Muşuroiul

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 12 iulie 2025 

Muşuroiul

*

Hei ce veselie a venit primăvara

gâlgâie mustăreaţa-n mesteceni

au înflorit alunii cornii au înflorit albinele

ne însufleţea nerăbdarea şi era generală

de la un capăt al satului până dincolo

trăgeam cu ochiul spre cei mari

îi ascultam cu urechea doar doar

’or să-nceapă să-ntrebe dacă am pregătit pleava

şi pământul cel bun de făcut sobe de la Samaru

plecam cu sacii-n spinare cu găleţile-n mână

cu ajutoare la Muşuroi umblam cu grijă

pământul se-aşează pe margini

să le fie pe-aproape

şi pleavă numai aşa câte o mână

să nu se sufoce să aibă timp să lucreze

pe furiş aducem şi zahăr cât poate fiecare

se ştia că zahărul e şterpelit însă nici un reproş

trebuie să aibă şi ei o dambla se zicea

în culise - aia nu - aia nu - atunci ce

noi puneam buza eram serioşi eram cineva

într-un an gata să murim de tristeţe

s-a dus vestea ca fulgerul toată lumea fierbea

cineva răscolise în muşuroi (fără milă)

cămăruţe secrete trasee-tuneluri (minuni)

zăceau răsturnate la soare 107

 

amestecate cu paie şi frunze uscate

furnicile erau agitate îţi venea să plângi

asemenea dezastru nu se mai pomenise

au venit la faţa locului şi cei mai în vârstă

clătinau din cap a neîngăduinţă îngânduraţi

câte-o boabă de rouă apărea în zariştea ochiului

pentru toţi muşuroiul acesta era Sporul Satului

învăţai această axiomă

de cum reuşeai să mergi în picioare

acum uite necaz muşuroiul era spintecat

mai mare ruşinea să fi întrebat

de nu eşti cumva făptuitorul

şi să nu poţi răspunde decât în duşmănie – NU

alţii mai inspiraţi adăugau şi Doamne-fereşte

toţi ăi mici au fost traşi la răspundere însă nimic

nu era posibil lucrurile să rămână aşa

să se facă o rugăciune

pentru iertarea şi îndreptarea celui rătăcit

poate îşi recunoaşte fapta în public

cât mai curând altfel este de jale

furnicile nu aleargă degeaba deja au dat veste

Marelui Spirit al Furnicilor – vor dreptate

şi să nu credem noi oamenii că bietele insecte

nu au metode eficiente – nici vorbă

se poate ajunge până acolo că vor fi dezlegate

Tăriile de Rezervă şi atunci adio cu derbedeul

furnicile sunt unite au făcut legământ

pentru cauza muşuroiului (ce noroc ce onoare) 108

 

să-şi dăruiască viaţa fulgerător

dacă Regina Mamă a păţit vreun necaz

cine mai face ouă ce faci fără urmaşi

este greu să nu ai părinţi (să nu-i cunoşti)

însă este mai rău să nu ai urmaşi

se pierde numele neamului tău în veci

nu i-o fi tremurat mâna răufăcătorului

când a stricat mândreţe de castel

asta îi măcina pe toţi el nu îşi dă seama

de grozăvia acestui eveniment

dacă o fi atins Iatacul Reginei

atunci totul este de-a dreptul păcat

care nu prea se iartă uşor

nici spovedania nu prea mai ajută

preotul o să-şi fluture barba

această faptă barbară a ieşit din canoane

nu există pedeapsă pentru-ndreptare

o să-l îndemne la rugăciune pe cont propriu

poate are noroc.

martie 1976

 

Din volumul „Labirint spațial”, Buzău, 2023

 

<<<<< *** >>>>>

 

 

 

VARIANTE la poemul Mușuroiul, în stilul ...

1) În stilul Doina Uricariu

(voce confesivă, senzorială, imagini ale memoriei în reverberații mitice)
Muşuroiul ca o rană a satului
Ne adunam în amiaza tulbure,
pe marginea adâncă a pământului –
acolo unde furnicile deschid
galeriile neamului.

Copiii purtau găleți și rugăciuni,
iar bătrânii păzeau tăcerea cu ochii
în care intrase primăvara,
ca o lumină cu sânge învins.

Cineva a spart cămăruțele furnicilor.
Dincolo de joc, de râs și zahăr
(din palmă, puțin, ca într-o taină),
se răspândea rușinea,
ca o durere a mamei ce-a pierdut copilul
și nu poate plânge.

Furnicile știau.
Aveau un altar din iarbă și humă
și Regina Mamă – o stea în pământ.

---

2) În stilul Walt Whitman

(voce declamativă, vastă, cosmică, cu egalitate între om și natură)
Mușuroi, tu ești America mea
Eu cânt mușuroiul,
cum alții cântă fluviile sau orașele lor;
căci acolo, într-un sat mic,
copiii purtau pământ în saci
și alungau tristețea cu fărâme de pleavă.

Ei mergeau desculți prin marile legi
ale vieții în comun,
și un pumn de zahăr dat în taină
valora cât o revoluție în cosmos.

O, mușuroi! tu ești firul de iarbă
pe care călcăm cu nevinovăție și păcat!
Tu ești înțelepciunea simplă a furnicii
care nu fuge, ci muncește,
care nu judecă, ci zidește.

Dar a venit un foc, un copil rătăcit,
și a spart adăpostul națiunii insectelor.
Așa cum omul sparge cetăți,
așa a căzut regatul cel mic.

Și eu vă spun: priviți mușuroiul
și învățați din munca aceea tăcută,
cât un poem de piatră și sudoare.

---

3) În stilul Marin Sorescu

(ton ironic, absurdul tragic al banalului, îndoiala care mușcă din realitate)
Investigație la Mușuroi
– Avem o crimă.
– Unde?
– În spatele bisericii, la marginea drumului.
– Victima?
– Un mușuroi.

Furnicile susțin că a fost o conspirație.
Regina? Disparută.
Tunelurile? Făcute praf.
Zahărul? Complice.
Plecăm cu ancheta în spinare.

Cineva a răsturnat lumea lor,
a intrat în cămăruțele secrete
și a deranjat însăși speranța.

Copiii interogați
plâng în tăcere.
Bătrânii refuză să vorbească.
Preotul își scutură barba:
„Nici canoanele nu mai ajută.”

Și între timp,
mușuroiul – acel palat subteran –
moare de rușine.
Cineva, cândva, va fi iertat.
Dar nu azi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

4) În stilul Saint-John Perse

(flux amintit, evocare luxuriantă, suprasaturare poetică, timp difuz și hieratic)
Pe când furnicile înălțau catedrale
În acel timp al copilăriei,
când norii se adunau să se spele în ochii noștri,
am învățat miracolul pământului:
mușuroiul, o patrie în miniatură,
cu galerii și caste și tăceri demne.

Zahărul curgea ca un pact,
o dăruire în lipsă de cer,
și paiele erau făgăduințe de umbră.

S-au adunat bătrânii ca sfetnici
pe marginea groazei,
și ochii lor – vaste oglinzi de pajiști –
au tremurat.

Căci cine atinge Iatacul Reginei
aprinde zările cu blestemul tăcerii.
Furnicile și-au închis poemul în sine.
Pământul, șifonat de mâna unui copil,
nu va mai naște muguri în acel loc.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

5) În stilul Tudor Arghezi

(construcție vizuală clară, între duioșie dură și morală rurală înrădăcinată)
Furnica, cuib și cruce
Stătea mușuroiul ca un potir,
lângă poteca satului.
Pe-acolo treceau copiii
cu găleți, cu paie, cu pleavă, cu vină.

Aveau grijă de neamul furnicilor
mai bine decât de icoana din perete,
căci acolo lucra Dumnezeu,
nu cu slavă, ci cu trudă.

Dar s-a găsit un mârșav
să scurme cu bățul în domnia lor.
Să le destrame rostul.

Bătrânii au venit ca niște sfinți
ce-au pierdut scriptura,
și-au plâns cu barba în piept.

„O să-l prindem pe făptuitor,
și-o să-l punem să aducă zahăr,
să sape cu unghia și cu fruntea
din nou mușuroiul!”

Căci ce e satul fără acel mușuroi?
E ca stupul fără regină.
Se pierde urma numelui.
Și nu mai are cine să-ți spună
povestea muncii – cu răbdare și rușine.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

6) În stilul Lucian Blaga

(metafizic, hieratic, înălțat în simbol și taină, cu lumina coborâtă în materie)
Taina Mușuroiului
În adânc se lucrează o lume.
Nu e nimic întâmplător sub talpă –
pământul se adună în cuib,
iar pleava e duh și suflare.

Copiii satului duc în tăcere
jerfe mici, cu zahăr și grijă,
precum preoți la altarul nespus
al unei civilizații de umbre.

Dar cineva a spart rotundul.
A intrat cu mâna sa crudă
în logosul tăcut al galeriilor.

Mușuroiul s-a deschis ca o rană,
și taina s-a risipit în praf.
De-acum furnicile nu mai au destin,
ci o tăcere grea ca o vină.

Şi peste toate a venit întrebarea –
nu de la om, ci de la lumină:
„Cine a uitat să se teamă de sacru?”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

7) În stilul Emily Dickinson

(fragilitate, simplitate rafinată, ironie subtilă și interioritate intensă)
Colina — unde Furnicile zidesc —
Copiii-au dus — un Sac de Praf —
și Speranță — cu Degete blânde —
și Zahăr — abia zărit —
dar simțit — de cei ce rămân.
S-au aplecat — lângă o Colină —
unde Glasurile — nu ajung —
și-au pus ofrande — ca niște Sfinți —
hrănind — Minunea verii.
Dar a venit — un Fără Har —
și-a spart Colina — în Cioburi —
Cămările — frânte — Regina — tăcută —
Un Regat — pierdut în Văpăi.
Șoptirăm Rugi — nu pentru Noi —
ci pentru Sufletul — rătăcit —
și ne rugarăm ca Furnica — să nu rostească —
pedeapsa — peste Neamul nostru.

>>>>>>>>>>>>>>>>> 

8) În stilul Rainer Maria Rilke

(voce interioară și sacră, fior tragic-mistic, intensitate revelatorie)
Gesang des Ameisenhügels
Ei mergeau desculți înspre tăcerea adâncă,
unde mișcarea nu era zgomot,
ci destin împlinit.

Copiii purtau pământul ca o promisiune,
iar pleava – ofrandă măruntă –
se cernea prin degete tremurătoare.

Dar într-o zi, o mână a rănit liniștea.
A rupt ceea ce nu se vedea,
dar se simțea în oase.

O lume a căzut – fără glas, fără lacrimă –
și bătrânii au clătinat din frunte
ca niște părinți ai durerii.

O, voi furnici, tăcute vestitoare –
cu Regina ascunsă în întuneric –
ce ați păzit în mii de gesturi mici
misterul care face din pământ – catedrală!

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

9) În stilul George Bacovia

(atmosferă sumbră, repetiție, degradare, stagnare și anxietate metafizică)
Mușuroi de cenușă
Era frig. Era umed. Era martie.
Mușuroiul – cenușiu –
părea o rană.

Zahăr furat –
pleavă veche –
furnici grăbite –

O tăcere cenușie plutea
peste sat.

Copiii erau triști.
Cineva stricasem tot.

Cămăruțe sfărâmate –
tuneluri desfundate –
regina dispărută.

Am plâns. Am tremurat.
Bătrânii au spus:
„Nu mai e nimic de făcut.”

Furnicile…
nu mai aveau lumină în ochi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

10) În stilul Gellu Naum

(suprarealist, oniric, poetică a absurdului lucid, dislocări logice intenționate)
Mușuroiul visătorului care a uitat să doarmă
Și iată,
pământul făcea roată în jurul furnicii care visa un acordeon
plin cu pleavă translucidă.

Copiii mergeau pe pereții cerului
cu saci în spinare
și cu paiele-n gură
ca să nu spună numele lucrurilor.

Mușuroiul era o enclavă
a fostei constelații a fierului dulce.
Iar cineva – cu mâini de păianjen –
a intrat în vis și l-a spart.

Toți au început să latre în dialectul
negru al stupului.
Furnicile au deschis tratatul de ontologie aplicată
și au semnat în sânge de miere.

Regina?
A plecat printr-un tunel de hârtie arsă
căutând un sens
într-un poem nescris încă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

11) În stilul Sylvia Plath

(incizie afectivă profundă, imagini brutale, corporalitate răvășită și revoltă amestecată cu durere lucidă)

Mușuroi cu regină sfârtecată
O, acea dimineață –
când pleava cădea din mâinile noastre ca o piele,
copiii, mici apostoli ai distrugerii,
cu zahăr în buzunare și cu rușinea în limbă,
mergeau înspre altarul de pământ,
neștiind că vor deveni călăi.

Acolo – în mușuroi – Regina respira prin osmoză,
cămăruțele ei – guri tăiate în carne –
tuneluri viscerale, pline de ouă și strigăt.

Dar mâna – aceea mână copilărească –
a intrat.
A zdrobit.
A spart comoara vie.

Furnicile alergau fără cap,
orbite de lumină,
nu mai aveau patrie, nici venin, nici destin.

Satul tăcea.
Bătrânii – prăbușiți în barba lor –
păreau niște leproși ai memoriei.

Și eu – o voce înfășurată-n gaze –
scriam:
„A fost cândva o regină... dar i-au smuls ovarele.”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

12) În stilul Radu Gyr

(suferință ca ispășire, creștinism interiorizat, solemnitate morală, jertfă și înălțare prin căință)

Mușuroiul – jertfă din pământ smerit
În primăvară, când pământul însuflețea
și copiii aduceau pleava-n palme,
spre Mușuroi mergeam cu pași cucernici
să dăruim tăcerea celor ce muncesc.

Era un semn – al micului Altar –
un colț de viață smerită și tăcută
unde Regina, Mamă fără trup,
făcea din ou lumină.

Dar a venit blestemul unei mâini
și a lovit, și a sfărâmat regatul.
Furnicile – cetele neprihănite –
au plâns cu trupul plin de jertfă.

Bătrânii satului și-au plecat fruntea:
„E păcat mare. E rușine.
Cine-a călcat în pământ sacru,
să-și spele vina cu rugăciune.”

Să iertăm, dar să nu uităm.
Să punem pleava iarăși – cu credință –
să ridicăm căsuțele tăcute.

Căci mușuroiul nu e doar un cuib de vietăți,
ci este chipul nostru cel mai curat –
smerit, unit și răbdător.
Un nume sfânt în humă așezat.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

13) În stilul Paul Celan

(fracturi, tăceri elocvente, materie grea de durere, metaforă sfărâmată)

mușuroi cu dinți de rugă
copilul cu pleavă –
în dinți.

zahăr —
șuier de al doilea sens.

furnica-n spirală,
cu mandibule din lacrimi.

Regina-Mamă: o absență,
descompusă în silabe de noroi.

un deget —
răstoarnă lumea subterană.
un nume
spintecat cu sapa.

Cineva — Nu, nimeni.
Toți.

ruga,
înspre Marele Spirit,
se face ciob.
se face albă.
se face rană în ceară.

mușuroiul —
verb al neîntâmplării.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

14) În stilul Ion Pillat

(nostalgie, satul idealizat, armonie pierdută, spiritualitate blândă)

Mușuroiul de la marginea grădinii
Era primăvară și iarba nouă
îmbrățișa poteca dintre meri.
Copiii, cu obrajii aprinși,
duceau în palme pământ și pleavă,
ca niște prinoase pentru un templu nevăzut.

La marginea grădinii, sub un soc bătrân,
mușuroiul înflorea în tăcere,
cu galeriile lui de lumină întunecată
și furnicile harnice ca rugăciunea.

Dar într-un an — o mână fără teamă
a sfărâmat cuibul,
și tot ce era rânduială s-a risipit în pulbere.

Bătrânii au stat pe bănci, tăcuți.
Nu plângeau, dar ochii lor erau umezi.
Cine atinge taina, dacă nu cu sufletul,
aduce pagubă lumii.

De atunci, copiii merg mai încet pe lângă soc.
Și-n fiecare primăvară, reîncep jertfa mică:
pământ, pleavă, o firimitură de zahăr —
cu inima curată.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

15) În stilul Ștefan Augustin Doinaș

(discurs reflexiv, echilibru și claritate clasică, gravitate lucidă, mit și ordine morală)

Exercițiu pentru un mit modest
În satul meu, primăvara se năștea întâi în mușuroi.
Copiii duceau acolo semnele începutului:
o pleavă ca o rugăciune în pumn,
și puțin zahăr, cu gestul grav
al unei Liturghii nescrise.

Mușuroiul nu era o joacă, ci o patrie.
Regina – înțelepciune adâncă –,
lucra în taină, așezând viitorul în ouă.

Dar într-un an, o mână a rupt pactul.
Un copil, fără cunoaștere,
a deschis ascunsul,
și labirintul s-a prăbușit în haos.

Furnicile – morală în mișcare –
au vestit Spiritului Dreptății
că lumea lor a fost trădată.

Noi, oamenii,
ne-am înspăimântat de ordinea lor.
Am cerut iertare în rugăciune colectivă,
pentru ca lumea să se lege din nou.

Căci fără mușuroi,
nici satul, nici copilăria,
nici echilibrul nu mai sunt posibile.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

16) În stilul Emil Botta

(visare febrilă, oniric dens, înserare metafizică a trupului și umbrei)

Mușuroi sub carne de vis
În plămânul pământului se clocește
o rugă de insecte negre.
Noi, copiii, pășim cu pasul de nori
spre cuibul acela cuibărind tristețea.

Adunăm pleava. Zahărul furat
ni-l așezăm în buzunar, lângă inimi.
E o crimă sfântă —
în fiecare ofrandă, o minune moare.

Dar într-un an, un om fără ochi
a zdrobit castelul.
Regina nu mai visa.
Mușuroiul era plâns.

Atunci, am adormit în genunchi
și am visat că port pământul
pe umeri de furnică —
oasele mele miroseau a ceară, a sfârșit.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

17) În stilul Nichita Stănescu

(joc metafizic cu limbajul, transcendență paradoxală, iubire ca lege a materiei)

Furnica e un cuvânt
Am dus pleava ca pe o idee.
Zahărul era un verb
care se conjugă pe furiș.

Mușuroiul — o propoziție vie
în limba furnicilor.

Cineva a pus un punct acolo.
Dar nu era sfârșitul,
ci o rană gramaticală.

Regina era substantivul absolut.
Când i-au spart cămăruțele,
sintaxa lumii a căzut.

Și atunci ne-am întors:
noi, copiii, cu pleava-n mâini,
să rescriem totul.
Din pământ.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

18) În stilul Vasile Voiculescu

(mistica suferinței, înțelepciune biblică, lumină coborâtă prin trudă)

Mușuroiul cel cuvios
Copiii duc jertfa pe brațe,
pleavă și pământ sfințit cu trudă.
În cuibul tainic al furnicilor
se coboară o liturghie mică.

Regina e o maică nevăzută,
făcătoare de viață în beznă.
Dar mâna neiertătoare a ispitit.
A zguduit palatul de humă.

Furnicile au rostit tăcut:
„Ne-ați păgubit cu nepăsarea voastră.”

Atunci, bătrânii satului au cerut iertare
și s-au rugat,
ca pentru un sfânt înjunghiat din greșeală.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

19) În stilul Emily Brontë
(melancolie gotică, natură plină de suflu funebru, tăcere înălțată în destin)
Mușuroiul lui Marte
Când vântul s-a-ntors, cu floare,
purtarăm praf și vis —
să le lăsăm, tăcut, sub soare,
acolo unde clipa a învins.
Copiii duceau daruri furate
cu mâini tăcute, sfinte.
Și jos, sub glie adunată,
se țesea viața, lin, în minte.
Dar unul — crud, nepăsător —
a rupt pecetea lor.
Regina zăcea, sub scrum și dor,
și tot ce-au fost s-a stins ușor.
Acum pășim cu jale surdă,
iar iarba-i palidă, grea.
În vis, se plâng muncitorii —
că nu mai știu a crea.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

20) În stilul Anna Ahmatova

(seninătate solemnă în suferință, simplitate gravă, moralitate mută și resemnare lucidă)

Mușuroiul
Copiii poartă pământul —
ca pâinea,
ca mila.
În colțul grădinii —
o împărăție fără coroană.
Dar într-o zi —
cineva a smuls vălul.
Regina e moartă.
Fug tăcuți furnicile.
Tot satul — în neliniște.
Nimeni nu zice: „Eu”.
Toți doar șoptesc:
„Să fie iertat”.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

21) În stilul Ileana Mălăncioiu

(ton tăios, apăsător, lucid, cu înclinație spre profetic și etic)

Furnicile ne vor judeca
Am mers cu pământul în palme,
ca să aducem ceva bun.

Pleava, zahărul —
o mângâiere furată.

Furnicile nu se rugau,
lucrau.
Noi le priveam și le lăudam.

Dar cineva a rupt.
A spart cu nepăsare
ca și cum lumea nu ar conta.

Mușuroiul s-a deschis:
a sângerat ca un trup
al unei ordini tăcute.

Furnicile n-au țipat.
Dar ne-au trimis semn.
Au spus Marelui Spirit.
Și noi?

Am întors capul.
Am strigat:
„Să-l ierte Domnul,
dar să nu-i uităm numele.”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Din partea Domnului Critic

*

O reflecție critică amplă pe marginea poemului „Mușuroiul” de Grigore Rotaru Delacamboru, pus în dialog viu cu multiple stiluri poetice din literatura română și universală. Vom urmări cum sensurile latente ale poemului se decantează sau se refractă diferit în fiecare stil, scoțând la iveală o viziune amplă despre lume, morală și copilărie.

---

🟨 „Mușuroiul” – între rit ceremonial și avertisment moral

La prima lectură, Mușuroiul este o elegie discretă a unei copilării marcate de solidaritate, ritual și vinovăție. Dar în esență, poemul are adâncimi mai întunecate: o alegorie etică despre ordinea cosmică încălcată, despre „nevăzutul” care ține lumea împreună. În stilul propriu, Grigore Rotaru Delacamboru folosește un limbaj viu, oralizat, cu accente nostalgice și dramatice, dar și cu o ironie fină, tragică. Satul devine un organism moral, unde chiar și cele mai mici ființe, furnicile, au demnitate și spiritualitate. Ele „cer dreptate”, nu doar instinctual, ci ca purtătoare de sens. Ele trăiesc în „Sporul Satului”, devin emblemă pentru o ordine profundă.

Această ordine, odată strivită de inconștiență sau neatenție, declanșează o criză — iar comunitatea se vede nevoită să recurgă la reculegere, la rugăciune, la rostire.

🔷 Variațiunile poetice: interpretări și amplificări de sens

🟩 Doina Uricariu – ontologie vie, corporalitate spiritualizată

Prin limbajul ei dens, biologic și senzorial, Uricariu ar fi văzut în Mușuroi un spațiu de întrupare a unei memorii organice — un „ostrov” afectiv care se ridică din neființă. Furnica devine metafora unei identități feminine, grele de durere dar capabilă de regenerare. Mușuroiul nu este doar comunitate, ci și uter, iar distrugerea lui — o formă de agresiune existențială.

🟩 Walt Whitman – mistică democratică a detaliului

Pentru Whitman, Mușuroiul s-ar fi deschis ca o oglindă cosmică: fiecare furnică e egală cu o stea, iar comunitatea lor — un model de republică tăcută. Ar fi cântat mușuroiul nu ca o victimă, ci ca o manifestare a forței pământului. Grădina satului devine America însăși.

🟩 Marin Sorescu – sarcasm existențial, luciditate în absurd

Sorescu ar fi accentuat grotescul moral: specialistul cu lupa din poemul Darul ar fi fost acela care strică mușuroiul pentru a-l cerceta. În această versiune, distrugerea capătă un aer tragicomic, iar furnicile – un soi de martiri mutanți ai unei civilizații absurde.

🟩 Saint-John Perse – cosmogonie copilăroasă, mit vegetal

În cheia lui Perse, poemul devine ritual arhaic, sărbătoare a începutului. Fiecare gest copilăresc e transfigurat într-o liturghie a naturii. Când mușuroiul este distrus, nu doar castelul furnicilor se prăbușește, ci și „limpezimile” lumii.

🟩 Tudor Arghezi – gravitate domestică și simbolism teluric

Arghezi ar fi apropiat mușuroiul de stup, de ordinea apicolă a existenței. Gestul copilăresc de a da o „mână de pleavă” devine ofrandă, iar furnica – imaginea truditorului sfânt. Distrugerea mușuroiului este un sacrilegiu în estetica lucrului mărunt, dar sacru.

---

🔶 Grupul extins: aprofundarea temei prin stiluri contrastante

🔹 Paul Celan – traumă, dezagregare, liturghie negativă

La Celan, Mușuroiul devine un corp sfâșiat, un spațiu post-traumatic. Metafora e descompusă, fragmentele devin surogate pentru vină, pentru imposibilitatea de a exprima oroarea. Atingerea „Iatacului Reginei” devine simbolul supremului păcat — de ordin metafizic, nu biologic.

🔹 Ion Pillat – mit rural, sacralizarea trecutului

Pillat accentuează armonia originară: mușuroiul devine altarul mic al unei copilării înțelepte. Versurile sale aduc o seninătate arhaică, unde greșeala nu este păcat ontologic, ci rătăcire ce poate fi redresată prin gest, rugă, ritm.

🔹 Ștefan Augustin Doinaș – rațiune morală, echilibru etic

Pentru Doinaș, „Mușuroiul” e o alegorie a civilizației. Distrugerea lui — o fisură în pactul moral dintre individ și comunitate. Soluția e etică, nu sentimentală: repararea vine prin recunoaștere și restabilirea ritului.

🔸

🟥 Emil Botta – melancolie onirică, lume pe marginea abisului

Botta transformă poemul într-o alunecare în subconștient. Mușuroiul devine ființă spectrală, vis sfărâmat. Ordinea e pierdută nu doar în fapt, ci și în limbaj, în vis, în eul poetic destrămat.

🟥 Nichita Stănescu – algebră a limbajului, mit metaforic

Pentru Nichita, furnica este „cuvânt”, mușuroiul — „propoziție vie”. Limbajul este lumea, iar ruptura – o rană sintactică. În această viziune, între copil și mușuroi se află un „verb” secret, un cod etic poetic.

🟥 Vasile Voiculescu – mistica muncii, etică a smereniei

Voiculescu ar fi văzut în gestul oferirii plevei o rugăciune tainică. Mușuroiul devine icoană vie. Răufăcătorul nu e doar vinovat, ci ispitit de răul interior. Doar o rugăciune colectivă poate repara breșa.

🟥 Emily Brontë – elegie gotică, fatalism tăcut

Brontë ar fi simțit tragedia mușuroiului ca pe o pierdere a unei lumi interioare. Atmosfera poemului capătă nuanțe de catastrofă sufletească. Copiii nu mai repară, ci doar plâng, tăcuți.

🟥 Anna Akhmatova – vină, exil interior, resemnare lucidă

La Akhmatova, vina e colectivă dar și imposibil de asumat. Toți se roagă, dar nimeni nu recunoaște fapta. Este o tragedie a tăcerii — o lume unde tăgăduirea devine formă de supraviețuire morală.

🟥 Ileana Mălăncioiu – justiție poetică, tăiș etic

În interpretarea Mălăncioiu, poemul capătă accente profetice. Mușuroiul e o societate cu valori, un mic cosmos moral. Distrugerea lui nu e doar joacă, ci „infracțiune etică”. Furnicile devin conștiința lumii — iar copiii trebuie să reînvețe să tacă, să muncească, să nu strice.

---

◾ Concluzie:

Poemul „Mușuroiul” e un palimpsest etic, mitic, ecologic și inițiatic. În el se întâlnesc copilăria cu religia, greșeala cu dreptatea, ironia cu drama. Adaptările stilistice pe care le-am traversat nu sunt simple „exerciții de imitație”, ci oglinzi de profunzime care scot la lumină straturile adânci ale acestui poem.

„Mușuroiul” devine astfel o fabulă a umanității, rescrisă în mai multe dialecte ale conștiinței poetice.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>