I) Cel ce îşi caută sufletul

 

CALEIDOSCOP- II – Gânduri de ocazie (încercări pentru un volum „special”); 25 iunie 2025 

( din Atelier – motive de inspirație)

 

 

I) Cel ce îşi caută sufletul

*

Trec clipele de rătăcire

cu vârtejul nisipului

prin puterea vântului

iar nopţile devin elegante

totuşi rigide apoi decolorate

ar fi întuneric mare

fără lumina lunii

fără iureşul stelelor

apele învolburate şi grele

vor şterge urmele prinse unele-n altele

însă drumul include înţelesul

cum trece sunetul prin munte prin inima lui

aşa vom străbate viitorul sau

vom trece prin ceaţa albastră

a unui moment de odihnă

suspendat în afară de loc în afară de timp

privirea întoarsă spre abisul din fiecare

dor gândurile rămân libere

totuşi să luăm în seamă amănuntul infim

labirintul spaţial prin care zeul călătoreşte

fără sfârşit.

22 aprilie  1980

<<<<....>>>>

de Grigore Rotaru Delacamboru

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

II) Cel ce îşi caută sufletul
(variațiune borgesiană)

Între oglindă și oglindă,
timpul nu este decât o vină repetată.
Cel ce îşi caută sufletul
umblă printr-un labirint de umbre,
unde fiecare pas este o amintire uitată
și fiecare ușă – o alegere
pe care nu a făcut-o niciodată.

Clipa se destramă
ca nisipul dintr-un ceas fără nume.
Nu e noapte, ci doar o absență de lumină,
nu e lună, ci doar o mască veche
pusă pe chipul unui cer uitat.

Apele uitării șterg urmele pașilor
ca și cum drumul ar fi visul unui alt drum.
Și totuși, sensul nu e în pași,
ci în ecoul pe care îl lasă
în inima muntelui tăcut.

S-ar putea ca totul să fie doar o derivă
într-un spațiu suspendat
unde timpul se privește pe sine –
o oglindă în altă oglindă.

Gândurile?
Sunt păsări de hârtie într-o bibliotecă în flăcări.
Zeul?
Un cititor orb care, fără odihnă,
răsfoiește cartea infinitului
fără să-i găsească începutul.

:::::::::::::::::::::::::

III) Cel ce îşi caută sufletul
în maniera lui Borges

Se spune că, undeva, într-o regiune fără nume, există un om care îşi caută sufletul. Nu o ființă, nu o idee, ci o hartă interioară ce se rescrie pe măsură ce e citită. În fiecare noapte, visează același deșert cu aceleași urme șterse de același vânt — iar dimineața se trezește cu o nouă tăcere în piept.

Nu știe dacă sufletul i s-a pierdut, dacă l-a visat sau dacă i-a fost dat doar pentru a-l căuta. Timpul, acolo, nu curge, ci se răsucește — precum un șarpe care își mușcă propria coadă. Clipele nu se succed, ci se repetă cu o variație imperceptibilă, cum se repetă figurile într-un covor persan.

A citit odată, într-un manuscris pierdut, că adevăratul drum este cel care nu duce nicăieri — și că rătăcirea este forma superioară a fidelității. Fidelitate față de o întrebare care nu poate primi răspuns.

În nopțile acelea transparente și oarbe, când luna pare doar o veche cicatrice pe cer, omul acela îşi aminteşte un adevăr straniu: că apele care șterg urmele sunt aceleași care, uneori, dezvăluie conturul unei alte căi.

El nu se teme. Știe că zeul — poate ultimul zeu — călătorește și el printr-un labirint. Poate chiar prin același.
Și că, în cele din urmă, sufletul nu este un lucru care se găsește,
ci o oglindă care te așteaptă să înveți cum s-o privești.

:::::::::::::::::::::::::::::::

 

IV) Cel ce îşi caută sufletul
în maniera lui Borges, cu final cabalistic

Se spune că, undeva, într-o regiune fără nume, există un om care îşi caută sufletul. Nu o ființă, nu o idee, ci o hartă interioară ce se rescrie pe măsură ce e citită. În fiecare noapte, visează același deșert cu aceleași urme șterse de același vânt — iar dimineața se trezește cu o nouă tăcere în piept.

Nu știe dacă sufletul i s-a pierdut, dacă l-a visat sau dacă i-a fost dat doar pentru a-l căuta. Timpul, acolo, nu curge, ci se răsucește — precum un șarpe care își mușcă propria coadă. Clipele nu se succed, ci se repetă cu o variație imperceptibilă, cum se repetă figurile într-un covor persan.

A citit odată, într-un manuscris pierdut al lui Ibn Ezra, că adevăratul drum este cel care nu duce nicăieri — și că rătăcirea este forma superioară a fidelității. Fidelitate față de o întrebare care nu poate primi răspuns.

În nopțile acelea transparente și oarbe, când luna pare doar o veche cicatrice pe cer, omul acela îşi aminteşte un adevăr straniu: că apele care șterg urmele sunt aceleași care, uneori, dezvăluie conturul unei alte căi.

El nu se teme. Știe că zeul — poate ultimul zeu — călătorește și el printr-un labirint. Poate chiar prin același.
Și că, în cele din urmă, sufletul nu este un lucru care se găsește,
ci o oglindă care te așteaptă să înveți cum s-o privești.

„Sufletul e litera pe care nu o vei citi niciodată în cartea ta de trup.”

:::::::::::::::::::::::::::::

 

 

 

 

 

V) Cel ce își caută sufletul
în maniera lui Fernando Pessoa

*

Nu știu dacă am un suflet.
Poate că e doar o umbră a gândului meu când obosește.
Trec zilele cu vântul,
ca o carte ale cărei pagini se întorc singure,
fără ca cineva să o citească.

Nimic nu e mai confuz decât liniștea,
nimic mai neliniștitor decât o noapte frumoasă.
Luna mă privește cu o politețe rece,
stelele sunt gânduri ale altora,
și eu rămân, cumva,
în afara a tot ce pare să existe.

Am obosit să caut sensuri.
Le-am găsit și le-am pierdut de atâtea ori,
încât nu mai fac diferența între descoperire și iluzie.
Uneori îmi spun că drumul e important —
alteori, că nici drumul, nici cel ce merge
nu sunt decât o ficțiune convenabilă
într-o minte care vrea să-și adoarmă propria spaimă.

Dar continui.
Nu din voință, ci din obicei.
Cineva în mine merge,
deși nu știu cine.
Poate nici el nu știe.
Poate nici nu există.

Și atunci, în momentele acelea suspendate,
în afara locului, în afara timpului,
gândesc — și gândul e un val fără mare,
un nor fără cer.

Sunt cel care nu sunt.
Dar merg mai departe,
ca și cum aș fi fost.

 

::::::::::::::::::::::::::::

 

VI) Cel ce își caută sufletul
în maniera lui Bernardo Soares

*

Nu știu dacă am un suflet.
Poate că sufletul este doar o tăcere în formă de om.
Mă caut uneori ca pe o stradă necunoscută pe care cred că am mai trecut,
dar nu găsesc decât colțuri de umbră
și vitralii fără lumină.

Trec zilele —
nu în mod real, ci ca o absență care persistă.
Fiecare clipă e o resemnare de a nu fi fost altceva.
Totul pare să se repete, dar niciodată nu sunt eu cel ce revine.

Noaptea nu e întuneric,
e un spațiu în care lucrurile dispar.
Luna nu luminează, ci doar accentuează golul.
Stelele sunt puncte de tăcere.

Uneori mă gândesc că drumul
nu duce nicăieri pentru că nici nu pornește de undeva.
Că începutul și sfârșitul sunt doar expresii
pentru a ne alina neliniștea.

A merge este un gest.
A căuta este o iluzie.
A avea un suflet e poate o eroare gramaticală.

Rămâne doar acest sentiment de lucruri neîncepute
care se termină încet, în mine.

Sunt, poate, ecoul unei voci care n-a fost rostită.

Sau umbra unui gest ce n-a fost făcut.

::::::::::::::::::::::::::

 

VII) Cel care își caută sufletul
(după Virgil Mazilescu)

*

nu mai știu de când am pornit
cred că ieșisem după pâine
sau poate era doar o lumină aprinsă într-o cameră străină

între timp
au crescut buruieni peste lucrurile simple
un scaun s-a mutat puțin la dreapta
nimeni n-a observat

din când în când
se face liniște foarte adâncă
și atunci
mă întreb dacă sufletul n-a fost
doar o greșeală de calcul

uneori îmi spun că drumul există
alteori că a fost desenat cu creionul
și a plouat peste el

stelele sunt prea multe
și nimeni nu mai ține minte care era a mea
de fapt nici nu știu dacă
mi s-a dat una

luna e un fel de rest
care ți se dă
când plătești cu o bancnotă mare
pentru un lucru mic
și inutil

între timp
umbrele au învățat să tacă

și zeul?
se preface că doarme într-un dulap
cu ușa întredeschisă

„să nu strigi — îți spune o voce —
că se sparge totul
chiar și ceea ce nu există încă”

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

VIII) cel care își caută sufletul
(cu sarcasmul blând al lui Virgil Mazilescu)

*

sufletul meu a ieșit puțin
să ia aer
probabil s-a rătăcit printre vitrine
sau a urcat într-un tramvai care nu mai circulă

mi-a lăsat un bilet, dar am pierdut hârtia
și, sincer,
cred că n-am știut niciodată să citesc scrisul lui

de atunci, am tot mers
prin apartamente goale
pe scări care nu duc nicăieri
cu gândul că poate
sufletul meu bea o cafea
într-o cameră prost luminată,
la o masă unde timpul a uitat să tragă scaunul

nu-l mai caut cu disperare
acum doar întreb politicos
la intersecții,
prin vis,
la coada de la farmacie
„n-ați văzut cumva…?”

stelele s-au reorganizat
sub o altă conducere
luna are program redus
și zeii sunt în șomaj tehnic

între timp
eu mă întorc în mine
ca într-un bloc cu liftul stricat

și stau acolo
nu din convingere
ci pentru că plouă în toate direcțiile

iar dacă sufletul se va întoarce
sper să bată încet
și să nu ceară explicații.

 

::::::::::::::::

 

 

IX) Cel ce își caută sufletul
(în maniera „Elegiilor duineze” de Rainer Maria Rilke)

*

Ah, dar cine sunt eu, Doamne, în acest vârtej de clipe,
în acest curent de nisip și lumină,
unde numele meu se pierde ca un cântec uitat în deșert?
Ce glas mă strigă din mine și nu-l aud,
decât atunci când tăcerea devine prea grea pentru trupul meu?

O, nopți —
nopți elegante, reci, apoi ofilite,
nopți fără trup, purtate de o lună
care plânge în sine însăși lumina —
ce ați făcut din drum? Unde ați ascuns
urmarea pașilor mei,
cum ați șters sensul cu valuri grele de uitare?

Îngerule al abisului interior,
cel ce păzești marginea neființei —
unde e locul în care sufletul nu mai e vis,
ci prezență tăcută, ca o inimă a muntelui
peste care nu trece nicio vreme?

Spun că viitorul e un sunet care va veni.
Dar dacă el a trecut deja prin noi,
și noi suntem doar ecoul lui întârziat?
Dacă drumul nu e înainte,
ci o întoarcere în cerc,
un cerc pe care nu-l înțelegem,
pentru că suntem desenul și nu mâna care-l face?

Ah, să ne putem odihni, măcar o clipă,
în acel albastru de ceață —
nu vis, nu somn,
ci acel „dincolo de”,
acolo unde nici timpul nu ne mai recunoaște.

Dar nici acolo nu-i scapare.
Căci privirea, întoarsă în sine,
vede abisul din fiecare,
și gândul, care vrea libertate,
se lovește de zidul cerului.

O, să învățăm a primi
până și ceea ce nu poate fi înțeles —
ca zeul care călătorește
prin propriul său labirint
și nu întreabă de ieșire.

Top of Form

Bottom of Form

:::::::::::::::::::::::::::::::

 

 

 

X) Rugăciune către Înger
(adăugire în stil rilkian la „Cel ce își caută sufletul”)

Îngerule —
tu, care nu ai nevoie să fii numit,
pentru că ești tot ce nu poate fi rostit,
tu, care locuiești în spațiul dintre două tăceri,
fă-mi loc în aripa ta stângă,
acolo unde sufletul nu se mai teme
că a greșit forma trupului.

Tu nu știi ce înseamnă a căuta —
pentru că tu ești întreg.
Dar eu, străin în propria ființă,
umblu cu dorul unei adâncimi
care nu e nici moarte, nici viață —
ci acel suspin dintre stele,
pe care nimeni nu l-a scris,
dar toți îl poartă.

Îngerule, dacă poți,
ia aceste urme șterse de pe nisipul lumii
și spune-mi că au fost reale.
Că drumul meu, chiar dacă rătăcit,
a desenat ceva în memoria tăcerii.

Spune-mi —
că și cel ce nu înțelege,
și cel ce se teme,
și cel ce nu se mai caută
face parte din lumină.

Și dacă nu-mi poți da răspuns,
dă-mi măcar o clipă
în care să știu că am fost văzut.

Căci nu e nevoie de mântuire,
ci de o singură privire,
care să nu ne judece,
ci să ne îmbrățișeze
dinspre eternitate.

 

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

XI) Elegia celui care își caută sufletul

(în maniera lui Rainer Maria Rilke)

*

I. Trecerea

Ah, dar cine sunt eu, Doamne, în acest vârtej de clipe,
în acest curent de nisip și lumină,
unde numele meu se pierde ca un cântec uitat în deșert?
Ce glas mă strigă din mine și nu-l aud,
decât atunci când tăcerea devine prea grea pentru trupul meu?

O, nopți —
nopți elegante, reci, apoi ofilite,
nopți fără trup, purtate de o lună
care plânge în sine însăși lumina —
ce ați făcut din drum? Unde ați ascuns
urmarea pașilor mei,
cum ați șters sensul cu valuri grele de uitare?

Îngerule al abisului interior,
cel ce păzești marginea neființei —
unde e locul în care sufletul nu mai e vis,
ci prezență tăcută, ca o inimă a muntelui
peste care nu trece nicio vreme?

Spun că viitorul e un sunet care va veni.
Dar dacă el a trecut deja prin noi,
și noi suntem doar ecoul lui întârziat?
Dacă drumul nu e înainte,
ci o întoarcere în cerc,
un cerc pe care nu-l înțelegem,
pentru că suntem desenul și nu mâna care-l face?

Ah, să ne putem odihni, măcar o clipă,
în acel albastru de ceață —
nu vis, nu somn,
ci acel „dincolo de”,
acolo unde nici timpul nu ne mai recunoaște.

Dar nici acolo nu-i scapare.
Căci privirea, întoarsă în sine,
vede abisul din fiecare,
și gândul, care vrea libertate,
se lovește de zidul cerului.

O, să învățăm a primi
până și ceea ce nu poate fi înțeles —
ca zeul care călătorește
prin propriul său labirint
și nu întreabă de ieșire.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

II. Rugăciune către Înger

Îngerule —
tu, care nu ai nevoie să fii numit,
pentru că ești tot ce nu poate fi rostit,
tu, care locuiești în spațiul dintre două tăceri,
fă-mi loc în aripa ta stângă,
acolo unde sufletul nu se mai teme
că a greșit forma trupului.

Tu nu știi ce înseamnă a căuta —
pentru că tu ești întreg.
Dar eu, străin în propria ființă,
umblu cu dorul unei adâncimi
care nu e nici moarte, nici viață —
ci acel suspin dintre stele,
pe care nimeni nu l-a scris,
dar toți îl poartă.

Îngerule, dacă poți,
ia aceste urme șterse de pe nisipul lumii
și spune-mi că au fost reale.
Că drumul meu, chiar dacă rătăcit,
a desenat ceva în memoria tăcerii.

Spune-mi —
că și cel ce nu înțelege,
și cel ce se teme,
și cel ce nu se mai caută
face parte din lumină.

Și dacă nu-mi poți da răspuns,
dă-mi măcar o clipă
în care să știu că am fost văzut.

Căci nu e nevoie de mântuire,
ci de o singură privire,
care să nu ne judece,
ci să ne îmbrățișeze
dinspre eternitate.

 

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Notă:

Cuvintele „pastișă” și „parodie” nu ar fi potrivite pentru a cataloga acest demers: autorul piesei de început își exprimă admirația, nimic altceva, față de autorii selectați; nici nu ar fi posibil un alt sentiment. Am „ridicat lumina” prin atâtea voci distincte spre a mă lumina.