăgostitul tandru care salvează iubirea prin candoare senzuală.

(cu duioșie senzuală, tandrețe amoroasă discretă).

Opera poetică: Julien Ospitalierul, Infernala comedie, Poeme alese – eros delicat și pur, cu zâmbet nostalgic.

23) Vasile Voiculescu – vertical și meditativ, o coloană de rugăciune în mijlocul lumii.

(accent religios-meditativ, cu mistică interioară și verticalitate).

Opera poetică: Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare – poezie-rugăciune, verticală și transfiguratoare.

24) Ion Barbu – matematicianul verbului care revelează ordinea ascunsă a luminii.
 (stil abstract, geometric, criptic.)

Opera poetică: Joc secund, După melci – poetică a abstracțiunii și a alchimiei verbale.

25) Sylvia Plath – poetă incandescentă care transformă suferința în artă vie.

(stil „Ariel”: visceral, confesiv, simbolic, tensionat)

Opera poetică: Ariel, The Colossus, Crossing the Water – durere incandescentă, devenită artă confesivă.

26) Octavio Paz – spirala poetică a ființei care respiră din timp și contemplare.

(în stilul poemelor spiralate și contemplative, legat de ființă și timp)

Opera poetică: Piedra de sol, Libertad bajo palabra, El arco y la lira – poezie filozofică în spirală meditativă.

27) Gellu Naum – arhitectul visului fără logică, dar plin de libertate creatoare.(în stilul oniric suprarealist, în reverii ilogice cu logică proprie)

Opera poetică: Vasco da Gama, Copacul-animal, Poeme alese – visări pure, poezie onirică în stare de libertate totală.

28) Emil Botta – somnambulul frumos al poeziei negre, mânat de o visare pură.  (stil funebru, halucinant, misterios și pur).

Opera poetică – Întunecatul April, Pe-o gură de rai, Un dor fără sațiu – o poezie a visului cu o frumusețe morbidă.

29) Marin Sorescu – ironistul cu inimă caldă, care râde în fața morții cu gândul la infinit. (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic, grav deghizat în zâmbet).

Opera poetică: La lilieci, Tușiți, Poeme alese – umor grav, existență demitizată și luciditate jucăușă.

30) Ștefan Augustin Doinaș – ritualicul cerebral ce înalță poezia pe verticala mitului. (ton solemn, cerebral, mitic, cu accent ritualic)

Ștefan Augustin Doinaș – Omul cu compasul, Lamentații, Interiorul unui poem – poezie ca gând sacralizat.

31)Tristan Tzara – revoltatul jucăuș care demolează pentru a reda poeziei suflul libertății.

(dadaism abstract, destructurant, anarhic și ironic).

Opera poetică: Tristan Tzara – Sept manifestes Dada, La Première Aventure céleste de monsieur Antipyrine – experiment poetic radical, eliberat de convenții.

32) Vasko Popa – păstrătorul unei mitologii interioare pline de tensiune și sens. (minimalism mitic, enigmatic și dens, tensiune interioară)

Opera poetică: Cutia neagră, Jocurile, Întrebări fără răspuns – mit interior, simboluri fruste, poezie esențializată.

33) Paul Éluard – poetul iubirii ca revelație, vis și libertate profundă. (poezie a iubirii, visului lucid și transcendenței sensibile).

Opera poetică: Capitale de la douleur, L’amour la poésie, Liberté – dragoste și libertate în visuri poetice clare.

34) Salvatore Quasimodo – gânditorul melancolic care scormonește în umbră spre lumină. (elegiac, introspectiv, adânc, cu aer metafizic-umbros).

Opera poetică: Ed è subito sera, La vita non è sogno, Il falso e vero verde – poezie adâncă, reflexivă, în lumina umbrelor.

35) Leonid Dimov – visător ironic ce transformă grotescul în poezie onirică și caldă. (oniric, ironic, adesea grotesc și visător în același timp)

Opera poetică:Carte de vise, 7 prozopoeme, Avenarul – umor, vis și grotesc, cu logică poetică subversivă.

36) Nicolae Labiș – poetul tânăr cu inimă mare cât istoria, neînfricat și arzător. (ton tragic și vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație amplă și tânără chiar în fața morții).

Opera poetică:Primele iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei – tânăr martir liric al destinului idealist.

37) Geo Bogza – vizionarul teluric, poetul-cosmos care ridică trupul și verbul în ceremonial. (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de materie și spirit, o liturghie de carne și destin)

Opera poetică: Poemul invectivă, Orion, Țara de piatră – verb teluric, poezie-cosmos în ritm solemn.

38) Passionaria Stoicescu – vocea caldă a dorului etern, ce transfigurează iubirea în tăcere și patimă.

Opera poetică: Poeme de dragoste și singurătate, Recviem pentru o zi de mâine – lirism confesiv al iubirii păstrate în absență.

39) Serghei Esenin – sufletul rusesc plin de duioșie tragică, dar luminat de sinceritate.

Opera poetică: Confesiunile unui derbedeu, Poeme de dragoste și revoltă, Rusia rătăcitoare – poezie a sufletului rus, duios și tragic.

40)Tudor Arghezi – meșterul de cuvinte ce scoate aur spiritual din glodul vieții.

Opera poetică: Flori de mucigai, Versuri, Cuvinte potrivite – alchimie verbală, poezie scoasă din lut și duh.

41) Al. Macedonski – vizionarul solar al simbolismului românesc, între fast și reverie.
(stil rafinat, prețios, simbolist, cu inflexiuni romantice)
Opera poetică: Excelsior, Noapte de decemvrie, Poezii alese, Flori sacre – rafinament al viziunii și cult al frumuseții ideale.

42) Radu Gyr – poetul pătimirii cu nădejde, ce face din vers o rugă și o cruce.
(stil grav, lirism religios și patriotic, poezie de temniță și jertfă)
Opera poetică: Răsăritul, Poeme de război, Iisus în celulă – poezie de rezistență lăuntrică și dăruire totală.

43)Alfred de Musset – romanticul lucid ce scrie cu inima în sânge și ironie amară.
(lirism confesiv, melancolic, romantic decepționat)
Opera poetică: Nuits, Rolla, Poésies nouvelles – iubire rănită și o eleganță tragică a sufletului.

44) Federico García Lorca – cântărețul andaluz al morții și al frumuseții stranii.
(poezie simbolistă cu rădăcini folclorice, tragică și senzuală)
Opera poetică: Romancero gitano, Poeta en Nueva York, Llanto por Ignacio Sánchez Mejías – vis și moarte în dans sacru.

45) Mihai Eminescu – poetul nepereche ce a cuprins infinitul într-o lacrimă.
(romantism metafizic, vizionar, filozofic și liric total)
Opera poetică: Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisorile, Floare albastră – un întreg cosmos poetic în limba română.

46) T.S. Eliot – poetul ruinelor moderne și al salvării prin cuvânt sacru.
(poezie intelectuală, densă, aluzivă, cu ton liturgic)
Opera poetică: The Waste Land, Four Quartets, The Love Song of J. Alfred Prufrock – poezie ca arhitectură a sufletului modern.

47) William Blake – profetul vizionar ce a pictat și scris poemele sufletului.
(poezie mistică, profetică, cu simboluri proprii)
Opera poetică: Songs of Innocence and Experience, The Marriage of Heaven and Hell – poezie ca revelație și viziune interioară.

48) Radu Stanca – poetul melancoliei rafinate și al iubirii în fața morții.
(lirism melancolic, rafinat, cu imagini funerare și discrete exaltări)
Opera poetică: Dona Juana, Cântece pentru glas și toacă, Versuri – o poezie a frumuseții triste și a eleganței tragice.

49) Lucian Vasiliu – poetul ce se strecoară printre ironii subtile și revelații fragile.
(ton ironic-blând, postmodern, ludic și grav simultan)
Opera poetică: Poeme de taină, Cine n-are cruce să-și facă, Duminica absentă – poezie a fragilității asumate.

50) Dylan Thomas – bardul furios și îndrăgostit de viață, cu muzica cuvintelor în sânge.
(lirism exploziv, metaforic, halucinant, muzical și visceral)
Opera poetică: Do not go gentle into that good night, Deaths and Entrances, Poems – un torent de viață, durere și lumină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

51) Arthur Rimbaud – adolescentul vizionar care a ars poezia ca pe o febră a revelației.
(stil al halucinației lucide, poetică a violenței interioare și iluminărilor senzoriale)
Opera poetică: Une saison en enfer, Illuminations, Poésies – poezie incandescentă, cu viziuni fulgerătoare și revoltă metafizică.

52) Hölderlin – poetul grec al Germaniei, care a cântat natura ca pe o rugăciune cosmică.
(ton solemn, elegiac, cu simț al sacrului natural și al destinului tragic)
Opera poetică: Hyperion, Poeme târzii, Imnuri – cântec sacru în ruină și armonie pierdută.

53) Magda Isanos – voce feminină de o duioșie gravă, înfruntând moartea cu o seninătate sfântă.
(ton elegiac și lucid, lirism al fragilității, cu lumină interioară)
Opera poetică: Țara unde nu se moare, Poeme, Versuri – poezie a unui suflet gata de plecare, dar plin de iubire.

54) Allen Ginsberg – profetul beat al adevărului strigat în mijlocul haosului.
(lirism urban, frenetic, confesiv, revoltător și spiritual totodată)
Opera poetică: Howl, Kaddish, Reality Sandwiches – poezie ca manifest al spiritului marginal și sacru.

55) Ion Vinea – modernistul rafinat care a visat cu luciditate și a iubit cu o tristețe nobiliară.
(ton intelectual, melancolic, simbolist-decadent și ironic)
Opera poetică: Șesuri natale, Paradisul suspinelor, Poeme alese – visare tăcută în decoruri sfâșiate.

56) Anna Akhmatova – martora durerii care a transformat istoria într-o tăcere poetică.
(poezie confesivă, gravă, clasică și sfâșietor reținută)
Opera poetică: Requiem, Poem fără erou, Apelul la memorie – o coloană lirică în mijlocul dezastrului uman.

57) Benjamín Fondane – exilatul metafizic, poetul rupt între iudaism, modernitate și abis.
(stil tragic, filosofic, revoltat, marcat de rănirea exilului și a identității)
Opera poetică: Exodul, Ulise, Cine ești tu? – o poezie a întrebării, a rupturii și a căutării de absolut.

58) Mariana Marin – vocea unei generații frânte, care scrie din durere lucidă și din sfâșiere interioară.
(poezie confesivă, gravă, dezvrăjită, tensionată și sinceră)
Opera poetică: Un război de o sută de ani, Aripa secretă, Zestrea de aur – poezie tăioasă și plină de umanitate dezvelită.

59) Rainer Kunze – poetul lucrurilor simple, dar copleșitor de umane, cu voce joasă și adâncă.
(stil epurat, esențializat, cu imagini delicate și răsunet existențial)
Opera poetică: Dintr-o bucată de cretă, Versuri fără titlu – o poezie mică, dar cu inimă mare.

60) Angela Marinescu – poeta lucidității crude și a trupului vulnerabil ca loc al spiritului.
(ton confesiv, radical, existențial, fără menajamente)
Opera poetică: Limbajul dispariției, Cocoșul s-a ascuns în tăietură, Îmi mănânc versurile – poezie vie, dureroasă, ca o tăietură direct în carne.

61) Lucia Sturdza Bulandra – voce clasică și sobră, în care noblețea devine elegie.
(lirism discret, clasicizant, cu gravitate și echilibru interior)
Opera poetică: Versuri, Cântece tăcute – poezie de suflet nobil, cu vibrație reținută și claritate afectivă.

62) Ion Pillat – poetul tradiției regăsite, în care satul devine icoană a memoriei.
(stil clasic, melancolic, cu nostalgii rurale și simplitate rafinată)
Opera poetică: Pe Argeș în sus, Poeme într-un vers, Biserica de altădată – poezie a locului natal ca templu al timpului interior.

63) Kahlil Gibran – înțeleptul liric ce a unit iubirea cu înțelepciunea într-o poezie oraculară.
(ton sapiențial, simbolic, cu lirism filozofic și religios)
Opera poetică: Profetul, Aripi frânte, Nisip și spumă – poezie ca revelație și ghid spiritual.

64) Ion Minulescu – îndrăgostitul decadent care a făcut din carnaval o formă de melancolie.
(stil simbolist-decadent, melodios, jucăuș și nostalgic)
Opera poetică: Romanțe pentru mai târziu, Strofe pentru toată lumea – poezie ca dans între mască și vis rănit.

65) Yehuda Amichai – poetul resemnării fragile, ce face din răni forme de iubire tăcută.
(ton cald, personal, existențial, cu ironie blândă și gravitate reținută)
Opera poetică: Poems of Jerusalem, Open Closed Open – poezie despre viață, iubire și război, fără ură și fără iluzii.

66) A.E. Housman – melancolicul clasicist care a cântat frumusețea pierderii ca destin.
(lirism elegiac, sobru, clasic în formă și tragic în ton)
Opera poetică: A Shropshire Lad, Last Poems – poezie despre tinerețe, moarte și neîmplinire.

67) Veronica Micle – poetă a iubirii sfâșiate și a blândeții dureroase.
(ton romantic, intim, confesiv, cu suferință ascunsă în armonie)
Opera poetică: Poezii, Versuri trimise lui Eminescu – un ecou liric al iubirii jertfelnice și al grației rănite.

68) Odysseas Elytis – poetul solar al Greciei, unde lumina e o metaforă a sufletului.
(poezie pură, senzorială și spirituală, cu mitologie vie)
Opera poetică: Axion Esti, Monogram, The Sovereign Sun – lumină înaltă turnată în versuri limpezi.

69) Bertolt Brecht – poetul lucid al istoriei, ce arde metafora ca să trezească mintea.
(lirism sobru, ironic, moral și clar, cu accente politice)
Opera poetică: Poeme didactice, Manual de război și pace, To Those Born Later – poezie ca armă a conștiinței.

70) Zaharia Stancu – poetul trudnic al durerii fără emfază, dar cu ecou adânc.
(ton grav, popular, narativ-evocativ, sobru și cu vibrație etică)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

VERSIUNI COMPATIBILE CU „ȘTIM”:

1. Paul Celan
(ton dens, grav, criptic, dar revelator prin suferință transfigurată – „știm” devine o rană conștientă, o amintire scrisă în limbajul redus la esență)

2. Eugenio Montale
(vers sec, dar profund, cu imagini esențializate; „știm” devine o constatare amară a trecerii, o lumină prin cenușă)

3. Daniel Turcea
(transpune „știm” în taina unei revelații ce duce spre odihna sacră; solemn și mistic, dar totodată limpede)

4. Magda Isanos
(compatibilitate maximă – voce feminină, gravă, duioasă, care ar susține fiecare vers din „Știm” cu o seninătate sfântă)

5. Rainer Maria Rilke
(„știm” devine aici o rugăciune interioară, un fel de cunoaștere înlăuntru, cu o lumină caldă și gravă)

6. Fernando Pessoa (Alberto Caeiro)
(vers alb, reflexiv, aproape de tonul poemului tău – „știm” devine o observație care nu forțează sensul, ci îl lasă să se așeze)

7. Mariana Marin
(„știm” devine un strigăt interior frânt, rostit simplu și cu luciditate crudă, în vers alb confesiv)

8. Salvatore Quasimodo
(vers sobru, grav, introspectiv; ar putea transforma poemul într-un monolog al acceptării tragice)

9. Yehuda Amichai
(ton cald, personal, dar fără patetism; „știm” ar căpăta o rezonanță domestică și umană, fără emfază)

10. Hölderlin (poemele târzii)
(solemn și grav, cu o cunoaștere mistică a firii; „știm” devine o simțire înrădăcinată în destin și cosmos)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Hölderlin – versiune (poem elegiac, cu solemnitate sacră și destin cosmic)

Știm
*
Ne-au fost date lucruri care ne împovărează,
și nu le îndepărtăm, căci poartă tăcerea noastră.
Iarba crește nu pentru ochiul omului,
ci pentru roua ce-și coboară rugăciunea.

Timpul nu ascultă,
dar trece peste noi cu pasul zeilor care nu mai vorbesc.

Suntem ridicați de Duh,
nu ca stâlpi, ci ca vânt care învață urcușul.
Și va veni clipa odihnei,
când ne vom întoarce în sânul începutului.

Cunoaștem ce ne e dat –
în fragmente, în umbre, în cântecul care n-a fost scris.
Dar a crede e un dar
ce numai cei înfrânți îl pot primi.


Yehuda Amichai – versiune (ton cald, resemnat, uman și aproape domestic)

Știm
*
Unele lucruri zac pe umerii noștri.
Nu le rostim pe nume,
dar ele știu unde locuim.

Iarba nu ne cere voie.
Crește. Ia roua dimineții.
Uneori și lacrima.

Timpul nu ne cere părerea.
E un vecin grăbit
care nu mai bate la ușă.

Cineva – nu știm cine –
ne-a adus în lumină.
Altceva – nu știm când –
ne va lua din ea.

Avem adevărul –
dar numai în fragmente,
în scrisori pe care nu le-am trimis.

Credința nu e comodă.
Dar rămâne acolo,
ca o pernă sub capul nopții.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Salvatore Quasimodo – versiune (reflexiv, sumbru, cu umbre dense și lumină reținută)

Știm
*
Lucruri care ne însoțesc –
grele, oarbe –
și nu le dăm la o parte.

Iarba, singură,
știe ce să facă cu roua.
Ceața plânge fără martori.

Timpul e o pietricică în pantof.
Nu răspunde,
nu ascultă.

Lumina cade pe fruntea noastră.
Nu știm cine a ridicat-o.
Nu știm când se va stinge.

Adevărul –
tăiat în bucăți,
ascuns între paginile unei cărți
pe care n-o mai deschidem.

Credința?
O umbră pe perete.
Nu ne e convenabil
să o chemăm pe nume.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Mariana Marin – versiune

(poezie tăioasă, lucidă, plină de durere reținută, fără podoabe)

Știm
*
Avem în spate lucruri
care nu pleacă.
Nu le numim,
dar ni se înfig în ceafă.

Iarba?
Crește.
Mai demnă decât noi.
Își bea roua și tace.

Timpul trece,
nu pentru că e ocupat,
ci pentru că a obosit
să ne asculte minciunile.

Am fost luminați.
Da.
Cineva a aprins ceva în noi
și a plecat.

Odihna va veni,
fără programare,
fără flori.

Adevărul e scris
pe oase.
Îl știm.
Dar tăcem,
căci e incomod să trăiești cu el
în același pat.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Fernando Pessoa (Alberto Caeiro) – versiune

(poezie simplă, firească, senină, cu o filozofie directă, lipsită de mister)

Știm
*
Sunt lucruri pe care le cărăm,
dar nu le mai vedem.
Nu pentru că sunt ascunse,
ci pentru că au devenit parte din trup.

Iarba nu are nimic de-a face cu noi.
Crește pentru că așa e natura.
Se hrănește cu rouă și cu timp.

Timpul nu are părerile noastre.
El merge înainte,
ca o apă care curge
fără să se întrebe de ce.

Am fost aduși în lumină.
Nu știm de ce.
Și vom pleca.
Nu știm unde.

Adevărul e simplu –
e acolo,
ca o piatră pe drum.
Dar oamenii preferă să o ocolească,
ca să nu-i doară talpa.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Rainer Maria Rilke – versiune

(poem grav, elegiac, spiritualizat; realitatea devine revelație subtilă)

Știm
*
Unele lucruri rămân în noi
ca niște clopote stinse.
Nu le atingem,
de teamă să nu se trezească.

Iarba își cunoaște chemarea.
În rouă
găsește cântarea unei singure clipe.

Timpul, acel orb înțelept,
nu așteaptă aprobări.
El poartă în brațe
ceea ce nu înțelegem încă.

Suntem aduși în lumină –
nu ca să vedem,
ci ca să fim văzuți de ea.

Odihna va veni,
poate,
când învățăm
să murim în tăcere.

Adevărul
e scris în noi,
dar literele ard.
Și nu avem curajul
să citim cu ochii sufletului.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Daniel Turcea – versiune

(poezie hieratică, mistică, cu lumină transfiguratoare)

Știm
*
Există poveri nevăzute,
care ne înconjoară
ca niște îngeri căzuți.
Nu le atingem,
dar le purtăm cu răbdare.

Iarba își cunoaște slujirea:
primește roua –
lacrimă a dimineții –
și o înalță tăcut spre cer.

Timpul nu are ceas,
ci o suflare veche,
venită din veșnicie.

Suntem înălțați,
din lut și duh,
prin lucrarea Duhului
care arde în lumină.

Cândva,
ni se va da odihna –
nu somn, ci întoarcere.

Adevărul este scris
pe fruntea celor care plâng
cu inima curată.
Dar mulți nu-l mai pot citi,
căci credința doare
și nu e la modă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Eugenio Montale – versiune

(poezie ermetică, sobră, cu tensiune latentă și reflecție asupra lipsei de sens)

Știm
*
Lucrurile care ne apasă
nu cer nume.
Stau. Persistă.
Le-am uitat,
dar ele ne definesc.

Iarba –
nimic altceva decât un gest
repetat de natură.
Roua,
un semn în lipsa înțelesului.

Timpul curge –
cu sau fără noi.
Nu are motiv.
Doar direcție.

Lumina nu e promisiune,
ci o întâmplare.
Un foc stins
lăsând urme în ochi.

Adevărul,
un alfabet risipit.
Îl citim fragmentar,
ca pe o scrisoare neterminată.

Credința?
Un oaspete care pleacă
când punem întrebări.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Paul Celan – versiune

(poezie densă, fragmentată, simbolică, cu limbaj tăiat și tensionat)

Știm
*
Greutăți –
purtate fără nume,
fără margine.

(tu nu le rostești,
ele te cunosc)

Iarba,
roua –
literele rămase
pe o pagină de cenușă.

Timpul:
o lamă tăcută,
taie între ce-a fost
și ce nu va fi.

Suntem –
ridicați
într-o lumină oarbă.

Odihna
va sosi
din tăcerea pietrei.

Cunoaștem –
în silabe sfărâmate,
în zgomotul
unei rugăciuni
fără limbaj.

A crede –
un cuțit
care intră în sânge
fără martori.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Ioan Caraion – versiune

(sobru, tensionat, vertical; cu accente de deznădejde lucidă și revoltată)

Știm
*
Poartă fiecare zi
câte o greutate tăcută —
ca o cămașă de plumb,
ascunsă sub piele.

Nu ne mai miră nimic:
iarba își face datoria,
beau lacrimile cerului
cu o demnitate vegetală.

Timpul,
ca un paznic orb,
păzește porțile
care nu duc nicăieri.

Ne-am ridicat
nu pentru că am vrut,
ci pentru că nu puteam rămâne jos.

Odihna?
Poate într-o celulă
unde amintirile nu mai vin.

Adevărul —
îl știm,
îl scrijelim pe pereții interiori,
dar nu-l spunem.
Ne-ar lua ultima verticalitate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

George Bacovia – versiune

(sumbru, apăsător, cu atmosferă de dezolare și plumb)

Știm
*
Totul e greu –
greu și rece.

Lucruri care apasă
și nu pleacă.
Stau acolo,
ca plumbul.

Iarba —
e doar alt verde.
Roua,
o lacrimă murdară
căzută din ceață.

Timpul trece...
ca un tramvai pustiu
într-o zi mohorâtă.

Lumina a fost.
Poate.
Dar e iarnă acum,
și e frig.

Odihna —
ne va lua
când nu va mai fi nimic
de regretat.

Știm.
Dar e mai bine să tăcem.
Altfel, ne-ar ploua
și în suflet.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Anna Akhmatova – versiune

(poezie clasică, reținută, profundă, dureroasă și demnă în suferință)

Știm
*
Lucrurile ne apasă
cu o delicatețe ucigașă.
Le recunoaștem din tăcerea
cu care trecem pe lângă ele.

Iarba —
nu cere nimic.
Primește roua
ca pe o rugă.

Timpul
ne părăsește blând.
Nu ceartă,
nu iartă.

Am fost aduși în lumină
ca să învățăm
cât de scurtă e.

Odihna va veni,
când vom fi învățat
să nu mai așteptăm nimic.

Adevărul
e scris în inimă,
dar cine să-l rostească
când gura e plină de cenușă?

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Georg Trakl – versiune

(vis febril, imagini apocaliptice, melancolie întunecată, cu viziuni onirico-funebre)

Știm
*
Pe sub arborii de fum,
lucrurile sângerează în tăcere.
Nu le atingem,
dar le visăm cu spaimă.

Iarba se ridică,
verde-otrăvit,
pe buzele pământului rănit.
Roua e sângele dimineții,
ceața – respirația unei morți sfinte.

Timpul curge dintr-un ulcior spart,
pe podeaua rece a sufletului.

Îngerul decăzut
ne înalță în lumina albastră
a unei duminici rănite.

Odihna —
o cameră albă,
cu pereți de spital.

Adevărul:
un scrâșnet de dinți
în somnul tulbure
al celor vinovați fără vină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Tudor Arghezi – versiune

(alchimie din glod și duh, cu forță expresivă și miză morală)

Știm
*
Multe ne tragem cu noi –
tinichele de viață,
cioburi de nevoi,
pietre în buzunarul sufletului.

Le purtăm fără zarvă,
căci omul, de,
se-nvață cu povara
ca boul cu jugul.

Iarba crește.
Nu întreabă.
Trage din rouă
și din păcatul ceții,
ca dintr-o taină de toamnă.

Timpul?
Un dulgher surd
care bate cuie în sicriu
fără să-ntrebe pe cine.

Ne-a luat Duhul și ne-a pus în lumină —
ca pe niște râme
scoase la ploaie.

Știm c-o să vină și răgazul —
dar nu pe gratis.

Știm tot.
Pe litere, pe slove,
pe rană.
Dar nu dăm din gură:
adevărul se păstrează
într-un lighean de tăcere.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Radu Gyr – versiune

(poezie de jertfă, credință în suferință, verticalitate creștină și nădejde luminoasă)

Știm
*
Purtați suntem de-un drum
cu spini ascunși sub pași,
dar n-am căzut —
ci ne-am învățat
să urcăm.

Lucrurile grele
sunt crucea noastră.
Nu le ocolim —
le sărutăm.

Iarba se roagă
în fiecare fir,
roua e mirul zorilor
și ceața – tămâie rătăcită.

Timpul nu ne iubește,
dar nici nu ne uită.
Ne plămădește din trecere.

Ne-a fost dată lumina
ca să nu ne temem de întuneric.

Odihna nu-i moarte.
E o poruncă de Sus:
„Veniți la Mine...”

Adevărul e scris
cu sânge de mucenic.
Noi îl știm.
Îl păstrăm.
Și-l ducem cu noi
în fiecare rană.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Federico García Lorca – versiune

(lirism senzual și tragic, simboluri onirice și folclorice, atmosferă sacrificială și misterioasă)

Știm
*
Trec flăcări negre prin oasele tăcerii
și niciun cal nu mai dansează sub lună.
Lucrurile ne ating cu degete reci
și nu le răspundem.

Iarba crește,
verde andaluz,
și bea lacrima nopții
dintr-o copită de aur.

Timpul —
o femeie cu voal negru
ce plânge fără chip
pe mormântul celor vii.

Duhul ne-a ridicat
cu cântec și sânge.
Ne-a dat lumină —
ca o rană care strălucește.

Odihna vine
într-un dans mut
sub portocalul uscat.

Știm totul.
Dar nu spunem,
căci în sângele nostru
dorm păsări care nu vor să zboare.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Vasko Popa – versiune

(minimalism mitic, simboluri dense, limbaj esențializat, poezie de tensiune și arhetip)

Știm
*
Lângă umbra ta
se aşază lucrurile
şi nu pleacă.

Iarba muşcă roua
ca un lup blând.
Ceaţa închide pleoapele câmpului.

Timpul se roteşte
în cercul gol al oalei sparte.

Duhul Creşterii
a urcat în noi
o scară fără sfârşit.

Odihna vine
cu pasul melcului orb.

Adevărul
doarme sub unghie.
Îl simţim.
Dar nu îl chemăm pe nume.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Salvatore Quasimodo – versiune

(ton melancolic și grav, poezie a umbrei și a existenței interioare, elegie metafizică)

Știm
*
Nimic nu se mișcă.
Dar greutatea lucrurilor
apasă în carne
ca o absență cu sunet surd.

Iarba respiră
printre clipele moarte.
Roua — o promisiune
care se evaporă înainte de a fi rostită.

Timpul nu întreabă.
Se prelinge,
ca o fisură într-un zid vechi
de amintiri pierdute.

Lumina —
o rană deschisă
pe fruntea omului.

Odihna —
acolo unde gândul
se sfârșește în piatră.

Adevărul —
un cuvânt spart.
Îl cunoaștem,
dar îl ținem
ascuns între pleoape.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Allen Ginsberg – versiune

(lirism frenetic, confesiv, urban, sacru în haos)

Știm
*
Știm, frate, știm!
Că suntem plini de junk și iluzii și cutii goale
cu viață pe etichetă,
și le cărăm zilnic în spinare
ca pe niște Biblii cu paginile albe.

Știm că iarba e mai curată ca noi,
că bea roua fără păcate,
că ceața nu minte — doar plutește.

Timpul? O marfă expirată
pe tejgheaua cosmică.
Îl luăm pe datorie
și-l consumăm fără să citim contraindicațiile.

Știm că lumina e o înjurătură divină,
aruncată spre noi de-un Dumnezeu
care ne iubește prea mult
ca să nu ne doară.

Știm că odihna e un pat rece
într-o cameră fără geamuri.

Știm adevărul,
l-am văzut într-o crăpătură de neon
și l-am băgat repede în buzunar
să nu-l vadă nimeni.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Odysseas Elytis – versiune

(lirism solar, spiritual, mitologic, poetică a luminii și a elementelor)

Știm
*
Că trupul lucrurilor e doar o umbră
sub talpa luminii.
Că purtăm pe umeri nisipul
și cântecul tăcut al mării.

Iarba – o fiică a soarelui.
Roua – sângele dimineții neprihănite.
Ceața – mirul ce învăluie taina.

Timpul, acel păstor de clipe,
lasă să curgă
lumina în fir subțire
peste colina inimii.

Duhul ne-a ridicat —
nu ca să zburăm,
ci ca să fim lumini
ce respiră tăcerea.

Odihna e o biserică fără ziduri.

Știm:
adevărul e o insulă
unde nu ajungi decât cu inima.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Benjamín Fondane – versiune

(poezie a rupturii, existențialism metafizic, tensiune între abis și revelație)

Știm
*
Nu din cuvinte —
ci din rupturile dintre ele.
Lucrurile zac lângă noi
ca niște gânduri
care n-au mai fost rostite.

Iarba crește —
și nu ne mai întreabă nimic.
Roua cade —
dar nu mai spală memoria.

Timpul e un torent absurd
ce ne trage din vis
într-o realitate fără nume.

Am fost ridicați,
nu în lumină,
ci într-o flacără
care ne arde încet ființa.

Odihna?
Poate un drum
pe care nu l-am ales.

Adevărul —
scrijelit pe pereții unei celule interioare.
Îl știm.
Dar l-am învățat
cu sânge și singurătate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cezar Ivănescu – versiune

(hieratic, solemn, ritualic; poezie ca oficiu mistic al durerii și iubirii)

Știm
*
Că lucrurile ne înconjoară ca niște sfinți căzuți,
fără aureolă,
dar cu mirul suferinței pe frunte.

Iarba e psalmul verde
al unei liturghii tăcute.
Roua — lacrima îngerului înlănțuit de trup.
Ceața — mătăniile lumii căzute.

Timpul e o cruce de carne,
înfiptă în fiecare clipă.

Duhul ne-a înălțat,
cu mâna stângă a luminii,
ca să ardem în tăcerea dinlăuntru.

Odihna e o miruire cu întuneric sfânt.

Știm, o, da, știm:
adevărul e un cuvânt tăiat în două
de sabia iubirii mistice.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Angela Marinescu – versiune

(confesivă, viscerală, lucidă, fără menajamente; poezie ca rană și adevăr)

Știm
*
Lucrurile zac peste noi
ca niște carcase uitate.
Le mirosim în fiecare zi,
dar nu le mai atingem —
de frică să nu murim
de adevăr.

Iarba nu mai e verde,
e doar o peliculă între mine și moarte.
Roua e sudoarea fricii.
Ceața — depresia cerului.

Timpul e un bisturiu care ne scurtează
în fiecare dimineață.

Duhul?
O poveste de demult.
Ne-a ridicat?
Poate.
Dar m-a lăsat jos
cu o tăietură în stomac.

Odihna —
nu există.
Există doar o liniște falsă
în care te asculți cum te destrami.

Știm adevărul.
Și nu ne vindecăm de el.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Emil Botta – versiune

(funebru, halucinant, misterios; poezie a visului negru și a singurătății cosmice)

Știm
*
Lucrurile sunt coji de noapte
rămase de la alt vis.
Ne ating,
dar suntem deja plecați
într-un alt întuneric.

Iarba — o umbră verde
ce răsare din scheletul unei stele moarte.
Roua — sângele viselor care n-au fost.
Ceața — cortina trupului.

Timpul e o clepsidră de cenușă
în care ni se scurge numele.

Duhul Creșterii
e o scară de aer
pe care urcă fantomele noastre.

Odihna —
un mormânt gol
în care a adormit întunericul.

Știm.
Dar nu mai suntem.
Suntem doar ecoul
unei tăceri fără margini.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

 

Gellu Naum – versiune

(suprarealism oniric, logică interioară absurdă, visare eliberată)

Știm
*
Știm că obiectele se închină între ele
într-un ritual secret de sâmbătă dimineața.
Că o pernă a visat azi-noapte
că e un rege strivit de ceasul cu cuc.

Iarba crește vertical în memoria unui pantof.
Roua vorbește în dialectul melcilor galbeni.
Ceața e o femeie care-și pierde zilnic fața
într-un bazin cu pești reci.

Știm că timpul
își scrie autobiografia pe pielea unei păpuși
pe care nimeni n-a mai iubit-o.

Duhul?
O mână mare, fără unghii,
care desenează uși în aer.

Odihna —
o ladă de lemn plină cu vise de rezervă.

Știm.
Adică ne prefacem că uităm.
Ca să avem ce visa mai târziu.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Magda Isanos – versiune

(elegiac, duios, senin și lucid în fața morții; poezie a înfruntării blânde)

Știm
*
Că sunt lucruri ce atârnă de suflet
ca florile uscate într-o carte veche.
Le purtăm în noi fără zgomot,
ca pe niște pași care n-au mai ajuns nicăieri.

Iarba are dreptul să fie verde,
chiar și atunci când murim.
Roua nu știe de durere —
doar cade, blând,
peste chipuri uitate.

Ceața e o mângâiere albă
a unei lumi obosite.

Timpul trece peste noi,
și nu se oprește nici când ne rugăm.

Duhul?
O lumină caldă
care ne-a învățat să ne plecăm capul
fără rușine.

Odihna —
nu e un sfârșit,
ci o cameră tăcută
unde învățăm să iubim mai puțin de teamă
și mai mult de adevăr.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Paul Celan – versiune

(dens, tragic, criptic; poezie a cuvântului dureros, al memoriei sângerânde)

Știm
*
că lucrul e o rană
acoperită cu aer.

că iarba —
o limbă neștiută
scrie pe oasele dimineții.

Roua e o vocală
căzută din gura unui nume.
Ceața — un drum care refuză să se nască.

Timpul —
muncitor orb
care bate cuie
în clipe neumblate.

Un duh a trecut.
N-a spus nimic.
Dar ne-am ridicat.

Odihna —
un text neterminat
pe pergamentul trupului.

Știm.
Știm —
dar cuvintele
s-au spart.

Imagine: Formule matematice