marți, 19 februarie 2013

98. Câinele negru

98. Câinele negru

Joi 24 octombrie în anul 2003  
a dat cu ploaie de toamnă 
asfaltul era ud
izvoare minuscule dar ferme
o bură de zile mari
e sărbătoare
Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir
cineva şi-a adus aminte că a făcut liceul
bodogănea pe Bacovia
avea dreptate
Bacovia plângea peste lume
peste şanţul de la marginea drumului
Câinele Negru
era jumătate în apă
şi adulmeca cerul
cu jumătatea a doua
te-ai fi aşteptat
să-i plutească în ochi
toate durerile lumii
dar ochii lui exprimau nedumerire
ceva din nevinovăţia copilului
necontenit Bacovia plângea
 nu o ştie nimeni de ce
plângea pur şi simplu
era ceva obsedant
lumea curge mai departe
cu grijile ei
cu nădejdile ei
cu lăcomia de a căuta fericirea
eterna alergare după vânt
deşertăciune în ploaie
în această zi
lumea îşi amintea de Bacovia
Câinele Negru se miră
şi la graniţa dintre două secunde
ce privilegiu divin
dincolo de grijile lumii
i se-arăta Bacovia plângând
pe un alt tărâm  
Bacovia plânge în cuvinte
necontenit
necontenit
necontenit
Câinele Negru mă priveşte
pe jumătate eliberat de dureri
privirea lui avea demnitate
nici disperare
nici rugăminţi
nici vorbă să cerşească ceva
doar o imensă mirare :
< de ce toate acestea
de ce tocmai mie
atât de tânăr
ce este viaţa
ce-i întâmplarea
de ce se uită la mine poetul
îndurerat
în această ceaţă cobaltină
lumina vine de pretutindeni
fără raze
fără căldură
fără oprelişti
şi trupul meu
celulă cu celulă
e împărţit în două
o parte numai sunet care zboară
o duce îngerul la subsuoară
cealaltă parte – cuib imens de rouă
admiră clipa când pe lume plouă > .

de Grigore Rotaru Delacamboru
octombrie 2003

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu