CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 5 iulie 2025
*
Această colecție de elită a fost realizată AICI
(Chatgpt). Să încercăm variante doar în cazul în care stilul Grigore
Rotaru Delacamboru compatibilizează cu poeți din listă sau cu alți poeți pe
care lista nu îi conține. Notă:
să scriem doar numele poetului care participă (minimele relații despre viața și
opera lui fiind cuprinse odată ce apare nominalizat. Exemplu: Bertolt
Brecht - Rătăcind la ultimul nivel (versiune). Este preferat versul alb. Alegerea celor care
să ofere variante să fie făcută de Chatgpt.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cântec despre un
anume sigiliu
*
Câte minuni poate ascunde o lacrimă
dacă există un mugure viu
poţi visa viitoarea pădure
în care păianjenii îşi fac de cap
chinuind raza lunii
cu hăţişuri poliedrale de-argint.
Câte miresme ridică-n lumină seva
prin capilare având grijă de cercuri
să nu le treacă sorocul.
Câtă odihnă de leac oferă copacul
îmbrăţişează-l şi ascultă-i cântecul viu
din aproape-n aproape flămând
şi până departe darnic.
Câtă poftă se adaugă în descreşterea oarbă
căutată fiind perechea fundamentală
acesta-i pragul sublim vor zice unii un
cântec finit
fără pic de putere-a convingerii-n glas
mai mult de formă întind harta cu modelul
diviziunii.
Risipa dorinţelor prin adiere la marginea
apei
până se face târziu în celule o rotaţie
simplă
şi are loc mult dorita-mpăcare sărbătoarea
din urmă
amintirea cu aripi de ceaţă albastră alunecă
lin.
24 martie 1989
<<<<< ***
>>>>> 20
1) Lucian Blaga –
poetul tăcerii fertile și al luminii care se naște din întrebare.
(stilul
metafizic și ontologic, cu tăceri fertile).
Opera poetică: Poemele
luminii, În marea trecere, Lauda somnului, Nebănuitele
trepte – meditație lirică între cunoaștere, mister și devenire.
2) Francisco de
Quevedo – lucid până la durere, dar cu o mândrie a spiritului ce nu se
predă.
(stilul
baroc, grav, ironic-lucid).
Opera poetică:
Los Sueños, Poesía metafísica, amorosa y moral – poezie gravă,
amară, cu luciditate barocă și orgoliu spiritual.
3) Nichita Stănescu
– alchimistul cuvintelor care descoperă speranța în abstract.
(stil
metaforic abstract, rafinat)
Opera
poetică: 11 elegii, Necuvintele,
Alfa, Opere imperfecte – cuvinte transfigurate în pură energie
lirică.
4)
Ioan Caraion – vocea neliniștii ce se înalță vertical din întuneric. (sobru, neliniștit)
Opera poetică: Omul
profilat pe cer, Cârtița și aproapele, Munții de os, Interogarea
magilor – întunecime interioară, dar cu verticalitate morală
5) Rainer Maria Rilke
– călătorul interior care transformă absența în lumină gravă.
(stil
elegiac, spiritual, cu metafizică a absenței).
Opera poetică: R Elegiile
din Duino, Sonetele către Orfeu, Cartea orelor, Cartea
imaginilor – absenta transfigurată în revelație gravă.
6)
Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, dar și al frumuseții tragice
care înnobilează.
(stil
gotic, simbolic, melancolic).
Opera poetică: The
Raven, Annabel Lee, Ulalume, The Bells – gotic
melancolic, frumusețe în abis.
7)
Charles Baudelaire – martorul decăderii sublimate în eleganță și simțuri
nobile.
(stil
decadent, simbolist, cu accente grave și senzoriale).
Opera poetică: Les Fleurs du Mal – poemele frumuseții
decadente și ale spleenului transfigurat.
8)
E.
Baconsky – oglindă tăioasă a lumii, dar cu o sete
de purificare estetică.
(stil
sumbru, post-apocaliptic, lucid și tăios).
Opera poetică:
Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Cuvânt împietrit, Fluxul
memoriei – luciditate dureroasă și estetică a sfârșitului.
9)
Eugenio Montale – ermeticul care recunoaște lumina chiar și în cenușa
sensurilor.
(stil
ermetic, sec, metafizic și existențial).
Opera poetică:
Ossi di seppia, Le occasioni, La bufera e altro – austeritate
poetică, dar cu intensitate interioară.
10)
Daniel Turcea – misticul modern care ridică spiritul spre taina
frumuseții divine.
(stil
mistic, hieratic, iluminat de viziune).
Opera poetică: Epifania,
La o nouă glaciațiune – viziune mistică a transfigurării prin iubire
divină.
11)
Constanța Buzea – poeta inimii frânte care găsește în vulnerabilitate
puterea de a merge mai departe. (stil intim, confesiv, sfâșiat și discret
elegiac).
Opera poetică:
Alfabet poetic, De partea ta, Creșterea melcului, O sută
de poeme – o voce feminină autentică, între durere și delicatețe.
12)
Fernando Pessoa – neliniștit și multiplu, dar mereu în căutarea unei
limpezi sincerități. (stilul neliniștii analitice, fragmentare, intime).
Opera poetică:
Poezii (sub heteronime)- Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Alberto Caeiro –
pluralitatea lirică a ființei în căutare de sine.
13)
Rabindranath Tagore – sufletul blând care învăluie lumea în cântec și
rugăciune.
(stil sacral, blând, cu viziune cosmică
și dăruire sufletească).
Opera poetică: Gitanjali,
Fireflies, The Gardener – o rugăciune poetică către cosmos și
iubire universală.
14)
George Bacovia – vocea plumburie care ne învață să simțim viața și în
tăcere.
(ton
sumbru, metalic, deprimat, atmosferă apăsătoare).
Opera poetică: Plumb,
Scântei galbene, Comedii în fond, Stante burgheze – lirism
apăsător, simbolism al deznădejdii.
15) Cezar Ivănescu
– poetul iubirii mistice, însetat de absolut și dăruire solemnă.
(stil
hieratic, înalt, cu solemnitate ritualică și obsesie a iubirii mistice)
Opera
poetică: Rod, La Baaad, Patimile după Eminescu –
poezie-ritual, liturghie a iubirii și a morții.
16)
Jorge Luis Borges – constructorul de labirinturi care ne amintește că
există ieșire prin spirit. (stil metafizic, livresc, intelectual și
melancolic)
Opera poetică: Fervor
de Buenos Aires, El otro, el mismo, El hacedor – poezie ca
labirint al ideii și al eternului.
17) George Topîrceanu
– ironia melancolică ce umanizează suferința și o face suportabilă.
(stil
grav, elegiac, târziu – „Balade vesele și triste”)
Opera poetică: Balade
vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă –
lirism ușor și grav în același timp.
18)
Paul Celan – poetul rănit, dar neînfrânt, al limbajului purificat prin
durere.
(stil
dens, tragic, criptic, cu imagini rupte și cuvânt transformat în rană).
Opera poetică:
Mohn und Gedächtnis, Sprachgitter, Lichtzwang –
cuvinte-pietre, scrise cu sângele memoriei.
19)
Georg Trakl – visătorul apocaliptic care transformă destrămarea în
viziune.
(stil
simbolist expresionist, întunecat, cu note elegiac-vizionare).
Opera poetică: Sebastian
im Traum, Gedichte, Grodek – poezie apocaliptică, în tonuri
de vis febril și destrămare.
20)
Ana Blandiana – puritatea gravă care preschimbă lumea în mirare
metafizică.
(ton
grav și curat, cu mirare metafizică și seninătate amară).
Opera poetică: Stea
de pradă, Arhitectura valurilor, Orologiul fără ore –
puritate amară, reflecție metafizică a sinelui.
21)
Walt Whitman – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului
universal.
(scrierile
sale reprezentând cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până
acum literaturii americane).
Opera poetică: Leaves
of Grass – epopee a vieții trupești și sufletești, în exaltarea sinelui
cosmic.
22) Emil Brumaru –
îndrăgostitul tandru care salvează iubirea prin candoare senzuală.
(cu
duioșie senzuală, tandrețe amoroasă discretă).
Opera poetică:
Julien Ospitalierul, Infernala comedie, Poeme alese – eros
delicat și pur, cu zâmbet nostalgic.
23)
Vasile Voiculescu – vertical și meditativ, o coloană de rugăciune în
mijlocul lumii.
(accent
religios-meditativ, cu mistică interioară și verticalitate).
Opera poetică:
Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare –
poezie-rugăciune, verticală și transfiguratoare.
24) Ion Barbu –
matematicianul verbului care revelează ordinea ascunsă a luminii.
(stil abstract, geometric, criptic.)
Opera poetică: Joc
secund, După melci – poetică a abstracțiunii și a alchimiei verbale.
25) Sylvia Plath –
poetă incandescentă care transformă suferința în artă vie.
(stil
„Ariel”: visceral, confesiv, simbolic, tensionat)
Opera poetică:
Ariel, The Colossus, Crossing the Water – durere
incandescentă, devenită artă confesivă.
26) Octavio Paz –
spirala poetică a ființei care respiră din timp și contemplare.
(în
stilul poemelor spiralate și contemplative, legat de ființă și timp)
Opera poetică: Piedra
de sol, Libertad bajo palabra, El arco y la lira – poezie
filozofică în spirală meditativă.
27) Gellu Naum –
arhitectul visului fără logică, dar plin de libertate creatoare.(în stilul
oniric suprarealist, în reverii ilogice cu logică proprie)
Opera poetică: Vasco
da Gama, Copacul-animal, Poeme alese – visări pure, poezie
onirică în stare de libertate totală.
28) Emil Botta –
somnambulul frumos al poeziei negre, mânat de o visare pură. (stil funebru, halucinant, misterios și pur).
Opera poetică – Întunecatul
April, Pe-o gură de rai, Un dor fără sațiu – o poezie a
visului cu o frumusețe morbidă.
29)
Marin Sorescu – ironistul cu inimă caldă, care râde în fața morții cu
gândul la infinit. (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic, grav
deghizat în zâmbet).
Opera poetică: La
lilieci, Tușiți, Poeme alese – umor grav, existență
demitizată și luciditate jucăușă.
30) Ștefan Augustin
Doinaș – ritualicul cerebral ce înalță poezia pe verticala mitului. (ton
solemn, cerebral, mitic, cu accent ritualic)
Ștefan Augustin Doinaș – Omul
cu compasul, Lamentații, Interiorul unui poem – poezie ca
gând sacralizat.
31)Tristan Tzara –
revoltatul jucăuș care demolează pentru a reda poeziei suflul libertății.
(dadaism
abstract, destructurant, anarhic și ironic).
Opera poetică:
Tristan Tzara – Sept manifestes Dada, La Première Aventure céleste de
monsieur Antipyrine – experiment poetic radical, eliberat de convenții.
32) Vasko Popa –
păstrătorul unei mitologii interioare pline de tensiune și sens. (minimalism
mitic, enigmatic și dens, tensiune interioară)
Opera poetică: Cutia
neagră, Jocurile, Întrebări fără răspuns – mit interior,
simboluri fruste, poezie esențializată.
33) Paul Éluard –
poetul iubirii ca revelație, vis și libertate profundă. (poezie a iubirii,
visului lucid și transcendenței sensibile).
Opera poetică: Capitale
de la douleur, L’amour la poésie, Liberté – dragoste și
libertate în visuri poetice clare.
34)
Salvatore Quasimodo – gânditorul melancolic care scormonește în umbră
spre lumină. (elegiac, introspectiv, adânc, cu aer metafizic-umbros).
Opera poetică: Ed
è subito sera, La vita non è sogno, Il falso e vero verde –
poezie adâncă, reflexivă, în lumina umbrelor.
35) Leonid Dimov –
visător ironic ce transformă grotescul în poezie onirică și caldă. (oniric,
ironic, adesea grotesc și visător în același timp)
Opera poetică:Carte
de vise, 7 prozopoeme, Avenarul – umor, vis și grotesc, cu
logică poetică subversivă.
36) Nicolae Labiș
– poetul tânăr cu inimă mare cât istoria, neînfricat și arzător. (ton tragic și
vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație amplă și
tânără chiar în fața morții).
Opera poetică:Primele
iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei – tânăr martir
liric al destinului idealist.
37) Geo
Bogza – vizionarul teluric, poetul-cosmos care ridică trupul și verbul în
ceremonial. (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de
materie și spirit, o liturghie de carne și destin)
Opera poetică: Poemul
invectivă, Orion, Țara de piatră – verb teluric,
poezie-cosmos în ritm solemn.
38) Passionaria
Stoicescu – vocea caldă a dorului etern, ce transfigurează iubirea în
tăcere și patimă.
Opera poetică: Poeme
de dragoste și singurătate, Recviem pentru o zi de mâine – lirism
confesiv al iubirii păstrate în absență.
39) Serghei Esenin
– sufletul rusesc plin de duioșie tragică, dar luminat de sinceritate.
Opera poetică: Confesiunile
unui derbedeu, Poeme de dragoste și revoltă, Rusia rătăcitoare
– poezie a sufletului rus, duios și tragic.
40)Tudor Arghezi –
meșterul de cuvinte ce scoate aur spiritual din glodul vieții.
Opera poetică: Flori
de mucigai, Versuri, Cuvinte potrivite – alchimie verbală,
poezie scoasă din lut și duh.
41) Al. Macedonski
– vizionarul solar al simbolismului românesc, între fast și reverie.
(stil rafinat, prețios, simbolist, cu inflexiuni romantice)
Opera poetică: Excelsior, Noapte de decemvrie, Poezii alese,
Flori sacre – rafinament al viziunii și cult al frumuseții ideale.
42) Radu Gyr –
poetul pătimirii cu nădejde, ce face din vers o rugă și o cruce.
(stil grav, lirism religios și patriotic, poezie de temniță și jertfă)
Opera poetică: Răsăritul, Poeme de război, Iisus în celulă
– poezie de rezistență lăuntrică și dăruire totală.
43)Alfred de Musset
– romanticul lucid ce scrie cu inima în sânge și ironie amară.
(lirism confesiv, melancolic, romantic decepționat)
Opera poetică: Nuits, Rolla, Poésies nouvelles – iubire
rănită și o eleganță tragică a sufletului.
44) Federico García
Lorca – cântărețul andaluz al morții și al frumuseții stranii.
(poezie simbolistă cu rădăcini folclorice, tragică și senzuală)
Opera poetică: Romancero gitano, Poeta en Nueva York, Llanto
por Ignacio Sánchez Mejías – vis și moarte în dans sacru.
45) Mihai Eminescu
– poetul nepereche ce a cuprins infinitul într-o lacrimă.
(romantism metafizic, vizionar, filozofic și liric total)
Opera poetică: Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisorile,
Floare albastră – un întreg cosmos poetic în limba română.
46) T.S. Eliot –
poetul ruinelor moderne și al salvării prin cuvânt sacru.
(poezie intelectuală, densă, aluzivă, cu ton liturgic)
Opera poetică: The Waste Land, Four Quartets, The Love Song of
J. Alfred Prufrock – poezie ca arhitectură a sufletului modern.
47) William Blake
– profetul vizionar ce a pictat și scris poemele sufletului.
(poezie mistică, profetică, cu simboluri proprii)
Opera poetică: Songs of Innocence and Experience, The Marriage of
Heaven and Hell – poezie ca revelație și viziune interioară.
48) Radu Stanca –
poetul melancoliei rafinate și al iubirii în fața morții.
(lirism melancolic, rafinat, cu imagini funerare și discrete exaltări)
Opera poetică: Dona Juana, Cântece pentru glas și toacă, Versuri
– o poezie a frumuseții triste și a eleganței tragice.
49) Lucian Vasiliu
– poetul ce se strecoară printre ironii subtile și revelații fragile.
(ton ironic-blând, postmodern, ludic și grav simultan)
Opera poetică: Poeme de taină, Cine n-are cruce să-și facă, Duminica
absentă – poezie a fragilității asumate.
50) Dylan Thomas –
bardul furios și îndrăgostit de viață, cu muzica cuvintelor în sânge.
(lirism exploziv, metaforic, halucinant, muzical și visceral)
Opera poetică: Do not go gentle into that good night, Deaths and
Entrances, Poems – un torent de viață, durere și lumină.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
51) Arthur Rimbaud – adolescentul
vizionar care a ars poezia ca pe o febră a revelației.
(stil al halucinației lucide, poetică a violenței interioare și iluminărilor
senzoriale)
Opera poetică: Une saison en enfer, Illuminations, Poésies – poezie
incandescentă, cu viziuni fulgerătoare și revoltă metafizică.
52) Hölderlin – poetul
grec al Germaniei, care a cântat natura ca pe o rugăciune cosmică.
(ton solemn, elegiac, cu simț al sacrului natural și al destinului tragic)
Opera poetică: Hyperion, Poeme târzii, Imnuri – cântec
sacru în ruină și armonie pierdută.
53) Magda Isanos – voce
feminină de o duioșie gravă, înfruntând moartea cu o seninătate sfântă.
(ton elegiac și lucid, lirism al fragilității, cu lumină interioară)
Opera poetică: Țara unde nu se moare, Poeme, Versuri – poezie a unui suflet
gata de plecare, dar plin de iubire.
54) Allen Ginsberg – profetul
beat al adevărului strigat în mijlocul haosului.
(lirism urban, frenetic, confesiv, revoltător și spiritual totodată)
Opera poetică: Howl, Kaddish, Reality Sandwiches – poezie ca manifest al
spiritului marginal și sacru.
55) Ion Vinea – modernistul
rafinat care a visat cu luciditate și a iubit cu o tristețe nobiliară.
(ton intelectual, melancolic, simbolist-decadent și ironic)
Opera poetică: Șesuri natale, Paradisul suspinelor, Poeme
alese – visare tăcută în decoruri sfâșiate.
56) Anna Akhmatova – martora
durerii care a transformat istoria într-o tăcere poetică.
(poezie confesivă, gravă, clasică și sfâșietor reținută)
Opera poetică: Requiem, Poem fără erou, Apelul la memorie
– o coloană lirică în mijlocul dezastrului uman.
57) Benjamín Fondane –
exilatul metafizic, poetul rupt între iudaism, modernitate și abis.
(stil tragic, filosofic, revoltat, marcat de rănirea exilului și a identității)
Opera poetică: Exodul, Ulise, Cine ești tu? – o poezie a întrebării, a rupturii
și a căutării de absolut.
58) Mariana Marin – vocea
unei generații frânte, care scrie din durere lucidă și din sfâșiere interioară.
(poezie confesivă, gravă, dezvrăjită, tensionată și sinceră)
Opera poetică: Un război de o sută de ani, Aripa secretă, Zestrea de aur –
poezie tăioasă și plină de umanitate dezvelită.
59) Rainer Kunze – poetul
lucrurilor simple, dar copleșitor de umane, cu voce joasă și adâncă.
(stil epurat, esențializat, cu imagini delicate și răsunet existențial)
Opera poetică: Dintr-o bucată de cretă, Versuri fără titlu – o poezie mică, dar
cu inimă mare.
60) Angela Marinescu –
poeta lucidității crude și a trupului vulnerabil ca loc al spiritului.
(ton confesiv, radical, existențial, fără menajamente)
Opera poetică: Limbajul dispariției, Cocoșul s-a ascuns în tăietură, Îmi mănânc
versurile – poezie vie, dureroasă, ca o tăietură direct în carne.
61) Lucia Sturdza
Bulandra – voce clasică și sobră, în care noblețea devine elegie.
(lirism discret, clasicizant, cu gravitate și echilibru interior)
Opera poetică: Versuri, Cântece tăcute – poezie de suflet nobil, cu vibrație
reținută și claritate afectivă.
62) Ion Pillat – poetul
tradiției regăsite, în care satul devine icoană a memoriei.
(stil clasic, melancolic, cu nostalgii rurale și simplitate rafinată)
Opera poetică: Pe Argeș în sus, Poeme într-un vers, Biserica de altădată –
poezie a locului natal ca templu al timpului interior.
63) Kahlil Gibran – înțeleptul
liric ce a unit iubirea cu înțelepciunea într-o poezie oraculară.
(ton sapiențial, simbolic, cu lirism filozofic și religios)
Opera poetică: Profetul, Aripi frânte, Nisip și spumă – poezie ca revelație și
ghid spiritual.
64) Ion Minulescu – îndrăgostitul
decadent care a făcut din carnaval o formă de melancolie.
(stil simbolist-decadent, melodios, jucăuș și nostalgic)
Opera poetică: Romanțe pentru mai târziu, Strofe pentru toată lumea – poezie ca
dans între mască și vis rănit.
65) Yehuda Amichai –
poetul resemnării fragile, ce face din răni forme de iubire tăcută.
(ton cald, personal, existențial, cu ironie blândă și gravitate reținută)
Opera poetică: Poems of Jerusalem, Open Closed Open – poezie despre viață,
iubire și război, fără ură și fără iluzii.
66) A.E. Housman – melancolicul
clasicist care a cântat frumusețea pierderii ca destin.
(lirism elegiac, sobru, clasic în formă și tragic în ton)
Opera poetică: A Shropshire Lad, Last Poems – poezie despre tinerețe, moarte și
neîmplinire.
67) Veronica Micle – poetă
a iubirii sfâșiate și a blândeții dureroase.
(ton romantic, intim, confesiv, cu suferință ascunsă în armonie)
Opera poetică: Poezii, Versuri trimise lui Eminescu – un ecou liric al iubirii
jertfelnice și al grației rănite.
68) Odysseas Elytis – poetul
solar al Greciei, unde lumina e o metaforă a sufletului.
(poezie pură, senzorială și spirituală, cu mitologie vie)
Opera poetică: Axion Esti, Monogram, The Sovereign Sun – lumină înaltă turnată
în versuri limpezi.
69) Bertolt Brecht – poetul
lucid al istoriei, ce arde metafora ca să trezească mintea.
(lirism sobru, ironic, moral și clar, cu accente politice)
Opera poetică: Poeme didactice, Manual de război și pace, To Those Born Later –
poezie ca armă a conștiinței.
70) Zaharia Stancu
– poetul trudnic al durerii fără emfază, dar cu ecou adânc.
(ton grav, popular, narativ-evocativ, sobru și cu vibrație etică)
Opera poetică: Poeme simple, Desculț, Recviem pentru țărani – poezie ca
mărturie a celor tăcuți și suferinzi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
VERSIUNI:
1) Lucian Blaga – „Cântec despre un anume
sigiliu” (versiune)
Sub pleoapa lumii, o lacrimă închide semințele pădurii.
Copacul nu-i un trup, ci o înserare în formă de rădăcină.
Seva e o rugăciune pe care o uităm în fiecare gest,
iar cercul nu moare, doar se naște altundeva.
Luna rămâne prinsă în hățișuri de argint,
nu ca să lumineze, ci ca să pătimească.
Îmbrățișează copacul — îți va șopti numele tău
dinainte să fi fost rostit de lume.
O descrescere oarbă e începutul unei adânciri.
Perechea nu e formă, ci chemare.
Harta? O memorie în spirală, modelată în absență.
Și-apoi, în celule, un acord simplu —
un singur cuvânt împăcat cu tăcerea.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
2) Rainer Maria Rilke – „Cântec despre un anume sigiliu” (versiune)
Iată versiunea poemului în stilul lui Rainer Maria Rilke,
cu gravitate interioară, elegie a misterului și tensiune a absenței care se
transfigurează în lumină:
Rainer Maria Rilke – „Cântec despre un anume sigiliu”
(versiune)
Câte enigme poate păstra o lacrimă,
ca o încăpere fără ferestre
în care crește, nevăzut, un mugur de pădure.
Acolo, păianjenii împletesc tăcerea lunii
în geometria durerii,
și fiecare fir de-argint e o rugă
către o lumină ce nu mai vine.
Seva urcă cu gestul lent al unui înger rănit,
hrănind cercurile,
pentru ca timpul să nu se prăbușească în sine.
Îmbrățișează copacul —
nu trupul, ci cântecul din el.
Aproape este foamea de sens,
departe, darul de a iubi fără măsură.
Și în descreșterea lucrurilor,
ceva rămâne —
o pereche tăcută: dorința și tăcerea.
În cele din urmă, o hartă fără nume
se întinde între două respirații,
și din adierea ultimă
se naște o împăcare
atât de lină,
încât cerul n-o mai poate cuprinde.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Următorul în listă:
3) Nichita Stănescu – „Cântec despre un anume sigiliu” (versiune)
Iată versiunea poemului în stilul lui Nichita Stănescu,
cu abstractul transformat în lirism dens, sinestezic și revelator, cu imagini
alunecând între concret și metafizic:
Lacrima este sfera care a învățat să viseze.
Din ea pornesc copacii
înspre alfabetul umbrelor.
Mugurele este un cuvânt verde,
care nu s-a spus încă
nici în carne, nici în cer.
Păianjenii își trag liniile
după ordinea liniștii
dintr-un cuvânt pe care nimeni nu l-a rostit.
Argintul lor este o greșeală a luminii,
o ezitare.
Seva urcă printr-o logică lichidă,
atingând cercuri
pe care timpul le-a uitat.
Îmbrățișează copacul –
este un verb în odihnă.
Ascultă-i tăcerea,
care cântă cu o gură neîncepută.
Totul descrește când înțelegi.
Căutarea e orbirea unei idei
care vrea să fie dublă.
Și când harta își pierde marginile,
întinderea nu mai e spațiu, ci ființă.
O celulă dansează
rotund, simplu,
până la sărbătoarea fără chip
unde nu mai e nimic
decât albastru și uitare.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
4) Georg Trakl – „Cântec despre un anume sigiliu”
(versiune)
Iată versiunea poemului în stilul lui Georg Trakl, cu ton vizionar,
atmosferă crepusculară, imagini de destrămare și vis febril, în mijlocul unei
apocalipse interioare:
Lacrima — un fruct negru căzut din cerul bolnav.
În ea — mugurele adormit,
pădurea visată de un orb,
unde păianjenii zidesc liniștea
din firide de argint
și luna sângerează prin hățișuri.
Seva urcă tăcută,
ca o rugăciune în osul ars al copacului,
cercurile strâng timpul în jurul morții.
Copacul — un sfânt rănit
care cântă în somn
iar cântecul e foamea adâncă
a celor uitați sub pământ.
Descreșterea e orbirea luminii.
Dorința se sfarmă-n oglinda unei perechi
care nu s-a mai întors.
Pe malul apei se destramă umbre.
Risipă de gânduri
sub tălpile reci ale îngerilor.
În celule, o rotire tăcută.
Ritual de despărțire.
Și-apoi —
o sărbătoare mută
unde ceața e o mână de adio
și amintirea, o frunză albastră căzută
în iarnă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Paul Celan – „Cântec despre un anume sigiliu” (versiune)
Iată versiunea poemului în stilul lui Paul Celan, cu
densitate tragică, limbaj criptic și fragmentar, în care cuvântul poartă rana
memoriei și a sensului scindat:
Lacrima – crusta tăcerii înfipte în noapte.
Mugurele: o durere care nu a prins încă rădăcini.
Pădure visată de celule albe,
în care păianjenii scriu cu lumină uscată
pe pielea lunii — un alfabet de rugină.
Seva străbate golul,
sărutând cercuri
ca și cum timpul ar fi avut margini.
Copacul: o vertebră de om —
îmbrățișeaz-o,
și glasul său se va sparge în tine
ca un geam înghețat.
Descreșterea:
o minusculă evadare în dublu negativ.
Căutarea: o pereche de umbre
ținându-se de mână
fără trupuri.
Harta —
un fragment de piele arsă.
Linia – o cicatrice care nu a uitat.
Adierea:
praf de sânge lângă apă.
Celula –
o roată
care nu se mai roagă.
Și-n liniștea aceea,
care nu este împăcare,
sărbătoarea –
o ceață cu dinți de gheață
care știe
că numele tău
a fost șoptit
prea târziu.
>>>>>>>>>>>>>>>
Iată versiunea poemului în stilul lui Octavio Paz, cu
spirală contemplativă, reflecție asupra ființei, timpului și transcendenței în
ritm meditativ:
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Octavio Paz – „Cântec despre un anume sigiliu” (versiune)
O lacrimă: oglinda rotundă a timpului
în care mugurele visează pădurea.
Nu copaci — ci repetiții ale aceluiași gest
în carne vegetală.
Păianjenii țes în aer
o geometrie translucidă,
ca o întrebare pe care o uită lumina.
Luna — o rană de argint
într-un corp fără margini.
Seva: tăcerea care urcă
și modelează cercuri —
ceasuri dinainte de a fi timp.
Îmbrățișează copacul:
vei auzi în lemn
vocea propriei tale absențe.
În descreșterea lucrurilor
stă puterea dorinței,
căci perechea nu e formă,
ci reflex al unei singure scântei.
Harta — o spirală deschisă,
modelul diviziunii:
nu în două, ci în toate.
Pe malul apei,
gândurile se risipesc ca frunzele,
dar în celule — o rotație:
o viață simplă, fără închidere.
Și atunci începe împăcarea,
nu ca sfârșit, ci ca început al unei alte clarități.
Sărbătoarea nu are chip,
doar tăcerea aceea albă
în care ființa se respiră pe sine.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Iată versiunea poemului în stilul lui Daniel Turcea,
cu viziune mistică, limbaj sacralizat și transfigurare prin lumină divină și
iubire absolută:
Daniel Turcea – „Cântec despre un anume sigiliu”
(versiune)
O lacrimă — chipul Duhului întru plâns.
În ea – mugurele îngeresc
al unei păduri cerești
unde păianjenii sunt duhuri țesând lumina,
iar argintul lor — liturghie în aer.
Luna se închină.
Tăcerea – o scară din fire de slavă.
Seva urcă în duh,
prin capilare ca rugăciuni vii,
desenând cercuri —
icoane în sângele frunzelor.
Îmbrățișează copacul —
e un sfânt înveșmântat în rădăcini.
Ascultă-i inima:
cântă cu glasul lumii de dinainte de cădere.
Descreșterea —
o coborâre spre începutul fără sfârșit.
Perechea fundamentală —
nu trup, ci unire în duh,
cu Logosul.
Harta este chipul Cuvântului
înainte de lume:
modelul diviziunii ca taină
a dragostei veșnice.
Risipirea — o jertfă de dor,
la marginea izvorului,
unde sufletul se închină.
În celule — rotirea duhului,
și-n rotire,
o aprindere de sus.
Aceasta e sărbătoarea din urmă:
nu moarte, ci îndumnezeire.
Albastrul — aripa
unei amintiri din Rai
care încă ne iubește.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Iată versiunea poemului în stilul lui Ioan Caraion,
cu ton sobru, neliniște gravă, verticalitate în durere și o lumină ascunsă în
întuneric:
Ioan Caraion – „Cântec despre un anume sigiliu”
(versiune)
O lacrimă — o ocnă lichidă.
Un mugure viu —
dar câți mor înăuntrul lui
înainte de a fi frunză?
Pădurea?
O închisoare cu nervuri de aur
unde păianjenii trag cu colții de lumină
până o sparg în spini de-argint.
Seva: sângele ascuns al lucrurilor,
ridicat spre un cer fără glas,
ca un strigăt neterminat.
Cercurile — niște ceasuri fără cifre
care uită să bată
dar nu uită să doară.
Îmbrățișează copacul:
te va mustra în gânduri.
Cântecul lui nu mângâie,
ci scrâșnește adevărul.
Descreșterea —
nu-i moarte, ci epuizare.
Perechea fundamentală
s-a spart în oglindă.
Totul e de formă —
și forma, o rană.
Modelul diviziunii
e o hartă arsă
cu marginile roase de frig.
Pe marginea apei —
un vânt cu dinți.
Celulele se învârt fără rost,
dar în rost e spaima.
Împăcarea e o boală liniștită.
Sărbătoarea din urmă —
o cameră albă,
în care o amintire alunecă
cu pași de ceață
și nu se mai întoarce.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Eugenio Montale – „Cântec despre un anume sigiliu”
(versiune)
O lacrimă, poate — nu sunt sigur —
un rest de lumină închegată
pe fundul unui gest neînțeles.
Mugurele?
O ipoteză.
Pădurea — o replică întârziată
la o întrebare nescrisă.
Păianjenii — mici greieri ai haosului,
țesând himere între două răsuflări
ale lunii.
Seva urcă printr-un pact tăcut
cu gravitația uitării.
Cercuri?
Poate ecouri ale unei rotiri ratate.
Îmbrățișează copacul:
vei simți vântul
venind din adânc
ca un avertisment.
În descreștere e o ordine
pe care nu o poți iubi.
Perechea fundamentală:
un număr,
dar fără cifre.
Modelul diviziunii —
nu e desen, ci lipsa lui.
O hartă a ceea ce nu s-a întâmplat.
Adierea —
o mâhnire la marginea unui sens.
Celula: o roată
care se învârte
pentru a păstra
absența.
Împăcarea e doar o formă
a rezistenței.
Sărbătoarea?
Un cuvânt rămas
în buzunarul unui mort.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
