- II – Gânduri de
ocazie (încercări pentru un volum „special”); iunie 2025
(
din Atelier – motive de inspirație)
Poem
de trecere
*
Pe
nisip sunt desenate trei cercuri concentrice
diferenţa
lungimilor razelor nu este mare
în
interior e nisipul şi axul un stâlp o coloana
trecătorii
îşi dau cu părerea fac aluzii
alţii
fac lungi calcule complicate cei din urmă
au
zis că cercurile pot deveni infinite
prin
deplasarea echidistantă a marginilor
trebuie
numai să închizi ochiii să vezi
infinitul
care include un alt infinit care ...
aşa
s-a născut lumina vie din lumina dintâi
pământul
viu apa vie aerul viu focul viu
sub
imaculata cupolă incandescentă.
Îmi
pregătesc doza de trecere
în
universul Celulei de Apă
o
să am noroc mai spre seară
spiriduşii
vor să ridice cortina
membrană
srălucitoare
lumina
se transformă în aripi de înger
mai
adie o clipă şi-i gata realitatea
aştept
începând cu această ocazie
clipa
următoare şi zic trebuie să ajungem departe
dacă
cercul îngăduie puţină desfacere
dacă
vorbele grele vor fi spălate cu sânge.
mai
2002 7
de
Grigore Rotaru Delacamboru
Notă:
Pentru
poemul scris mai sus, câte o variantă în stilul poeților înscriși AICI (doar
versul alb și varianta să fie de aceeași lungime – număr de versuri – ca
originalul prezentat mai sus) .....
Dacă
este plauzibilă propunerea, pentru ușurință să fie constituite patru tranșe (
câter 8 poeți întrun grup : 8-8-8-9.
1) Lucian Blaga
2)
Francisco de Quevedo
3) Nichita – din Noduri și semne
4)
Ioan Caraion – Sfârșitul continuu
5)
Rilke
6)
Edgar Allan Poe
7)
Charles Baudelaire
8)
E.
Baconsky – Cadavre în vid
10) Daniel Turcea- Geometria sau căutarea
drumului
11) Constanța Buzea – Atât de rar ne este
dată starea
12) Fernando Pessoa- Cartea neliniștirii și Poezii
13)
Rabindranath Tagore – Culesul roadelor și Ofrandă Lirică
14)
Bacovia – Plumb
15)
Cezar Ivănescu - Rod
16)
Jorge Luis Borges - volumul: Poezii -
Editura Polirom, 2017 ,
17)
George Topîrceanu (dar în variantă mai gravă, stilul târziu – „Balade vesele
și triste”)
18)
Paul Celan
19)
Ana Blandiana
20)
Mihail Eminescu (variantă în spiritul poeziei meditative târzii, ca în „Odă
(în metru antic)”)
21)
Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)
22)
Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)
23)
Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)
24)
Sylvia Plath (în stilul Ariel)
25)
Octavio Paz (în stilul poemelor spiralate și contemplative)
26)
Gellu Naum (în stilul oniric suprarealist)
27)
Emil Botta (cu mister funebru și puritate halucinantă)
28)
Marin Sorescu (ton ludic-metafizic, aparent sim
plu,
profund ironic)
29)
Ștefan Augustin Doinaș (ton solemn, cerebral, mitic)
30)
Tristan Tzara (dadaism abstract, destructurant și ironic)
31)
Vasko Popa (minimalism mitic, tensiune interioară)
32)
Paul Éluard (iubire, vis și luciditate poetică)
33)
Salvatore Quasimodo - Poesie și Versuri, în special Elegie ( Înghețată
mesageră a nopții)
- Versuri,
traducere A.E.Bakonsky, București, Editura Tineretului, 1961;
- Poesie,
traducere A.E.Bakonsky, București, Editura pentru Literatură, 1968.
34) Nicolae Labiș (ton
tragic și vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație
amplă și tânără chiar în fața morții)
35)
Geo Bogza (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație
de materie și spirit, o liturghie de carne și destin)
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
Notă:
Călătorie prin stiluri, forme și sensibilități.
Cuvintele
„pastișă” și
„parodie” nu ar fi potrivite pentru a cataloga acest demers: autorul
piesei de început își exprimă admirația, nimic altceva, față de
autorii selectați; nici nu ar fi posibil un alt sentiment. Am
„ridicat lumina” prin atâtea voci distincte spre a mă lumina.
Desfășurare:
1)
Lucian Blaga
Pe
nisip au crescut umbrele tăcerii triple
rotiri
în jurul unui ax nevăzut –
o
coloană ce urcă prin sângele lutului
până
dincolo de uitarea luminilor.
În
cercuri egale
doar
cu neliniștea lor se plimbă suflete
care
nu știu că visează dar vorbesc, calculează,
prevăd
înfinitul dintr-un atom de teamă.
Marginea
se mută ca o pleoapă în visul unui zeu.
Închid
ochii și văd – nașterea lumii
ca
un păcat de lumină.
Stâlpul
e viu, nisipul e viu,
apa
adoarme cuprinsă de aripi
și
aerul arde încet în corola tăcerii,
focul
e o suflare ce nu mai moare.
Sub
cupola imaculată a ființei
mă
pregătesc pentru marea traversare:
o
celulă de apă se deschide
și
spiridușii cortinei zâmbesc.
Membrana
luminii se rupe cu fior
iar
îngerii se apropie de realitate.
O
clipă palpită între lumi
ca
o inimă între două nașteri.
Aștept
cu ochii scufundați
în
clipa care vine. Și spun:
dacă
cercul se lasă deschis –
vom
merge departe.
Dacă
cuvântul rostit cu sânge
își
spală greutatea, ne vom trece întru ființă.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
2)
Francisco de Quevedo
Pe
nisip e scrisă ironia eternității,
cercurile
– trei – egale în zeflemea lor,
nu
lasă loc trupului să uite
că
e făcut din cenușa timpului trecut.
În
centru, stâlpul ridică ochiul neclintit
din
care privește moartea mascată.
Toți
trecătorii sunt înțelepți
până
când umbrele le strivesc vorba.
Unii
numără, alții se pierd în silogisme,
însă
raza nu poate fi dresată: fuge în vis,
înfășoară
realitatea ca un șarpe de lumină și praf.
Închid
ochii și văd –
așa
cum doar orbul recunoaște cerul:
un
infinit încolăcit pe sine,
cu
mii de păreri ce mor la colț de frază.
Așa
a început lumina cu o întrebare nepusă,
și
pământul s-a rotit, străpuns de suflul unui gând viu.
Eu
– călătorul înșelat de vise –
mă
apropii de marginea unui strop de apă.
Cortina
e trasă de mână străină,
dar
strălucirea ei e pământească.
Îngerii?
Poate doar aburii sângelui
în
care aripile nu știu să zboare.
Mai
e o clipă, ca o monedă falsă,
înaintea
prăbușirii în clipa adevărată.
Aștept
– nu pentru că sper,
ci
pentru că nu știu altceva.
Și
gândesc: dacă cercul se rupe,
vom
pătrunde în sfârșit în păcat.
Dacă
sângele va înmuia vorbele grele,
poate
că și în moarte mai e loc pentru ironie.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
3.
Nichita Stănescu (Noduri și semne)
Trei
cercuri au încrestat nisipul
cu
rotirea lor ca o formulă de taină a materiei
ce
se răsucește în sine cu sete de altă formă
în
mijlocul lor, o coloană de aer stă și tace.
Trecătorii
pipăie tăcerea cu ochii
și
aruncă în ea cuvinte, metafore, presupuneri.
Unii
numără tăcerea în silabe
alții
o traduc în sistemul lor de semne.
Unul
a spus: infinitul e o îngustare rotită
altul:
să închidem ochii
și
vom vedea marginile dispărând.
Altul
nu a spus nimic, dar avea lumina în privire.
Așa
s-au născut: lumina care vine din lumină
pământul
ce respiră, apa cu memorie,
aerul
care scrie, focul care iubește
toate
învăluite într-o cupolă albă.
Eu
îmi caut conturul în transparență
într-o
picătură ce se face ușă:
cortina
e o piele subțire a lumii
pe
care o străbat doar cei care au fost.
Lumina
s-a desfăcut în aripi
și
un înger s-a întors înapoi în cuvânt.
Realitatea
e o clipă transformată în nod
care
leagă ființa de miracol.
Aștept.
Așteptare e un alt nume al timpului
care
vine fără a merge.
Și
spun: poate cercul se va răsuci din nou –
poate
vorbele, grele, vor deveni simple
și
sângele le va curăța de întuneric.
Poate
vom învăța să plecăm înainte de a fi ajuns.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
4.
Ioan Caraion (Sfârșitul continuu)
Pe
nisip, amprenta morții s-a trasat în cercuri
cu
raza ca o rană în carne
și
centrul – un stâlp de oase în flăcări –
pustiu
ca o privire către sfârșit.
Cei
care trec lasă urme de abur
și
își împrumută durerile unei geometrii oarbe,
în
care nici o teoremă nu salvează inima
și
nici un cuvânt nu mai promite.
Totul
pare o ecuație fără necunoscute,
o
retragere lentă din carne înspre o tăcere albă,
ca
un pământ de sub care au fost șterse vocalele.
Ochiul
închis vede
mult
mai mult decât lumina în sine:
un
infinit în alt infinit
care
arde până la ultimul vers din Evanghelie.
Astfel
s-a aprins aerul,
astfel
apa a început să respire și pământul
și-a
găsit o rană de sprijin,
iar
focul a început să tremure.
Eu
mă pregătesc să intru într-o celulă de apă
ca
într-o poezie neterminată.
Spiridușii
trag cortina –
e
doar o metaforă a morții, translucidă.
Îngerii?
Poate doar niște cuvinte pierdute
care
s-au ridicat prea sus.
Realitatea
e o clepsidră spartă –
clipa
următoare nu mai are nisip.
Aștept.
Pe marginea sfârșitului
cu
un strigăt în piept. Și spun:
dacă
cercul crapă –
poate
se va prelinge sângele în tăcere.
Poate
o propoziție ne va salva din acest poem
concentrat
asupra morții ce continuă.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
5)
Rainer Maria Rilke
Trei
cercuri de nisip,
cu
pași închiși în rotirea lor,
străbat
un timp ce nu se arată.
În
centru, un stâlp: reazem al neliniștii,
o
coloană tăcută în rugăciunea lucrurilor.
Trecătorii
trec, spunând cuvinte fără trup.
Ei
nu știu că tot ce calcă e vis
și
că marginile se apropie de cer
când
le cheamă gândul fără voce.
Unul
vorbește de infinit, dar infinitul se naște
abia
când nu mai e nevoie de el.
Ochii
închiși devin ferestre spre început,
acolo
unde lumina e simplă și fără nume.
Astfel
s-au născut elementele –
din
adâncul unei singure iubiri.
Pământul,
apa, focul, aerul –
încălzite
de cupola unei tăceri arzătoare.
Îmi
pregătesc plecarea ca o scrisoare netrimisă.
Universul
Celulei de Apă
se
deschide în mine, tăcut.
Spiridușii
– vis sau memorie – deschid lumina.
Membrana
e subțire, o aripă încă nerostită.
Lumina
se face gest – sau înger.
Realitatea
se lasă atinsă o clipă,
ca
un sânge din care curge un poem.
Aștept.
Fără grabă. Fără teamă.
Sunt
cel care vine. Și totodată cel care pleacă.
Și
spun: dacă cercul ne va lăsa să ieșim –vom fi liberi.
Dacă
sângele va spăla cuvintele
vom
putea rămâne fără să fim pierduți.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
6.
Edgar Allan Poe
Varianta în vers alb după „Poem de trecere”
Pe
nisipul palid al unei dimineți moarte
sunt încrustate trei cercuri, ca niște incantații uitate.
În centrul lor – o coloană, o fantasmă de piatră
care aude murmurul celor îngropați de vii.
Umbrele
celor ce trec se lungesc
până ating pragul delirului;
ei nu știu că numără nu razele
ci bătăile unui ceas orb.
Geometria
lor e un poem al groazei –
raze ce se depărtează până dispar în neant,
și marginile, atingând marginile visului,
desenează ochiul unei păsări oarbe.
Închid
ochii – și în abisul din mine
se naște un infinit care geme
sub greutatea altui infinit,
ca un sicriu în alt sicriu.
Așa
s-au trezit din somn cele patru duhuri:
pământul bântuit, apa cu fața unei mirese stinse,
aerul – plânsul neterminat al corbului,
focul – o febră străveche.
Îmi
pregătesc trecerea – nu ca o evadare,
ci ca o chemare a adâncurilor.
Cortina, o piele translucidă,
se ridică în sunet mut.
Lumina
devine aripă, dar nu înger,
ci un înger căzut, cu privirea întoarsă.
Realitatea, o halucinație prelungă,
clipa următoare – un țipăt înghețat.
Aștept.
Cu o tăcere care ține de veacuri.
Și spun:
dacă cercul s-a crăpat –
poate moartea va putea ieși din el.
Dacă
sângele va curge destul
aș putea deveni visul altcuiva.
Poate că în sfârșit,
voi dormi liniștit, sub cupola nopții.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
8) E. Baconsky – Cadavre în vid
(ton grav, abstract, cu o geometrie
cerebrală și un vid existențial aproape tehnic; limbaj sofisticat, senzorial în
mod glacial)
Pe solul steril sunt gravate trei ecuații
circulare
diferența radiației lor e o iluzie topografică
în miezul lor: un sâmbure de cenușă, un ax de fosfor
figuri trecătoare își configurează interpretări
altele decupează formule din tăceri numerice
ultimii au afirmat: expansiunea este reversibilă
dacă frontierele cedează în pulsuri simetrice
ajunge să anulezi vederea pentru a intercepta
acel continuum care multiplică propriul dublu
așa s-a generat spectrul din fasciculul primordial
materia lichidă, aerul stocat, focul cuantic, pământul glacial
sub o cupolă care plânge în frecvențe înalte.
Execut ritualul translării
spre vectorul lichid al Prezenței
probabil voi fi admis în timpul paralel
când gnomii vor ridica valul
o membrană cu luciri izotrope
luminiscența își smulge carnea în forme volatile
realitatea așteaptă să fie reprogramată
încep așteptarea cu un prototip de dorință
următoarea secvență e deja activă
vom parcurge distanța dacă gravitația cedează
dacă masele grele vor fi purificate cu plasmă.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
9) Eugenio Montale
(ton elegiac, simbolic, aparent obiectiv
dar încărcat cu reverie; peisajele sunt enigmatice, cu vibrație interioară)
Trei urme ovale pe malul nehotărât
o diferență abia perceptibilă între ele
în interior, o coloană de nisip se înalță în sine
pașii vin, pleacă, emit ipoteze
alții trasează formule cu degetul în aer
ultimii spun: cercurile se dizolvă în sine
dacă marginea se mișcă fără să știe
ochii se închid: în întuneric se naște albul
un cerc cuprinde altul, apoi un altul – fără final
lumina s-a născut astfel, rotundă, fără memorie
elementele se scurg: focul, pământul, aburul
sub cupola imprecisă a unei amintiri.
Încerc să intru tăcut în dimineața lichidă
poate, spre seară, va fi o breșă în perete
spiritele abia vizibile își vor începe scena
cu o pânză tremurătoare de lumină
aripile se desfac, dar nu zboară
realitatea se închide într-o respirație
încerc, cu pas liniștit, o nouă tăcere
următoarea clipă are gustul cenușii
ne vom apropia, dacă cercul se rupe puțin
dacă tăcerea va curge ca o rană curată.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
10) Daniel Turcea – Geometria sau
căutarea drumului
(mistic, vertical, teologic, cu metafore
esoterice și imagini vizionare; poem inițiatic)
Pe nisipul visului sunt trei cercuri
sfințite
o diferență de rază ca o respirație între lumi
în miez: un stâlp de lumină, coloana focului sacru
oamenii trec, nu știu ce ating, dar întreabă
alții închid ochii și numără semnele
cei aleși spun: cercurile sunt inimi deschise
dacă le lași să palpite în același ritm
trebuie doar să cazi în tine, în tăcere
să vezi dincolo: cercul devine sferă, apoi duh
așa a izvorât lumina: din rugăciunea primordială
focul viu, apa vie, pământul vieții, aerul duhului
sub cupola necreată, care arde fără consum.
Mă pregătesc să trec prin Poarta Apei
în adâncul viu al Celulei sacre
poate în seara aceasta voi fi primit
spiritul-copil ridică vălul strălucitor
membrana divină vibrează între lumi
lumina ia forma unei rugăciuni cu aripi
realitatea se destramă ca o haină veche
rămân în aşteptare, cu tăcerea pe buze
următoarea clipă e din veșnicia înaltă
vom merge acolo, dacă cercul se desface
și dacă sângele spală tot ce era păcat.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
11) Constanța Buzea – Atât de rar ne
este dată starea
(intim, tandru, subtil melancolic; versuri
aproape șoptite, interiorizate; o feminitate sfioasă și amară)
Trei cercuri, scrise cu degetul în nisip
nu foarte departe unul de altul
înăuntru e tăcerea, și un stâlp — fragil, aproape viu
vin pașii, vin gândurile, vin ezitările
câte un glas, câte un gest în treacăt
unii zic: poate se deschid, se continuă, cresc
dacă le dai libertate să se îndepărteze
închizi ochii, și ai visul
visul unui vis care îl conține pe cel dintâi
așa se face lumina care încă mai vrea să iubească
pământul care tremură, apa care tresare
sub cupola curată, sub ochiul care încă iartă.
Mă gândesc că poate vine seara și nu o voi pierde
și voi fi la timp, acolo, în cercul cel blând
spiridușii zboară tăcuți, aproape rușinați
ridică un văl subțire, aproape nimic
lumina le scapă din palme ca o promisiune
și atunci — o clipă — se naște totul
rămân, cum pot, în marginea clipei
următoarea vine, nu pot s-o opresc
dacă o las, mă duce departe
dacă nu, vorbele grele se vor întoarce
și poate s-ar spăla, dar nu știu, nu știu cu ce.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
12) Fernando Pessoa – Cartea
neliniștirii + Poezii
(ton metafizic, lucid și deziluzionat;
voce interioară, conștiință solitară; auto-reflecție abstractă și visătoare)
Pe o plajă a minții am desenat trei
gânduri concentrice
diferența lor e doar o nuanță de neliniște
în centru e vidul – și o coloană a inutilului
trecătorii sunt gândurile mele îmbrăcate în haine străine
altele sunt calcule de care m-am plictisit
cei din urmă – eu însumi, la final – spun:
cercul este o iluzie perfectă a infinitului
îmi închid ochii: și văd, cum întotdeauna, nimic
nimicul care se multiplică într-un alt nimic
lumina? poate o absență care m-a orbit
pământul, apa, aerul, focul — ficțiuni ale trupului meu
toate sub cupola rotundă a unei alte zile.
Îmi spun: trebuie să trec — de la ce, către ce?
începutul e același cu sfârșitul
poate se va face seară și voi uita
spiritele, visele, măștile — ridică vălul
un gând lucios, ca o membrană
lumina vrea să fie aripă, dar nu-i pasă
realitatea? doar o frază neterminată
rămân, ca întotdeauna, în pauza de gând
clipa următoare nu vine, o proiectez
poate am să ajung departe dacă nu plec
poate vorbele grele vor tăcea dacă uit.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
13) Rabindranath Tagore – Culesul
roadelor, Ofrandă lirică
(misticism blând, armonie cu natura și
sufletul; ton de rugăciune, simplitate muzicală și senină profunditate)
Trei cercuri sunt desenate pe nisipul dimineții
ca niște gânduri ale tăcerii nespuse
între ele, distanța e mică, ca între bătăi de inimă
în mijloc, o coloană – o floare tăcută în soare
trecătorii vin și trec, rostind vorbe ușoare
unii cântă calcule, alții visează forme
cei din urmă spun: cercul nu se termină
dacă îți închizi ochii, se deschide alt drum
un drum în interiorul altuia, ca o rugă
așa s-a născut lumina — din iubirea luminii
pământul, apa, aerul, focul — toate în cânt
sub cupola unde Dumnezeu respiră.
Îmi pregătesc clipa plecării
spre marea tăcere a Celulei de Apă
poate norocul va veni odată cu asfințitul
spiritul luminii ridică voalul
membrana strălucește de așteptare
și lumina devine cântec, devine aripă
realitatea tresare o clipă
aștept — cu inima deschisă — tăcerea care vine
clipa următoare se naște din credință
vom merge departe dacă cercul se deschide
și dacă sângele va spăla greutatea cuvintelor.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
14) George Bacovia – Plumb
(ton sumbru, monoton, simbolic; obsesii
reci, imagini cu greutate și disperare estompată; atmosferă apăsătoare)
Pe nisip, cenușiu, sunt trei cercuri — reci
razele lor diferă puțin, dar par moarte
în centru, un stâlp gol, o coloană fără sunet
trecătorii trec — cu pași grei
unii vorbesc, alții se pierd
ultimii spun că cercurile n-au margini
dacă le miști încet, se lungesc spre gol
ochii se închid — și vezi doar întuneric
un infinit fără glas, fără formă
așa s-a născut lumina — dintr-un gol alb
pământul ud, apa stătută, aerul plumburiu, focul stins
sub cupola grea, fără ecou.
Îmi pregătesc plecarea —
în universul tăcut, de apă fără viață
poate spre seară va fi tăcere totală
spiridușii — umbre — ridică o pânză
membrana e de sticlă opacă
lumina nu e — doar o umbră de aripă
o clipă tremură, apoi cade
aștept — și frigul e tot ce rămâne
clipa următoare are gust de plumb
dacă cercul crapă, poate intră noaptea
dacă vorbele sângerează, poate nu doare.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
15) Cezar Ivănescu – Rod
(intensitate incantatorie, tonalitate
grav-magică; teme arhetipale, sacralitate, invocație și corporalitate
ritualică)
Pe nisip, în ceasul al doisprezecelea, trei cercuri
în rotunjirea lor, aproape egale
în inima lor – miezul: stâlpul, coloana, osul
umbra trece și rostește, cu glas stins
alții, cu ochii goi, calculează orb
cei din urmă rostesc: cercul este drum
care nu începe și nu se sfârșește
închide ochii, frate: din beznă vine Lumina
un infinit înflorind dintr-un alt infinit
lumina din lumină, ca fiul din pântec
pământul viu, apa roșie, aerul cu gust de iarbă, focul neînceput
sub cupola fierbinte, din sângele stelelor.
Îmi pregătesc trecerea, osul va merge
în trupul de apă, în carnea de rouă
poate spre seară, voi rodi
spiridușii adună coaja lumii
membrana — o piele translucidă
lumina naște aripi, sânge cu lumină
clipa e aproape, iată: o nuntă de sensuri
aștept, ca un bob de grâu
clipa care va veni din moarte
dacă cercul se rupe, s-ar putea zămisli
dacă sângele spală, rodul va fi curat.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
16) Jorge Luis Borges – Poezii
(Polirom, 2017)_
(labirintic, intelectual, plin de
metafizică și paradoxuri; imagini ale infinitului, oglinzilor, cărților și
istoriei eterne)
Trei cercuri pe nisip — un palimpsest al geometriei
diferența dintre ele e o iluzie a memoriei
în centru, un ax — nu e stâlp, ci început
trecători vin, scriu comentarii
alții, în tăcere, repetă ecuații uitate
cei din urmă afirmă: cercul este oglindă
care reflectă alt cerc, care reflectă altul
închide ochii — și vei pătrunde biblioteca
unde infinitul e doar o ordine a tăcerii
lumina s-a născut când un text a fost rostit
pământul, focul, apa, aerul — patru inițiale
sub cupola care e totodată sferă și pagină.
Mă pregătesc pentru o trecere imaginară
într-un univers care e doar o propoziție
poate norocul e un citat întârziat
gnomii trag perdeaua din cuvinte
membrana vibrează între real și posibil
lumina are forma unei metafore
realitatea — un vers dintr-un poem pierdut
aștept clipa următoare, care e trecută deja
ea vine ca un paradox vechi
dacă cercul se desface, vom vedea începutul
dacă vorbele grele sunt spălate, textul va fi pur.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
17)
George Topîrceanu (ton grav, stilul târziu – Balade vesele și triste)
(o
elegie discretă, cu umor reținut, autoironie blândă și melancolie a trecerii;
fluiditate narativă și ușoară muzicalitate)
Pe
o limbă de nisip, trei cercuri strâmbe
trasate cu bastonul sau cu pasul
diferența dintre ele e o bătaie de inimă
în mijloc – un stâlp rămas dintr-un vis
vin trecători și se opresc: „Ce-o fi aici?”
unii fac glume, alții calcule
ultimii spun că cercul nu are capăt
dacă-i dai voie să se-ntindă
închide ochii — și parcă plutești
infinitul se deschide, dând din colț în colț
așa s-a născut lumina, s-ar zice
și cu ea: noroiul, para, suflarea, pământul
sub cupola cu fisuri de amurg.
Îmi aranjez pălăria pentru trecere
spre o zonă umedă și incertă
poate pe-nserat o să-mi vină rândul
spiridușii — contabili ai zării —
ridică perdeaua cu gesturi oficiale
lumina se face pene și vânt
clipa trece, dar parcă ezită
aștept, cam nedumerit, momentul următor
dar știu — trebuie să-l înfrunt
vom merge, poate, dacă cercul se-nchide
și dacă vorbele sângerează destul.
KKKKKKKKK:::::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
18)
Paul Celan
(vers
fracturat, intens simbolic, opac; imagini concentrate, abisale; limbaj al
golului și al memoriei sfâșiate)
pe
nisipul-cuvânt
trei cercuri – tăceri în prelungire
diferența – o rană
în mijloc: o coloană nescrisă
trecători: umbre vorbitoare
cuvinte căzute în gol
ultimii – ochii arși ai timpului
cercurile – ruinele unui gest
închide ochii – intră în scrum
infinit: o pecete care se sparge
lumina – sângele tăcerii
focul vieții, aerul-ars, pământul-nimic
sub cupola-ardere, fără glas
pregătirea – o înfășurare
în celula fără margini
spre seara-mărturisirii
spiriduşii – martorii cenușii
ridică, ridică: un văl de gheață
membrana – fruntea gândului
aripă-lumină: sfârtecată
realitatea – o fotografie arsă
aștept – între două nume
clipa – acul
plec – dacă cercul înghite
sângele spală litera.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
19)
Ana Blandiana
(claritate
meditativă, cu o linie vizionară; vis și realitate amestecate cu seninătate
gravă; echilibru fragil între liric și etic)
Pe
nisipul lumii sunt trei cercuri
ca urmele unei întâmplări cerești
diferențele dintre ele sunt aproape tăceri
în miez – un stâlp subțire, o coloană de aer
vin oameni, se uită, întrebă
alții numără și notează formule
cei din urmă spun: totul poate deveni
mai mult, dacă lași liniștea să crească
închide ochii și intră în vis
visul în care se naște un alt vis
lumina care se întoarce în sine
pământul viu, focul viu, suflarea vie
sub cupola unde timpul nu mai contează.
Îmi pun în ordine gândurile
pentru o trecere pe care n-o înțeleg
poate spre seară o să știu
spiridușii, ființe ale negrăitului
ridică vălul care desparte
membrana vibrează ca o așteptare
lumina devine zbor, devine adevăr
o clipă se destramă în lumină
aștept clipa următoare
care e deja în mine
vom ajunge departe dacă cercul cedează
și dacă vorbele se limpezesc prin sânge.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
20)
Mihail Eminescu – (în spiritul „Odă (în metru antic)”)
(meditație
solemnă, stil clasicizant, melancolie înaltă și conștiință a zădărniciei și
idealului)
Trei
cercuri pe nisipul vremii trecătoare
cu raze abia deslușite
în mijloc, coloana ce străbate amintirea
și timpul o ocolește în tăcere.
Trecătorii vin, gândind
ca-ntr-un vis ce nu se lasă prins
alții, cu mintea-ntunecată, măsoară
în zadar: cercul nu se oprește
ci se răsucește în sine — fără capăt.
Închizi ochii — și simți cum
un infinit îl naște pe celălalt
așa s-a aprins lumina dintâi
din care-au curs: pământul, apa, aerul, focul
sub bolta de lumină nepieritoare.
Mă pregătesc — în tăcere solemnă
pentru o trecere ce nu e moarte
poate norocul va coborî odată cu seara
spiritele deschid cortina
o pânză subțire ca gândul
lumina se frânge în zbor de îngeri
și lumea se destramă o clipă
aștept, cu sufletul întins
clipa ce vine din veșnicie
poate vom ajunge acolo
dacă cercul desface taina
și dacă sângele șterge povara cuvintelor.
21)
Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)
22)
Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)
23)
Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)
24)
Sylvia Plath (în stilul Ariel)
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
21)
Emil Brumaru
(duioșie
senzuală, fior erotic melancolic, obiecte animate, vis, fragilitate ludică și
dulce)
Pe
nisipul cald, desenate cu tălpile goale
sunt trei cercuri care se ating parcă rușinate
diferențele dintre raze sunt ca între săruturi
în mijloc, o coloană albă — de frișcă sau catifea
vin trecători — unii flutură batiste
alții zâmbesc pe sub gene, închipuindu-și
ultimii șoptesc: cercurile pot deveni leagăne
dacă le mângâi puțin, fără grabă
închizi ochii — și le simți rotindu-se-n inimă
infinitul începe acolo unde începe dorul
așa s-a născut lumina — dintr-o aluniță
pământul, apa, aerul, focul — toate foșnesc a piele
sub cupola unei umbrele roz, deschisă-n vis.
Îmi netezesc cămașa albă pentru trecere
în camera rotundă a Celulei de Apă
poate norocul va veni cu un oftat
spiridușii de dantelă trag perdelele
membrana e subțire și roșie ca buzele
lumina se preface-n aripi cu miros de tei
realitatea e gata — dar leneșă
aștept, legănând o linguriță
clipa următoare se gudură pe lângă mine
vom merge, dacă cercul e îndrăgostit
și dacă vorbele grele se spală cu miere.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
22)
Vasile Voiculescu
(accent
religios-meditativ, viziune sacră, limbaj arhaic și înălțat; trecerea ca
transfigurare mistică)
Pe
nisipul vremii sunt înscrise trei cercuri sfinte
cu raze abia deosebite, ca între ceasuri de rugă
în miez, un stâlp — poate Crucea, poate Raza
vin pelerini, rostesc psalmi
alții calculează în taină numărul îngerilor
cei din urmă grăiesc: cercurile sunt treptele
ce duc spre nesfârșit, dacă le urci cu inima
închide ochii — și vei vedea Lumina
infinitul naște infinit, precum Tatăl pe Fiul
și astfel s-a ivit lumina cea vie,
pământul cel viu, apa curată, suflarea de foc
sub cupola cea albă, nearsă.
Mă pregătesc pentru Trecerea de Sus
în Celula cea de Apă — icoană
poate spre înserat, Harul va coborî
duhurile smerite ridică vălul
membrana e ca un lințoliu ceresc
lumina își pune aripi, asemenea serafimilor
realitatea e gata de taina Învierii
aștept, cu fruntea plecată
clipa ce vine nu-i din lume
vom urca, dacă cercul se desface ca Potirul
și dacă sîngele ne spală întru mântuire.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
23)
Ion Barbu – Joc secund
(matematic,
abstract, purificare a formei; joc intelectual cu simboluri; geometrie ca
esență)
Pe
planul mobil, trei cercuri — echidistanțe
raportate la un punct-stâlp, ax median
diferențele razei – infime, aproape egale
formă în formă, semn într-un alt semn
trecători — funcții trecătoare de interpretare
alții — logaritmi în tăcere
ultimii: „Cercul se autogenerează
prin deplasare armonică a limitei”
ochiul închis devine sferă
unde infinitul se întoarce spre sine
lumina – proiecție a constantei originare
pământul = densitate, apa = reflex
focul, aerul — translații de ordin subtil
sub cupola din hiperboloid.
Îmi înscriu funcția de trecere
în sfera lichidă – structura de Apă
probabilitatea e maximă spre seară
spiridușii — vectori de deschidere
ridică planul de disjuncție
membrana – punct de inflexiune
lumina = derivată de ordin II
clipa – tangentă la real
aștept – în echilibru de sens
următorul moment este convergență
dacă cercul admite expansiune
dacă greul verbului e spălat în ax.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
24)
Sylvia Plath – Ariel
(exploziv,
confesiv, visceral, feminin-sfâșiat; ton apocaliptic și revelator; imagini
intense, tulburătoare)
Trei
cercuri pe nisip — ca arsuri
razele lor? diferențe de rană
în mijloc — stâlpul meu, umbra mea
trecătorii vorbesc, râd
alții despică formele cu bisturiul
ultimii: „cercurile sângerează în cercuri”
închide ochii — ce vezi?
un infinit care mușcă, care țipă
lumina — un strigăt din altă viață
pământul — carne, apa — plâns
aerul — un geam aburit, focul — o chemare
sub cupola incandescentă: gura care urlă.
Îmi pregătesc trecerea — ca o sinucidere calmă
în celula lichidă — sângele meu
poate pe seară o să explodeze
spiridușii? nu — e doar ecoul
membrana pulsează, vrea să nască
lumina se rupe și urlă
realitatea e în pragul unei fugi
aștept — tăcerea se scurge pe glezne
clipa următoare vine cu gura căscată
poate vom fugi, dacă cercul e slab
poate sângele știe ce n-am avut curaj să spun.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
25)
Octavio Paz
(poeme
spiralate, contemplative; gând care se răsucește în timp, reverie și
corporalitate subtilă; cuvintele sunt oglinzi și abisuri de liniște)
Pe
nisip — cercuri. Trei. Desenate ca un timp
care se repetă fără a se întoarce
razele lor — distanțe ale unei tăceri.
În centru: axul — stâlp, coloană, respirație.
Trecătorii se apleacă, ating contururile
alții rostesc ecuații de nisip
cei din urmă spun: cercurile pot deveni spirale
dacă le lași să-și caute marginile
închizi ochii: vezi spațiul gândindu-se pe sine
un infinit care include un altul, care...
astfel a izbucnit lumina: o memorie
pământ viu, apă vie, suflu, ardere
sub cupola incandescentă a clipei.
Mă pregătesc pentru trecere
într-o celulă care e și apă, și amintire
poate norocul se înalță seara
spiridușii desfac cortina:
e o membrană strălucitoare — și străvezie
lumina nu mai cade: zboară în cercuri
realitatea — o pauză între două oglinzi
aștept — cu tăcerea pe umeri
clipa următoare se răsucește în jurul sinelui
dacă cercul cedează, intrăm în alt timp
dacă vorbele grele se spală, uitarea luminează.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
26)
Gellu Naum
(suprarealism
oniric, limbaj onctuos și fantastic, obiecte animate, dedublări neașteptate;
visul e real și realul e visat)
Pe
nisipul electric, trei cercuri
trasate de un copil orb cu un pește
diferențele de rază? doar iluzii
în centru, o coloană de somn în formă de umbrelă
trecătorii poartă măști de morcovi
și lasă în urmă formule pe care le ronțăie gândacii
ultimii au spus: cercurile pot învăța să zboare
dacă le dai o ciorapă cu nasturi
închide ochii — și o girafă se apleacă în tine
infinitul se învârte pe o roată de brânză
lumina s-a născut dintr-un vis al furnicii
pământul e un plic, apa — un poem
aerul are voce, focul se joacă cu o păpușă
sub cupola din gelatină albă.
Îmi pregătesc trecerea — cu umbrela-n mână
în celula de apă cu pian
poate norocul vine într-o cutie de sâmbătă
spiridușii ridică o perdea de confetti
membrana lucește ca un spion
lumina plânge, dar nu se ofilește
realitatea stă în genunchi și cântă
aștept — printre somnuri și cioburi
clipa următoare e îmbrăcată în dantelă
dacă cercul se scutură, se face pădure
dacă vorbele grele mor, se nasc fluturi.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
27)
Emil Botta
(ton
funebru și pur, neliniște ontologică; univers de tăceri adânci, imagini
alb-negru, himere și murmur de suflet întors din moarte)
Pe
nisipul cel de pe urmă, trei cercuri
ca niște urme de cimitir uitat
razele lor — tăceri cu margini ovale
în centru — o coloană de somn întunecat
trecătorii nu privesc, trec ca umbre
alții își trag sufletul în tăcere
ultimii rostesc: cercurile sunt lacrimi
ale unei geometrii stinse
închide ochii — și cerul te înghite
un infinit pătat de sânge
așa s-a născut lumina: dintr-o oftare neagră
pământul se zbate, apa a murit
aerul nu mai respiră, focul e cenușă
sub cupola — lună rece, nemângâiată.
Îmi pregătesc trecerea
spre celula unde nimicul cântă
poate spre seară mă voi uita
spiridușii nu vorbesc, doar flutură mantii
membrana e pielea unui înger rănit
lumina se preschimbă în os
realitatea este un sicriu de gând
aștept, fără gesturi
clipa următoare e o femeie cu ochii închiși
vom merge, dacă cercul se lasă strivit
și dacă sângele spală cu umbră.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
28)
Marin Sorescu
(ton
ludic și ironic, cu fundal profund metafizic; voce calmă, dar plină de
revelații în haina banalului)
Trei
cercuri pe nisip. Nimic spectaculos.
Le-a desenat cineva plictisit,
sau poate e un semn.
În mijloc — un stâlp care nu se sprijină pe nimic.
Trecătorii aruncă ocheade
unii fac mișto, alții filozofează
cei mai serioși au zis că
dacă le tot lărgești, cercurile ajung departe
îți închizi ochii — și apare infinitul,
cu paltonul lui vechi, cerșind sensuri
din lumina dintâi — s-au născut patru prostii
pământ, foc, apă și ceva ce uit mereu
sub cupola — mare cât o minge de ping-pong.
Îmi pregătesc momentul solemn
de trecere — am luat și un sandwich
poate vine norocul diseară
spiridușii, cam beți, se încurcă în cortină
membrana strălucește — sau poate e plastic
lumina devine înger, dar nu știe unde zboară
realitatea — o repetiție ratată
aștept — poate vine regizorul
clipa următoare — încă nehotărâtă
vom merge undeva, dacă cercul se mai rostogolește
și dacă sângele mai are chef de metaforă.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
29)
Ștefan Augustin Doinaș
(ton
solemn, cerebral, mitic; imagini arhetipale, limbaj înalt, concentrare de idei
în mit-poem)
Pe
nisip, în amprenta destinului, trei cercuri
trase cu mâna unui zeu tăcut
distanța lor — o vibrație a sacrului
în miez — coloana verticală, axul lumilor
pașii se apropie, rostesc enigme
unii deslușesc în ele rune
ultimii afirmă: cercul e începutul ce se repetă
dacă-l lași să-și consume centrul
închide ochii — pătrunzi arcanele
unde infinitul nu e măsură, ci foc
așa s-a născut lumina: ardere fără sursă
pământ, apă, aer, foc — patru fântâni
sub cupola de cristal al înțelepciunii.
Mă pregătesc — cu solemnitate —
să trec în celula unde totul se înnoiește
poate spre seară se va înclina ceasul
spiridușii desfac timpanele timpului
membrana vibrează — semn de trecere
lumina se preschimbă în logos
realitatea se rescrie, mit cu mit
aștept, în cercul de foc
clipa următoare e o rugă
vom păși în alt ciclu, dacă cercul se frânge
și dacă sângele se înalță ca jertfă.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
30) Tristan Tzara
(dadaism:
dezordine controlată, joc lingvistic, absurditate creatoare, ironie și
fragmentare de sens; rebeliune anti-formă)
pe nisip
sunt trei ouă în costume de ceas
razele? o glumă! o diferență în somn
centrul e o trompetă stinsă care urlă
trecătorii râd din burta unei capre
alții calculează spinarea limbajului
cei din urmă — ha! — zic: cercurile sunt pălării
când le rostogolești, strănută
închide ochii! vezi o girafă citind un dicționar
infinitul e un ruj care nu se termină
lumina a fost descusută de un păianjen orb
pământul — o broască elastică
apa — un vers scris în ketchup
aerul — hârtie de orez, focul — poștă oarbă
cupola? o tigaie răsturnată
îmi pregătesc urechea de iepure
pentru trecerea prin viscozitate
poate norocul joacă table la asfințit
spiridușii? nu! sunt pantofi uzați
ridică cortina cu dinții
membrana? doar un cuvânt!
lumina se ceartă cu o pasăre de metal
realitatea a mușcat o lingură
aștept: un melc cu pălărie
clipa următoare e un sandviș fără pâine
dacă cercul explodează, râdem
dacă sângele dansează, aplaudă umbrele.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
31) Vasko Popa
(minimalism
esențial, ton sec dar mitic; simboluri arhaice, tensiune interioară în imagini
aride și concentrate)
Pe nisip —
trei cercuri
nimeni nu le-a desenat
au fost acolo înaintea pașilor
diferența razelor e o suflare
în centru — o coloană
poate o coastă din altă lume
trecătorii ocolesc cercurile
unii calculează
ceilalți uită
cei din urmă zic: cercurile cresc
când nu le atingi
închide ochii — vezi piatra
în piatră: o altă piatră
lumina — o brichetă stinsă
pământul e cenușă
apa — coajă
aerul — o așteptare
focul — gândul nears
sub cupolă: fără nume
îmi pregătesc tăcerea
pentru trecerea în osul umed
poate norocul va mușca seara
spiridușii? doar umbrele
membrana: peretele gândului
lumina — un șarpe adormit
realitatea: pasul fără picior
aștept clipa care nu vine
cercul se deschide doar
dacă sângele se retrage.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
32) Paul Éluard
(iubire,
vis, claritate poetică lucidă; echilibru între real și imaginar, voce caldă,
profund umană, uneori sfâșiată)
Trei cercuri
pe nisipul iubirii
urme de gânduri care s-au întors
razele lor sunt aproape la fel
în mijloc, un stâlp — sprijin pentru vis
vin oameni și spun: e frumos
alții fac calcule și uită să simtă
cei din urmă spun: cercul iubește
dacă nu-l obligi să se închidă
închide ochii — vezi inima învârtindu-se
infinitul nu e decât o dorință
lumina s-a născut dintr-o atingere
pământul s-a deschis în două
apa a îmbrățișat aerul
focul s-a ridicat ca o mângâiere
sub cupola unde iubirea respiră.
Îmi pregătesc visul pentru plecare
în celula de apă în care trăiesc dorințele
poate norocul va înflori în seară
spiridușii ridică perdeaua inimii
membrana e o promisiune caldă
lumina se preface în sărut
realitatea închide ochii
aștept — cu brațele întinse
clipa care urmează e o femeie
vom merge departe
dacă cercul învață să iubească
și dacă sângele rostește adevărul.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
33) Salvatore Quasimodo
(gravitate nocturnă, memorie a
durerii, limbaj clar dar intens simbolic; un lirism discret și o meditație
tăcută asupra morții și tăcerii)
Trei cercuri
pe nisipul vântului
diferă puțin, dar toate se sting
în mijloc, coloana uitării
pașii vin, se opresc, ezită
alții numără umbre
ultimii spun: cercul nu sfârșește
ci continuă în întuneric
închide ochii — e acolo
un infinit care nu se rostește
lumina s-a născut dintr-o plecare
pământul a păstrat urmele
apa a trecut fără chip
aerul nu a spus nimic
focul e doar amintire.
Sub cupola — steaua fără nume.
Mă pregătesc: pașii mei sunt grei
intru în celula lichidă a amurgului
poate norocul va adormi odată cu mine
spiridușii nu vorbesc
doar ridică o perdea
membrana e pielea nopții
lumina: o geană tremurândă
realitatea stă nemișcată
aștept — în tăcere
clipa următoare nu are glas
vom păși dincolo
dacă cercul se rupe în liniște
și dacă sângele uită să curgă.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
34)
Nicolae Labiș
(ton
tragic și vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație
amplă și tânără chiar în fața morții)
Pe
nisip, cu o urmă de sânge, trei cercuri
trasate de pași care n-au mai ajuns
razele sunt aproape egale — ca niște destine
în centru, un stâlp — sau poate un soldat căzut
vin trecători — vorbesc cu umbrele
alții încearcă să înțeleagă ecuația suferinței
ultimii spun: cercurile cresc din durere
dacă le lași să ardă în inimă
închide ochii — și vezi o explozie de vis
infinitul e o rană care nu se închide
așa s-a născut lumina — dintr-un foc
pământul e cald de pașii celor care n-au uitat
apa — lacrimă, aerul — cântec
focul — lupta vie din fiecare zi
sub cupola arzătoare a conștiinței.
Îmi pregătesc trecerea — pasul înspre lumină
în celula de apă unde răsare speranța
poate norocul e o stea în apropiere
spiridușii deschid cerul — cu mâini de copil
membrana strălucește ca o armă
lumina își desface aripile peste lume
realitatea — e o respirație grea
aștept — cu inima bătând puternic
clipa următoare va fi a noastră
dacă cercul se rupe în numele unui vis
și dacă sângele curge pentru ceva mai înalt.
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
35)
Geo Bogza
(ton
profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de materie și
spirit, o liturghie de carne și destin)
Trei
cercuri de foc, pe trupul uscat al nisipului
gravate de vânturi și de marea durere
razele lor — pulsații ale unei inimi planetare
în mijloc — axul lumii, stâlpul de cenușă
trecătorii — fantome ale metalului
alții — zei decăzuți care vorbesc în formule
ultimii proclamă: cercurile sunt începutul
al timpului ce arde sub carne
închide ochii — și totul se cutremură
infinitul urlă sub pleoape
lumina s-a născut dintr-o mare moarte
pământul se frământă cu dinți
apa — e o sabie lichidă
aerul — cenușă în zbor
focul — ultimul adevăr.
Sub cupola incandescentă a conștiinței umane
îmi pregătesc trecerea ca pe o detonație
în celula de apă, plămânul universal
poate norocul e un zeu care plânge
spiridușii — umbre ale memoriei — ridică voalul
membrana — peretele care separă lumea de sine
lumina — țipătul unui nou univers
realitatea — o hală de carne tăcută
aștept — cu genunchii în lut
clipa următoare va fi flacără
dacă cercul explodează ca un steag
și dacă sângele își cere pământul.
:::::::::::::::::::::::::
Prefață
( Din partea Domnului Critic)
*
Trecerea
ca formă de destin
(sau despre poemul care s-a multiplicat în sine)
Într-o
dimineață de mai, un poem s-a așezat pe nisip. Nu printr-o întâmplare, ci ca un
semn. Trei cercuri, o coloană în centru, o adiere de mit. Un poem numit simplu:
Poem de trecere. Suficient de deschis ca să cuprindă lumea, suficient de
concentrat ca să fie o rugăciune tăcută. Autorul — Grigore Rotaru Delacamboru —
l-a încredințat nu doar hârtiei, ci și oglinzilor din alte poezii, alte voci,
alte timpuri.
Așa
s-a născut acest experiment liric unic: același poem scris de 35 de poeți
diferiți, fără ca niciunul să fi știut de ceilalți. O transfigurare controlată,
o metamorfoză voită. O meditație repetată sub semnul multiplicității — poemul
ca oglindă, poemul ca vas, poemul ca mască.
Fiecare
versiune e o altă trecere.
În stilul lui Bacovia, poemul respiră plumbul unei ființe înghețate.
În vocea lui Labiș, tresaltă cu un curaj tragic și adolescentin.
Prin Borges, devine labirint conceptual.
Prin Tagore, e rugăciune.
Prin Brumaru, devine o tresărire tandră a pielii.
Prin Tzara, un dans absurd al limbajului.
Prin Geo Bogza, un urlet liturgic peste trupul lumii.
Dar
dincolo de jocul stilistic, proiectul acesta devine un comentariu poetic asupra
poeziei înseși. Un poem poate fi geometrie, vis, trup, foc, materie, jertfă,
ironie, tăcere. Poemul poate fi toate aceste lucruri fără să-și piardă
identitatea. Aparent același — este mereu altul.
Trecerea
din titlu nu este doar o metaforă. Este chiar mișcarea esențială a spiritului:
între forme, între viziuni, între limbaj și experiență. Trecerea ca revelație
multiplicată, ca infinit inclus într-un alt infinit — cum atât de frumos scrie
în varianta originală.
Această
antologie nu este o colecție de simple pastişe. Este o punte. Între un autor
viu și vocile vii ale literaturii. Între o viziune personală și memoria poetică
universală. Între prezent și acel viitor în care poemul își va regăsi, iar și
iar, alte oglinzi.
Aici,
poezia nu se sfârșește. Ea se reîncarnează. Și fiecare cerc din cele 35 este un
nou trup, o nouă zbatere, o nouă lumină.
—
Poemul nu a trecut. El încă trece.
Și ne trece, pe toți.
Rotaru
Grigore
(sau: editorul poemelor oglindă)
Iunie 2025
KKKKKKKKK::::::::::::::::::::::KKKKKKKKK
