Cum procedăm

 

Cum procedăm când neliniştea nu ţine cont

că susţinem sentimente simple

Să alunecăm înspre inimă fie pe-o rază

fie pe undele unui vis de elită

piticii suflă în instrumente ce adiere

evenimente irepetabile ne înconjoară

ne străduim să înţelegem părerea de bine

imagine dublă a celor ce trec odată cu ceaţa

prin altarul de foc al cuvintelor

şi pregătim dedicaţii şi ridicăm în văzduh

o pasăre albă în care văzduhul dispare

visul ascunde o inimă ca pe un zâmbet

trebuie să existe o anumită distanţă

între imaginea ce se îndepărtează

când deschidem fereastra

şi lacrima ce coboară pe obrazul călduţ

al întâmplărilor zilnice

altfel nu ar avea rost freamătul zilnic

trecerea din celulă-n celulă

din frunză în frunză din om în om

dorim altă lume fie imaginară

bucuroşi că vom străbate în zbor o pasăre.

 

Din volumul „Labirint spațial”, Buzău, 2021

 

de Grigore Rotaru Delacamboru

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

38) Walt Whitman (I) – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului universal

*

Eu sunt neliniștea care răsună pe străzile lumii,
eu sunt glasul fiecărui suflet

ce caută să rostească un adevăr simplu,
eu sunt raza ce atinge pieptul deschis, fără rușine,
și visul care umblă desculț printre mulțimi.

Salut instrumentele piticilor și adierile din iarbă,
fiecare lucru mărunt poartă o vibrație a veșniciei,
iată, evenimentele ne înconjoară, irepetabile, magnifice!
Privesc cu iubire părerea de bine și pe cea de rău,
căci amândouă sunt chipuri ale trecerii noastre.

Sunt altarul de foc, cuvintele mele ard și nasc drumuri,
ridic din inimă o pasăre albă și o las să piară în văzduh,
fiindcă acolo începe dansul și sensul și zborul.

Zâmbetul și lacrima sunt frați pe același chip de om,
iar distanța — acea nobilă distanță —
între ce pleacă și ce rămâne,
între fereastra deschisă și obrazul cald,
este ceea ce numesc eu viață.

Vreau altă lume, dar o port în mine,
și în fiecare celulă din frunză, din om, din sânge,
o aud respirând, visând, trecând,
în zborul ei — sunt bucuros că exist.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

39) Walt Whitman (II) – (ton celebrativ, viziune cosmică, eu extins la umanitate)

Cum să mergem înainte, frații mei

Când neliniștea răsună în inima continentelor,
să ne dezbrăcăm de piei fragile și să pășim desculți
prin visele celorlalți — în fiecare clipă un miez al vieții
eul meu se unește cu al vostru, nu există despărțire.
Frunza de iarbă se apleacă deopotrivă

peste lacrimi și râsete.
O adiere, un flaut al piticilor, o chemare spre mister.
Să nu temem focul cuvintelor —
el ne sfințește rostirea și o înalță.
Cei ce trec prin ceață sunt tot eu, ești tu
altarul este fereastra deschisă în pieptul fiecărei zile
Înăuntrul meu zboară o pasăre albă și voi sunteți aripile.
Viața nu e altceva decât trecere — din trup în gând
din chip în lumină, din gest în îmbrățișare.
Zilnic mă risipesc în mii de celule — în voi.
Iubirea este distanța dintre doi oameni
care nu pot înceta să se caute.
Lacrima nu e rușine, ci cer.
Să străbatem, frații mei, o pasăre:
în zborul ei ne vom regăsi.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

 

40) Passionaria Stoicescu (I)

Să nu ținem cont că neliniștea răsare și-n zori, și-n vise,
ea vine cu pas de cocor — purtând o rană ascunsă,
iar sentimentele simple devin spadă, devin lumină,
când pășim spre inimă pe firele subțiri

ale unui gând de aur.

Piticii sufletului suflă în fluierele tăcerii,
în timp ce adierea timpului

ne înconjoară ca o pânză de catifea,
și fiecare clipă devine un poem irepetabil.

Înțelegem părerea de bine

doar când o așezăm lângă flacără,
când o privim dublu, prin ceață,

ca printr-o fereastră de scrum,
prin altarul cuvintelor ne curățăm umbrele,
și din palma cuvântului ridicăm o pasăre —

în ea e toată speranța.

Visul ascunde o inimă tremurând

ca un zâmbet abia conturat,
distanța este o punte, nu o fugă,
și între imaginea ce dispare
și lacrima caldă pe obrazul întâmplării
se naște adevărul fragil al zilei.

Nu-i în zadar freamătul, trecerea, ecoul,
căci dorim o lume nouă, chiar imaginară,
o lume în care să putem zbura,
fiind noi înșine — pasărea.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

41) Passionaria Stoicescu (II) – (ton sensibil, expresivitate feminină, grație și înflăcărare lirică)

Ritualul inimii

Cum să ne apăram visul, când neliniștea dansează
în cercuri de foc pe tâmpla cuvântului?
Să ne strecurăm prin raze — eu și tu,
cu sufletul înmuiat în miere
și în glasuri de pitici
care cântă iubirea în clar de lună.
Timpul ne împresoară ca un voal de nuntă
și fiecare adiere e un legământ
de bunătate și flacără.
Părerea de bine e un cristal fragil
care luminează printre pași pierduți în ceață
În fereastra inimii plutește „”
și văzduhul se dizolvă în privirea ei.
Ne pregătim tăcerile ca pe un buchet
de lacrimi calde și emoții uitate.
Nu ne e teamă —
fiecare zi e un altar
fiecare gest, o rugă.
Zbaterile noastre sunt drum
înspre o lume unde zborul e rugăciune.
Străbatem o pasăre. Ea suntem noi.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

42) Ioan Alexandru – (ton solemn, religios, limba română ca dar sacru, lumină și suferință transfigurate)

Rugă pentru inimă

Doamne, neliniștea ne cuprinde ca un nor
peste satul copilăriei
și noi vrem să păstrăm curate
sentimentele simple, ca pe niște vase de lut.
În vis coborâm pe o rază
și suntem duși ca Magii
deasupra unei inimi deschise.
Fiecare adiere e o binecuvântare
când piticii suflă în naiuri
de parcă ar fi îngeri într-un codru cu lumină.
Trecem prin altarul de foc
și ne arde sufletul în cuvinte.
O pasăre albă se înalță —
e rugăciunea noastră, o inimă zburătoare.
Visul acoperă jertfa
și ne păzește lacrima.
Fereastra se deschide
și vedem, printre stropi de lumină,
obrazul cald al unei mame,
rostul fiecărei zile
și miracolul de a fi
om cu om, pas cu pas,
spre o altă lume — din iubire.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

43) Iulian Boldea – (ton reflexiv-analitic, lirism conceptual, imagini abstracte și tensiuni metafizice)

Fragment și transfigurare

Neliniștea e un vector interior
ce încalcă geografia afectelor.
În miezul lucid al simplității
se naște o ruptură —
o rază decupând visul într-o secvență pură.
Piticii suflă — simbolic —
în mecanismele fragile ale memoriei.
Adierea: un cod semantic al irepetabilului.
Trecerea prin cuvânt e o formă de ardere
unde altarul devine axă a disoluției.
Imaginea dublă e fractalul ființei
care se propagă între umbră și semn.
Pasărea albă este spațiul gol
în care văzduhul devine limbaj.
Zâmbetul e masca visului
și distanța, o constantă ontologică
între real și simbol.
Fereastra e interfața sensului.
Lacrima – o anomalie a timpului emoțional.
Zilnic, existența trece din simbol în trup.
Dorim altă lume,
dar aceasta e deja în noi —
ca o pasăre zburată din text.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

44) Nina Cassian – ton ironic, sofisticat, inteligent, cu ambiguități ludice și un erotism fin

Manual de urgență pentru zbor

Când neliniștea dă buzna
ca o doamnă cu joben și umbrelă
ne prefacem că suntem simpli —
dar simplitatea e o conspirație
a viselor sofisticate.
Alunecăm teatral spre inimă
pe-o rază bine regizată
sau pe undele discrete ale unei arii de salon.
Piticii suflă în flaute baroce - niște snobi ai magiei.
Evenimentele se topesc într-o ceață cu gust de absint
iar altarul de foc este, de fapt, o editură falimentară.
Ne străduim (evident!) să înțelegem părerea de bine,
un construct fragil cu fundă roz.
Pasărea albă zboară absurd
și, în zborul ei, văzduhul se topește ca un gând
nepublicabil.
Lacrima coboară — dar nu vă alarmați! —
pe obrazul cald al unei zile banale,
ca o picătură de ironie.
Altă lume? Poate. Dar de ce?
Ajunge să străbatem această pasăre
cu precizia unui bisturiu liric.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

45) Serghei Esenin –

Cum să trăim cu neliniștea-n piept,
când până și izvorul se tulbură
dacă-i spui un cuvânt prea aspru?

Sentimentele simple le port în sân,
ca pe un măr galben, cules pe rouă.
Și când se frânge lumina în ram,
mă gândesc: nu-i oare mai bine să tac?

Inima — să alunecăm în ea ca-n zăpada de martie,
sau pe raza ce cade pe-o casă cu geamuri rotunde?

Piticii... oh, piticii aceia din poveștile vechi
au început să sufle-n armonici ruginite.
Și ce adiere! Ce dor de ceva ce n-a fost niciodată.
Evenimentele trec, se risipesc ca fânul bătut,
rămâne doar părerea de bine
ca o pată de vin pe cămașa bunicului.

Altarele de foc ale cuvintelor — le-am văzut în vis,
unde ridicam o pasăre albă
și văzduhul se topea ca mierea sub limbă.

Lacrima coboară pe un obraz cald, de fecior,
și fereastra scârțâie în noaptea dinspre sat.
Acolo e toată taina —
cum treci din frunză în frunză, din om în alt om,
și cauți o lume unde dorul să nu doară.

Dar n-o găsești. Și-atunci zbori.
Zbori — într-o pasăre.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

46) William Blake –

Când neliniștea se urcă pe scara cerului,
iar sufletul, copil al focului, nu poate să doarmă,
să intrăm prin inima visului,
ca printr-o poartă de lumină ce tremură-n taină.

Să nu ne temem de pitici,
ei sunt heruvimi ce suflă în trâmbițe de abur,
și adierea ce vine — nu e vânt, ci duh.
Evenimentele ne învăluie precum îngerii
ce coboară în noapte peste orașul adormit.

Părerea de bine e o dublă flacără:
una mistuie, alta mântuie,
iar prin altarul de cuvinte,
ardem păcatul și ne îmbrăcăm în cânt.

Pasărea albă — e sufletul care se eliberează,
iar văzduhul dispare pentru că a fost doar iluzie.
În vis se ascunde o inimă ca un crin strivit,
iar zâmbetul ei plânge în tăcere.

Distanța este legea lumilor căzute,
dar când deschidem fereastra,
lacrima pe obraz e steaua care nu ne-a uitat.

Freamătul zilnic — e trezirea în trup,
trecerea din frunză în frunză, din om în om
e urcușul înapoi către Grădină.

Dorim altă lume pentru că am cunoscut-o cândva,
și pasărea pe care o străbatem în zbor
este amintirea gloriei pierdute.

47) Ion Vinea – ton modernist, rafinat, ușor distanțat și visător poetul reveriei moderne, al rafinamentului intelectual și al visului elegant, adesea irizat de melancolie, dar și de o rece luciditate onirică.

*

Neliniștea nu cere voie,
intră pe ușa lumii cu mănuși de catifea
și tulbură ordinea viselor fragile.

Sentimentele simple se așază într-un colț,
ca niște obiecte de preț pe o etajeră cu praf.
Să alunecăm înspre inimă — da,
dar cu un zâmbet ironic, discret,
pe raza subțire a unei amintiri ce nu a fost.

Piticii suflă-n fluiere opace,
un jazz cu ecou într-un salon uitat.
Adierea e un efect de decor,
evenimentele – niște metafore ratate
ce se rostogolesc în jurul nostru,
perfect compuse, dar fără muzică.

Părerea de bine: o imagine dublă,
una clară, alta tremurată —
în ceață, toate iluziile devin egale.

Cuvintele ard, dar în tăcere,
precum un altar din neon rece.
Ridicăm în văzduh o pasăre albă
și dispare înainte să-i vedem aripa.

Visul? Un clopot mat.
Inima? Un zâmbet pe o fotografie din alt secol.
Distanța — condiție a oricărei emoții estetice.

Fereastra se deschide ca o metaforă,
lacrima coboară —

dar nu plânge nimeni.
Trecem zilnic din frunză în frunză,
din om în om — dar e tot același chip.

Dorim altă lume, desigur,
dar e o lume imaginară,

proiectată în fațade.
Suntem bucuroși, da —
că măcar pasărea visului
nu s-a mai întors.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

 

48) Arthur Rimbaud – poetul viziunilor halucinante, al imaginației dezlănțuite, al sinesteziei și al „deranjării tuturor simțurilor”.

*

Neliniștea râde cu gura plină de lavă,
și ne aruncă în aer ca pe niște viori de sticlă.
Sentimentele simple? O glumă decadentă,
scrisă cu cerneală verde pe pielea unui vis orb.

Trebuie să pătrundem în inimă
alunecând pe o rază turbată de opiu,
sau pe undele unui gând — fosforescent,
cântat de o orchestră de insecte tăiate.

Piticii? Sunt demiurgi născuți

din scrum de copilărie,
suflă în fluiere făcute din coaste de îngeri,
și adierea e un drog

ce desface norii în silabe.
Evenimentele? Explozii aurii de tăcere!
Ne înconjoară ca niște oglinzi

în care nu ne recunoaștem.

Părerea de bine e o rană

ce nu se mai închide,
imaginea dublă e o peliculă arsă

de soarele stepei.

Altarul de foc — cuvintele ard,
și ne privesc ca niște ochi fără pleoape.
Ridicăm în văzduh o pasăre albă
care urlă cu glas de copil pierdut.

Visul ascunde o inimă
ca o explozie în miros

de mentă și cenușă.
Trebuie să păstrăm o distanță anume —
între halucinație și realitatea ferestrei,
între lacrima fierbinte
și obrazul în care fierbe calendarul zilei.

Altfel? Nu are rost

să mai murim în fiecare zi.
Trecem din celulă în celulă,
din frunză în frunză, din gură în gură,
căutând altă lume, nebună, radioasă,
o lume unde zburăm în plin delir,
căci pasărea aceea...
suntem noi, când ne arde cerul

sub pleoape.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

49) Cezar Baltag – poetul contemplației sacre, al viziunilor mitico-luminoase, al interiorizării profunde. La el, poezia e o formă de rugăciune, de inițiere, de taină.

*

Neliniștea coboară lin,
ca o pasăre albă care s-a rătăcit de cer.
Nu întreba de ce —
cuvintele simple sunt porți închise

între două lumini.

Să pătrundem în inimă fără zgomot,
pe o rază tăcută,
ca preoții unei slujbe pe care n-o înțelegem,
dar o rostim cu credință.

Visul ne conduce, nu noi pe el.
În el, piticii suflă în fluiere de lut,
și adierea este de fapt un duh,
un înger ce trece grăbit printr-un apus.

Evenimentele sunt liturghii în mers,
șoapte aprinse în pagini c

are se rescriu singure.
Ne străduim să înțelegem

părerea de bine
ca pe un ecou al iertării.

Imaginea dublă: o umbră și o lumină,
trec prin altarul de foc
unde cuvintele ard ca niște miruri.

Ridicăm în văzduh o pasăre albă —
ea nu zboară, ea dispare,
ca o rugăciune

care nu mai are nevoie de trup.

Visul ascunde o inimă care nu bate,
ci luminează.
Distanța este începutul înțelegerii —
între ceea ce dispare
și ceea ce se coboară în noi
cu o lacrimă caldă, tăcută.

Trecerea e un rit vechi:
din celulă în celulă, din om în om,
căutăm o lume care ne recunoaște
fără să ne vadă.

În zborul spre ea,
suntem noi înșine — pasărea.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

50) Yehuda Amichai – poetul memoriei afective, al războiului și iubirii, al detaliului biografic transfigurat într-o poezie aparent simplă, dar profundă. Tonul lui e tandru și ironic, cotidian și melancolic, plin de metafore concrete, dar umane

*

Neliniștea a venit în tramvaiul de seară,
ședea cuminte pe scaun, între o bătrână și un copil.
Nimeni n-a întrebat-o nimic.

Sentimentele simple le-am pus în punga de hârtie
alături de pâine și o sticlă mică de vin.
Inima — ne-am apropiat de ea
ca de o poartă veche ce scârțâie frumos.

Uneori o rază ne ajută,
alteori doar un vis scurt, ca un SMS netrimis.

Piticii din copilărie suflă în fluiere
făcute din paie uscate și tristețe.
Adierea vine de la un geam uitat deschis,
evenimentele — de la o alarmă auto
care pornește și se oprește singură.

Părerea de bine?
Am avut-o într-o scrisoare pierdută,
dublă imagine între ceea ce a fost
și ceea ce nu am avut niciodată.

Altarul de foc e un cuptor electric,
cuvintele ard încet, cu lumină albastră.
Ridicăm o pasăre albă
și ne temem s-o scăpăm pe gresie.

Visul ascunde o inimă —
ca un plic sigilat trimis greșit.
Distanța e necesară:
între ce vedem prin fereastră
și lacrima care cade

într-o ceașcă de cafea.

Freamătul zilnic e un mers la cumpărături,
o îmbrățișare neterminată,
o frunză căzută pe geaca ta.

Dorim altă lume — fie și imaginară,
fiindcă ne-am săturat să zburăm
în aceeași pasăre,
cu aceleași aripi frânte.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

  

51) Gabriela Melinescu – poetă a intimității transfigurate, a spațiului lăuntric, a inițierii feminine și a realului tulburător amestecat cu simbolul. Poezia ei e o coborâre în sine, un dialog cu spațiile ascunse, o reconstrucție a ființei în tăcere și ardere.

*

Neliniștea intră în mine ca un fir subțire de apă,
îmi umple oasele cu semne ce nu pot fi rostit.
Sentimentele simple au formă de tăceri,
le port pe piele, ca pe niște scrisori netrimise.

Mă apropii de inimă ca de o încăpere uitată,
pe raze de somn adânc,
sau pe umbra visului meu —
acela care arde încet, ca o veche spovedanie.

Piticii sufletului se joacă

în colțuri întunecate,
suflă în fluiere de argint
iar adierea e un duh care știe tot ce-am uitat.
Evenimentele se rostogolesc ca perlele
dintr-un colier rupt

la gâtul unei femei plecate.

Părerea de bine e un trup răsucit

spre lumină.
Imaginea dublă —
eu și cea care aș fi putut fi,
plutind prin altarul de foc al cuvintelor
unde ard, fără sunet, toate întrebările.

Ridic o pasăre albă din abisul ființei
și ea dispare în văzduhul meu,
acolo unde doar zâmbetul și rana au voie.

Visul ascunde o inimă —
o pată caldă pe cearșaful unei nopți
în care nu s-a întâmplat nimic.

Distanța este firul de sânge
dintre imaginea ce se destramă
și lacrima care cade,
liniștită, pe obrazul întâmplării.

Freamătul zilnic e un drum

între două oglinzi,
trecerea: din celulă în celulă,
dintr-o femeie în alta,
dintr-un vis în altă singurătate.

Dorim altă lume — poate una interioară,
și în zborul către ea,
pasărea nu ne poartă,
suntem noi — răspunsul ei.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

Imagine: ... o pasăre albă.

Toamna

 

Toamna

E bine că există acest anotimp

ne amintește că trebuie să fim melancolici

până dincolo de zarea în care dispare curcubeul

dincolo de văzduhul prin care călătorește frunza

Gânduri neliniştite au plecat spre tine şi rămân singur

fără emoţii fără cuvinte fără nădejde;

clipele curg înspăimântate  de atâta pustiu.

Şi toamna e trecătoare.

Toamna trimite sevele în rădăcini prin vasele capilare, lăsând frunzele de izbelişte.

Cocorii alunecă pe valuri de aer.

Toamna îşi trasează cărarea vieţii,

strângând în palmă câte o frunză

se dezbracă de culori pentru a ni le dărui

Florile din grădină plâng de bucurie că a sosit toamna.

Apar și gloanțele de fum.

Pasărea ţipă în somn până când se închide fereastra

zaruri cu feţe albe ne ţin pe loc destinul

jurămintele sunt otrăvite

de le rosteşti moare crinul şi iarba

timpul fals e măsurat

unitatea de măsură se destramă

a mai rămas un amănunt toamna închide ochiul.

Autor text: Grigore Rotaru Delacamboru

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

VARIANTE

*

1) Virgil Mazilescu – un poet al precarului, al detaliului cotidian care devine abis metafizic, cu un aer melancolic-disperat, dar cu ironie subtilă. Tonul lui e tăios, aparent simplu, dar plin de reverberații absurde sau tragice. O poezie a ruinei personale, uneori halucinatorie, dar mereu discret profundă.

 

un amănunt

*

a mai rămas un amănunt
nu e important
să zicem că un fir de praf
s-a așezat pe irisul lumii

și-atunci
nimeni nu mai știe
dacă e zi sau noapte
dacă mai trebuie să respiri
sau să-ți îmbraci paltonul

toamna stă pe scaunul din colț
cu o conservă de sardine deschisă
și o țigară umedă între degete

nu spune nimic
dar în jur totul tace brusc
ca într-o fotografie stricată

ochiul se-nchide încet
ca un televizor vechi

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

2) Lucian Blaga - (poetul misterului, al întrebării fertile și al luminii care răsare din necunoscut; ton grav, metafizic, dar neostentativ)

Anotimpul dinspre taină

*

E bine că există acest anotimp
ca o lacrimă cu rădăcină-n lumină,
ca o adiere care nu vine de nicăieri
și totuși înfioară frunza.

Toamna nu cade.
Toamna curge.

Ea umple văzduhul
cu o neliniște care nu doare,
dar în care se ascund toate întrebările.

Pomii nu prăpădesc frunzele —
le retrag tăcuți,
ca niște înțelepți ce renunță
la tot ce știau.

Într-un sat îndepărtat,
un copil întreabă de ce pleacă păsările
și nimeni nu-i răspunde.

E bine că există toamna.
Ea ne învață
că și tăcerea are sensuri
pe care nu le vom ști niciodată.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

 

3) Nichita Stănescu - („alchimistul cuvintelor” — abstractul devine concret, melancolia e trăită în paradoxuri vii, în metafore care pulsează ca ideile; ton liric, dar imprevizibil, adesea grav și jucăuș în același timp)

 

Melancolia ca obligație

*

Există un nor
care ne tot sună la ușă.
Nu deschide nimeni,
dar plouă înăuntru.

Ne amintește că trebuie să fim melancolici
cu seriozitatea unei frunze
care face echilibristică între două curențe de aer.

Melancolia nu e o stare.
E o geometrie —
cercul acela care nu se mai închide
pentru că ți-e teamă de punctul final.

Fii trist cu toată forța sufletului tău!
Strânge zâmbetele
și transformă-le în fosile de soare.

Lasă-te atins de umbre
așa cum o violă vibrează
când nu o atinge nimeni.

Tristețea e un exercițiu de înaltă performanță.
Nu poți fi cu adevărat om
fără ea.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

4) Rainer Maria Rilke

(ton grav, interiorizat, lirism esențializat; contemplația absenței devine revelație, iar peisajul e o reflexie a sufletului; limbaj rafinat și pur, în care tăcerea e vehicul de sens)

 

Dincolo de zare

*

Până dincolo de zarea
în care dispare curcubeul
merg pașii noștri,
ca niște întrebări lăsate
în fața unei uși închise.

Lumina acolo nu se mai împarte în culori —
ea se adună,
ca o amintire prea vie
ca să mai doară.

Întunericul nu e lipsa luminii,
ci prezența ei neliniștitoare,
căci acolo
culorile nu mai au nume,
ci respirații.

Tot ce ai iubit rămâne dincolo,
ca o mână caldă
care nu mai apucă nimic.

Trupul rămâne aici.
Sufletul învață
să meargă fără el.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

5) Daniel Turcea - poetul înălțării lăuntrice – misticism de aură ortodoxă și revelație cosmică; poezia lui e transfigurare: materia devine duh, lumina e prezență divină, iar timpul e ars pentru a vedea veșnicia; ton solemn, extatic, purificat.

 

Poem

*

spre nesfârșitul celălalt

dincolo de văzduhul
prin care călătorește frunza
este o tăcere verticală
în care se aude Dumnezeu

e un cer mai înalt decât cerul
pe care îl știm
și-n el arde o lumină
care nu arde,
ci mântuie

frunza e doar un pretext
o mână de duh
care ne face semn
înainte de a se topi în lumină

aerul nu mai e aer,
ci rugăciune nesfârșită
plutind între două iubiri
care nu se pot vedea
pentru că sunt una

dincolo este acum.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

6) Constanța Buzea - ton confesiv, interior, sfâșiat, dar niciodată teatral; fragilitatea este trăită cu demnitate; poemele ei sunt scrisori arse – intime, discrete, dar pline de durere și dragoste neputincioasă; vocea e de o sinceritate tandră, dar devastată.

 

Scrisoare care nu ajunge

*

Gânduri neliniştite au plecat spre tine.
N-am apucat să le leg
nici să le opresc.
Poate au uitat ce voiam să-ți spun.

Le-am văzut ieșind din mine
ca niște păsări rănite.
Zburau jos,
aproape de pământ.

De atunci
rămân aici,
cu ce nu s-a putut rosti.

Singurătatea are forma scaunului
pe care nu mai stai.

Am tăcut atât de mult,
încât vorbele s-au speriat de mine.

Și știu —
dacă ți-aș scrie iar,
n-ai mai citi.
Dar nici nu pot înceta.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

7) Fernando Pessoa – poetul multiplicității, al lucidității melancolice, mereu în căutarea unei sincerități limpezi, chiar în gol. (ton lucid, aproape stoic, dar melancolic; un sentiment al golului ordonat, al renunțării ca exercițiu spiritual; sinele e fragmentat, dar conștient; poezia lui respiră un adevăr rece, frumos tocmai prin sinceritate și dezvrăjire)

 

Neant cu literă mică

*

fără emoții
fără cuvinte
fără nădejde

e un mod de a merge pe stradă
când știi că nu ai unde ajunge

dimineața vine —
un gest inutil al cerului
într-o piesă fără spectatori

nu sunt trist
sunt doar golit
ca o cană răsturnată
pe o masă care nu există

am încetat să mai mint
și lumea a devenit foarte liniștită

în această liniște
mi-e imposibil să fiu altcineva
și mi-e imposibil să fiu.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

8) Rabindranath Tagore – sufletul blând, cântărețul divin al frumuseții care vindecă.(ton cald, rugător, învăluitor – chiar și tristețea este purtată cu blândețe; poemul e cântec interior, apropiat de rugăciune; în frumusețea firavă se ascunde forța divină; totul respiră delicatețe și resemnare senină)

 

Curgerea

*

Clipele curg
înspăimântate de atâta pustiu —
ca niște copii rătăciți
într-o grădină părăsită.

Unde e cântecul?
Unde e mâna care binecuvânta?

Timpul fuge,
dar tu rămâi,
Doamne al frunzelor care cad fără teamă.

Fă din spaima clipelor
o tăcere nouă
în care să încapă
și lumina,
și iertarea.

Lasă și azi o adiere,
chiar dacă nimeni n-o așteaptă.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Imagine:

30. 30. Epitaf

 

30. 30. Epitaf

*

În trupul fragil, loc dăruit, sufletul a găsit.
Am ars liniștit, ca flacăra-n fața altarului.
Prin limba de fum mă-nalț către stelele reci,
căderea-mi e zbor și cerne păcatele-mi toate.
În cumpănă — fără sfârșit, odihna m-așteaptă.

22 decembrie 1987

Notă: „Epitaf ” este ultimul poem din volumul subsemnatului - numit „Cântecul chihlimbarului” și îl propun ca piesă de compatibilitate (variante) cu o parte din poeții selectați în lista care este arhivată.  Cu ceea ce va rezulta în această ședință- ultima (vol I),  ( alături de rezultatele anterioare) se va forma corpul unei culegeri („Călătorii în lumea poeților”).

 

 Variante stilistice compatibile

 

🔹1. Stil Lucian Blaga (metafizic, elegiac, cu tăceri care luminează)

În lutul cuvântului, duh mi s-a dat și-am tăcut.
Ca o candelă-n soare, am ars întru rostul uitat.
Fumul meu urcă spre bolta de gheață a firii —
căderea mi-e zbor, păcatul — o spuză de har.
În cumpăna veacului, odihna nu doarme.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹2. Stil Paul Celan (fracturat, dens, cu imagini ale absenței și transcendenței)

În carnea dăruită: o urmă.
Foc fără tremur — rugă.
Din fumul limbii, o spaimă de stea
îmi sparge căderea.
Răgazul stă-n echilibru. Nu plec.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹3. Stil Rainer Maria Rilke (solemn, diafan, aproape liturgic)

Trupul — un vas fragil pentru oaspeți de lumină.
Am ars netulburat, precum flacăra ce roagă.
Fumul meu suie tăcut spre stelele de piatră.
Căderea mea se preface în zbor —
și păcatul cade-n odihnă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹4. Stil Ion Pillat (elegiacul sobru, sacralizarea memoriei)

În trupul firav, pământ de împrumut, sufletul s-a așezat.
Am ars ca o lumânare pe altarul unei seri tăcute.
Cu limba de fum, mă ridic peste streșini și nori,
zborul meu cernând păcatul lumii.
Și-acolo, în cumpănă, mă așteaptă odihna.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹5. Stil Mihai Eminescu (clasicizant, grav, cu tonalitate filozofică)

În lutul vieții, sufletul și-a aflat lăcaș.
Ca flacăra-n taină, am ars negrăit.
Mă-nalț prin abur, spre stele de plumb —
căderea-mi e zbor înspre cerul iertării.
În cumpăna vremii, m-așteaptă tăcerea.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹6. Stil Emily Dickinson (lapidar, profund, abstract cu un aer tainic)

I lived — as Flame —
before an Altar made of Ash.
My Smoke — a Letter —
to Distant Stars —
where Silence waits — in Equinox.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹7. Stil Nichita Stănescu (baroc interiorizat, abstract metafizic)

Sufletul a căutat un loc — și m-a găsit.
M-am aprins în mine, ca o idee în rugă.
Mă-nalț prin cuvântul-fum
spre o stea ce nu cade.
În cântar, stă odihna: fără nume, fără sfârșit.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹8. Stil Vasile Voiculescu (mistico-ascetic, cu rugăciune în spatele imaginii)

În trupul smerit, sufletul și-a făcut chilie.
Am ars fără tulburare, ca untdelemnul în candela sfinților.
Prin flacăra tăcută, m-am înălțat spre răcoarea veșniciei.
Căderea mi-a fost aripă, păcatul — o lacrimă spălată.
Odihna mă ține-n cumpănă, dincolo de ceasuri.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹9. Stil Radu Gyr (martiric, sobru și luminat de o jertfă senină)

În temnița firii, sufletul mi-a fost lumină.
Am ars tăcut, ca o candelă în celulă.
Fumul meu s-a ridicat ca o rugă din sânge.
Căderea mea a fost drumul spre cer.
În cumpăna tăcerii, Hristos m-așteaptă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹10. Stil Traian Dorz (simplitate evanghelică, liniște și dor ceresc)

În trupul de lut, sufletul și-a aflat cortul.
M-am stins ca o flacără în rugăciune.
Fumul meu urcă spre Domnul.
Căderea mea — o treaptă spre acasă.
Odihna m-așteaptă, cu brațele întinse.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹11. Stil George Bacovia (sumbru, abstract, epuizat de viață)

Într-un trup palid — un suflet.
Am ars fără zgomot.
Fumul meu s-a pierdut în nori reci.
Căderea e zborul fără aripi.
Odihna — o greutate albă, fără margini.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹12. Stil Fernando Pessoa (sub heteronimul Alberto Caeiro) (seninătate păgână, acceptare a morții fără metafizică)

Trupul meu a fost locul unde sufletul s-a odihnit.
Am ars ca un lucru natural — ca focul iarna.
Fumul s-a înălțat, așa cum se înalță fumul.
Căderea e doar un fel de a merge în jos.
Odihna vine când totul a trecut.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹13. Stil Jorge Luis Borges (filosofic, circular, cu melancolie lucidă)

Acest trup — doar o clepsidră în care sufletul a stat.
Am ars, ca o propoziție exactă.
Fumul meu e o amintire care urcă.
Zborul, căderea, păcatul — toate într-un singur cuvânt.
Odihna: o bibliotecă fără nume.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹14. Stil Rabindranath Tagore (lirism mistic oriental, cald și transcendent)

În templul firii, un oaspete: sufletul meu.
Am ars cu bucurie, ca tămâia în zori.
Fumul meu se ridică, cântând.
Căderea mea s-a transformat în zbor de rugă.
Odihna — un leagăn în mâna cerului.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹15. Stil Ștefan Augustin Doinaș (abstract, grav, sapiențial)

În carnea fragilă — forma unui gând arzător.
Am ars cu luciditatea unei flăcări controlate.
Prin limbajul fumului, am străbătut ordinea cerului.
Zborul e forma căderii asumate.
Odihna — o axioma mută, în echilibru.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹16. Stil Tudor Arghezi (testamentar, tensionat între păcat și lumină)

În trupul ca o rană, sufletul s-a înfiripat.
Am ars ca o candelă roasă de rugă.
Din fumul meu s-a scris o rugăciune murdară.
Căderea mi-e zbor, dar și plată.
Mă-nclin: odihna-i o salbă de păcate iertate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹17. Stil Thomas Merton (meditativ monahal, cu ritm interior și smerenie cosmică)

În fragilul meu cort, sufletul s-a așezat în liniște.
Am ars fără grabă, cu răbdarea luminii.
Din fum s-a înălțat tăcerea — mai sus decât gândul.
Căderea mi-a fost rugăciune cu aripi.
Odihna: un timp fără ceasuri, în mâinile lui Dumnezeu.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹18. Stil John Donne (baroc englez, teologic, paradoxal și solemn)

În templul cărnii, sufletul a fost oaspete regal.
Am ars, dar arderea mea a fost botezul meu.
Fumul, ca o epistolă nesemnată, s-a înălțat.
Căderea m-a ridicat — păcatul, o cale spre har.
Odihna m-așteaptă: într-o eternitate care nu uită.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹19. Stil Saint-John Perse (mistic solar, solemnitate cosmică, metafizică deschisă)

În vasul trupului, sufletul a curs ca aurul vechi.
Am ars cu înțelepciunea nisipului ce nu se teme de vânt.
Fumul meu, limba uitată a cerurilor.
Căderea — o geometrie a zborului invers.
Odihna: echilibrul orbitei între două tăceri.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹20. Stil Kahlil Gibran (profeție blândă, sapiențială, armonie între moarte și spirit)

În trupul pământului, sufletul s-a coborât ca o sămânță.
M-am stins precum lampa care și-a spus povestea.
Fumul meu s-a înălțat cu iubire, nu cu teamă.
Căderea a fost răspunsul zborului promis.
Odihna mă cuprinde — ca brațele mamei pe un drum vechi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹21. Stil Giuseppe Ungaretti (poezie redusă la os, laconică și incandescentă)

Trup.
Ardere.
Un fir de fum
spre stele.
Cădere — în lumină.
Odihnă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹22. Stil Edith Södergran (lirică nordică, purificată, senină și verticală)

În trupul meu fragil — tăcerea s-a făcut suflet.
Am ars ca o rugă de gheață.
Fumul m-a dus printre stelele neatinse.
Căderea mea a avut gust de zbor.
Odihna este acolo — în aerul subțire.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹23. Stil Trakl (simbolism crepuscular, spiritualitate tăcută și abisuri)

În trupul de cenușă — un înger tăcut.
Arderea a fost cântec, taină, iarnă.
Fumul s-a sfărâmat între stele stinse.
Căderea — o adormire albă.
Odihna: o spirală de frig și lumină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹24. Stil Yehuda Amichai (iudaic modern, meditativ și tandru)

Trupul meu — o casă pentru oaspetele nevăzut.
Am ars ca o lumânare într-o sinagogă pustie.
Fumul meu s-a înălțat printre rugăciuni tăcute.
Căderea — o cale înapoi.
Odihna mă iubește, fără să întrebe cine sunt.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹 25. Haiku – arderea liniștită

Flacără-n altar —
sufletul nu face zgomot
când pleacă în fum.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

🔹 26. Haiku – cădere și zbor

Frunză în cădere —
vântul o duce spre cer.
Zborul e în jos.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

27. Haiku – cumpănă

Fumul se ridică.
Timpul stă-n echilibru
între două lumi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

28. Haiku – trupul, templu trecător

În trup de tăceri
s-a-nfiripat o lumină —
loc de adăpost.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

29. Haiku – odihnă finală

Ardere senină —
odihna nu e sfârșit,
ci zbor fără greutate.

>>>>>>>>>>> 

50. Prag (trecere)

Timpul e firul pe care-l înnoadă veșnicia.

<<<<<<<<<<<<< ***** >>>>>>>>>>>>>