CALEIDOSCOP-
II – Gânduri de ocazie (încercări pentru un volum „special”); 24 iunie 2025
(
din Atelier – motive de inspirație) Lumina
– toamna
(scrisoare compusă
într-o pauză a tăcerii)
*
Trebuie să găsesc
nişte cuvinte
să te anunţ că
lumina coboară odată cu îngerii
odată cu aureola
elegantă a clipei
osul de pasăre
devine fum călător
peşteră legănată în
zare labirint spaţial
pentru echilibrul
minunilor
piatra înregistrează
unghiul descris prin rotaţii
de frunze-n cădere
întunecând fereastra
pentru echilibrul
părţilor desfăcute
meduze de aer
imponderabile
urcă în vasul cu
miere
dispar în cuibarul
din vis
modificând un pic
temperatura.
În spaţiul de taină
local
îmbrăţişaţi trec
nourii de vată
peste
pădure cade-nfiorarea
în violente picături
albastre.
Cineva plânge încet
se umple zarea
cu anunţuri
incandescente
cale fără sfârşit
zodia gândului
unică rază
fără-nceput fără odihnă.
4 octombrie 1982
<<<<<
*** >>>>>
de
Grigore Rotaru Delacamboru
Câte
o variantă în stilul poeților înscriși AICI (doar versul alb și varianta să fie
de aceeași lungime – număr de versuri – ca originalul prezentat mai sus) .....
1)
Lucian Blaga
2)
Francisco de Quevedo
3)
Nichita – din Noduri și semne
4)
Ioan Caraion – Sfârșitul continuu
5)
Rilke
6)
Edgar Allan Poe
7)
Charles Baudelaire
8)
E.
Baconsky – Cadavre în vid
10) Daniel Turcea- Geometria sau căutarea
drumului
11) Constanța Buzea – Atât de rar ne este
dată starea
12)
Fernando Pessoa- Cartea neliniștirii și Poezii
13)
Rabindranath Tagore – Culesul roadelor și Ofrandă Lirică
14)
Bacovia – Plumb
15)
Cezar Ivănescu - Rod
16)
Jorge Luis Borges - volumul: Poezii -
Editura Polirom, 2017 ,
17)
George Topîrceanu (dar în variantă mai gravă, stilul târziu – „Balade vesele
și triste”)
18)
Paul Celan
19)
Ana Blandiana
20)
Mihail Eminescu (variantă în spiritul poeziei meditative târzii, ca în „Odă
(în metru antic)”)
21)
Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)
22)
Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)
23)
Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)
24)
Sylvia Plath (în stilul Ariel)
25)
Octavio Paz (în stilul poemelor spiralate și contemplative)
26)
Gellu Naum (în stilul oniric suprarealist)
27)
Emil Botta (cu mister funebru și puritate halucinantă)
28)
Marin Sorescu (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic)
29)
Ștefan Augustin Doinaș (ton solemn, cerebral, mitic)
30)
Tristan Tzara (dadaism abstract, destructurant și ironic)
31)
Vasko Popa (minimalism mitic, tensiune interioară)
32)
Paul Éluard (iubire, vis și luciditate poetică)
1)
Lucian Blaga
Trebuie
să aflu cum se revarsă veșnicia
când lumina coboară cu pași moi,
ca o hieroglifă de îngeri
scrisă pe nervura frunzei.
Oasele visului freamătă, ard,
în ecouri de păsări plecate
care-și recită zborul
peste prăpastia vederii.
Frunza se rotește – un cuvânt căzut
dintr-o rugă ciudată a pietrei.
Aerul e umed de absențe.
Un fagure își pierde forma în somn.
Un vis păstrează căldura unui surâs
uitat în retorica norilor.
Timpul, îmbrățișându-se cu sine,
alunecă într-o tăcere albastră.
O chemare se face lumină.
Gândul nu mai are nevoie de margini.
2)
Francisco de Quevedo (tradus în spirit baroc)
Avisaţia
se îngână cu cenușa clipei,
căci lumina, înveșmântată-n silabe,
coboară alături de heruvimi
și suflă în osul visării –
abur de pasăre pierdută.
Zările se pliază,
precum o peșteră răsucită în cercuri
îngână răsturnarea lumii.
Rotația frunzei e o cronică a morții,
piatra notează testamentul toamnei.
Aerul tremură în meduze de uitare,
mierea putrezește-n potirul uitat,
visul își corupe cuibarul.
Norii îmbrățișați cu păcat
se destramă în pădure –
sânge de cer,
plângere întârziată
ce aprinde, din nou,
nebunia gândului etern.
3)
Nichita Stănescu – (în Noduri și semne)
Trebuie
să găsesc alfabetul neinventat
ca să-ți spun că lumina e un nerv
ce coboară invers prin spinare,
unde îngerii nu mai au chip, ci semn.
Osul devine ideea păsării.
Spațiul – un gând dus pe umeri,
peștera e o formă a dorului
care-și caută ecoul între laturi.
Frunza cade ca un adjectiv
rostogolit între două rotiri.
Aerul capătă structura verbului
care urcă spre fagurele realului,
dar se destramă în vis
ca un sughiț de propoziție.
Norii se iubesc în spirală,
pădurea se udă cu metafore.
Cineva plânge,
scriind o frază pe marginea gândului
care nu se mai termină niciodată.
4)
Ioan Caraion – (în Sfârșitul continuu)
E
nevoie de cuvinte roase,
pentru a-ți spune că lumina se frânge
împreună cu aripa moartă a îngerului,
într-o clipă ca o rană.
Pasărea devine cenușă de amintire,
peștera, o rană care plutește.
Spațiul e un infarct de stele
ce se răsucesc în uitare.
Piatra calculează unghiul morții.
Frunzele se sinucid în zbor.
Aerul geme, meduze de scrum
plutesc spre fagurii inexistenței.
Visul crapă,
în el se nasc întrebările.
Norii îmbrățișează neliniștea.
Peste pădure curge sângele albastru.
Zarea sângerează cuvântul
care nu va avea niciodată răspuns.
5)
Rainer Maria Rilke
Cuvintele
nu-s decât începuturi,
dar trebuie să le aștern
ca să spun cum lumina alunecă
în brațele îngerilor reîntorși.
Oasele păsării tresar în amintire,
și timpul, ca o peșteră de miere,
se leagănă în zare.
Între spațiu și abis,
frunza, asemenea unui suflet,
cade și întunecă fereastra.
Piatra înregistrează tăcerea.
Aerul plutește în cercuri transparente,
se pierde în vis,
încălzind absențele.
Nourii se îmbrățișează
și peste pădure cade o sfială.
Zarea plânge –
între începutul gândului și
întreagă neodihna sa.
6)
Edgar Allan Poe
Trebuie
să spun –
lumina vine tăcută, bizară,
cu pașii îngerilor în mantii de scrum,
cu aura clipei însângerate.
Oasele păsării se transformă
în fantome de fum,
peștera plutește în delirul cosmic
cu umbre legănate.
Frunzele cad –
precum blesteme rotunde.
Piatra scrijelește adevăruri negre.
Meduze nevăzute urcă spre vasul
în care somnul e dulce și otrăvitor.
Visul se destramă-n temperatură
de sicriu.
Nori, încolăciți de dor,
plâng peste pădure –
picături albastre ale destinului.
Zarea urlă.
Gândul devine coridor fără capăt.
7)
Charles Baudelaire
Trebuie
să numesc decadența
în clipa când lumina coboară,
odihnindu-se în faldurile îngerului.
Oasele se fărâmă lent,
ca bijuterii căzute în scrum.
Peștera se desface în rotiri lente
ale plăcerii sfârtecate.
Frunza e o mască arsă,
piatra – un vin ruinat de nostalgie.
Aerul tremură, translucid,
mierea se îngroapă în delir.
Visul e o voluptate arsă-n somn.
Norii își dau întâlnire
cu pădurea desfrunzită.
Plânsul devine un drog.
Zodia gândului – abis voluptuos
fără repaos, fără izbăvire.
8)
E. Baconsky – (în Cadavre în vid)
Trebuie
să folosesc limbajul steril
ca să anunț că lumina –
componentă radioactivă –
se dizolvă cu îngerii în vid.
Pasărea – fosilă aeriană,
osul – relicvă de fum.
Peștera – ecou steril al spațiului
în care legile gravitației
nu mai funcționează.
Frunza – proiectil în spirală,
piatra – înregistrator mut.
Aerul, plin de capsule,
ridică forme diforme în faguri lipsiți de semnal.
Visul – experiment de laborator.
Norii – substanță textilă,
pădurea – imagine reziduală.
Zarea – ecran digital
pe care plânge ultimul gând.
LLLLLLLLLLLLLLLL:::::::::::::::::::::::LLLLLLLLLLLLLLL
9)
Eugenio Montale
Trebuie
să schițez câteva cuvinte,
să sugerez că lumina coboară
fără promisiuni,
alături de un înger obosit.
Un os de pasăre – inutilă relicvă –
se topește în fum.
Peștera din zare e o metaforă
pentru spațiul care refuză semnificația.
Frunza descrie unghiul eșecului,
piatra e doar o reținere a timpului.
Aerul adăpostește obiecte imposibile,
mierea e doar memorie îndulcită,
visul – o stare prealabilă abandonului.
Nori ficși se ating cu solemnitate,
peste pădure trece o neînsemnată vibrație.
Zarea e umplută cu fragmente,
gândul nu duce nicăieri,
doar persistă.
10)
Daniel Turcea – (în Geometria sau căutarea drumului)
Trebuie
să conturez o linie albă,
să-ți spun că lumina
coboară ca o formulă sacră
împreună cu îngerii,
în axul tăcerii.
Pasărea – o bornă de duh,
osul ei devine abur de duh,
peștera – un sigiliu în mișcare,
spațiul – translație între două planuri.
Frunza – ecuație rotundă
pe care piatra o rezolvă în tăcere.
Aerul se înalță în arcuri
de meduze transparente.
Vasul cu miere –
altarul visului.
Cuibarul e locul unde
ard razele nespuse.
Nourii se întorc din neființă,
pădurea vibrează,
plânsul e înaltă geometrie,
gândul – rază pură
care nu încetează niciodată.
11)
Constanța Buzea – ( în Atât de rar ne este dată starea)
Poate
că voi putea să-ți spun
că lumina se apropie încet,
ca o atingere de înger.
Ea vine odată cu tăcerea,
cu o aură a clipei –
blândă și nemiloasă.
Un os de pasăre dispare
ca o rană care nu mai doare.
Peștera din depărtare –
o privire pierdută în trecut.
Frunza cade și lasă
o rană subțire în aer.
Mierea reține încăldura
unei iubiri negrăite.
Visul adoarme într-un cuibar
care n-a fost niciodată al nostru.
Norii se țin de mână,
pădurea e atinsă de o neliniște
care vine de sus,
dintr-un plâns abia ghicit,
dintr-un gând ce nu mai pleacă.
12)
Fernando Pessoa – (în Cartea neliniștirii)
Încerc
să spun ceva despre lumină,
despre acest coborât al ei,
însoțit de îngeri sau doar de ideea lor,
într-o clipă prea clară,
prea estompată.
Un os de pasăre devine semn
într-un fum fără scop.
Peștera e o figură mentală,
spațiul – o prelungire a incertitudinii.
Frunza cade pentru a exprima
ce nu poate fi formulat.
Piatra este certitudinea
celor care nu mai au credință.
Aerul e populat de forme
care urcă în vasul conștiinței,
dar nu rămân.
Visul e o reședință provizorie.
Norii se ating cu indiferență.
Pădurea se zguduie.
Plânsul, de fapt, nu e decât
un alt nume al gândului
care nu se odihnește.
13)
Rabindranath Tagore – ( în Ofrandă lirică)
Trebuie
să aleg cu grijă cuvintele
ca să-ți spun că lumina
coboară, sfântă,
cu zborul îngerului în tăcere.
Într-un os de pasăre
se adună suflarea cerului.
Peștera – un leagăn
pentru miracolul visului.
Frunzele, căzând,
scriu rugăciuni în aer.
Piatra nu tace,
ea păstrează taina mișcării.
Aerul se umple de prezențe
care urcă spre dulceața mierei.
Visul – o colibă luminată.
Norii se îmbrățișează în duh.
Pădurea tresaltă de har.
În zare, lacrima e sămânță,
gândul – un drum fără hotar
care duce spre început.
14)
George Bacovia – (în Plumb)
Trebuie
să spun ceva –
lumina cade grea,
împreună cu îngeri reci,
cu clipa înnourată.
Osul păsării fumegă.
Peștera – gol,
spațiul – murdar de scrum.
Frunza – un cadavru vegetal,
piatra – încremenită.
Aerul – plumbos,
mierea – grea și închisă,
visul – tulbure.
Norii – ca vată putredă.
Pădurea – jilavă.
Picăturile – învinețite.
Zarea – apăsătoare.
Gândul – o rană
care nu se închide.
15)
Cezar Ivănescu – (în Rod)
Trebuie
să rodesc tăcerea
în cuvinte coborâte cu lumina
din trupul îngerului necunoscut.
Clipă de miere,
osul păsării arde-n amintire.
Peștera se leagănă în aer,
spațiul – o cruce desfăcută.
Frunza picură sânge verde,
piatra scrie silabe de rugă.
Meduzele se înalță
cu aerul liturgic al toamnei.
Mierea – mireasma sufletului.
Visul se-nchide în cuibarul rotund.
Norii trec prin îmbrățișarea focului,
peste pădure se varsă
cerul tainic.
Zarea plânge lumină.
Gândul e un drum
în vecie.
16)
Jorge Luis Borges – ( în Poezii (Polirom, 2017)
*
Trebuie
să scriu pentru a fixa
că lumina coboară, poate,
cu îngeri ficționali,
în clipa care e și nu e.
Osul de pasăre – o relicvă
dintr-o altă lume,
peștera – arhitectură a infinitului.
Labirintul se întinde spre orizont,
frunza – o rună care cade.
Piatra păstrează
unghiul uitării.
Aerul – plin de oglinzi,
în care mierea
e o amintire dulce.
Visul – un cuibar în care
somnul alternează cu ideea.
Norii se îmbrățișează
într-un timp circular.
Zarea se umple
cu ecoul unui gând
care nu are început.
LLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLLL
17)
George Topîrceanu (dar în variantă mai gravă, stilul târziu – „Balade vesele
și triste”)
Trebuie
să-ți dau de veste
că lumina coboară cu pași tăcuți,
pe urmele unor îngeri
ce par să-și fi pierdut aripile.
Un os de pasăre zboară în fum
ca o pană rătăcită de vânt.
Peștera, legănată de aer,
pare o jucărie a zării.
Frunzele – confetti ruginite –
întunecă geamul cu nostalgii.
Piatra, rotundă ca o poveste,
notează pașii toamnei.
Aerul e plin de baloane transparente,
meduze de vânt.
Un strop de miere se topește
în visul unui copil.
Norii se-mbrățișează tandru
ca doi uriași de vată.
În pădure picură azur,
iar cineva, nevăzut,
plânge încet în gând.
18)
Paul Celan
Trebuie
să găsesc locul
unde cuvântul nu mai e tăcere –
lumina coboară
cu îngerii din cenușă.
Osul – înflorit de scrum –
se rostogolește în vis.
Peștera: limbă pierdută
într-un spațiu al neauzirii.
Frunza cade în alfabetul morții,
piatra desenează
tăietura frunzei.
Meduzele de aer
sunt silabe pierdute
într-un vas cu memorie dulce.
Visul – o coastă lipsă.
Norii trec prin noi,
pădurea se zguduie în sine,
picăturile –
vocale albastre
din zodia unui gând
fără țintă.
19)
Ana Blandiana
Trebuie
să numesc această coborâre
a luminii printre îngeri,
să spun clipa în care
totul devine vertical.
Osul de pasăre – o părere,
un abur
cuprins în desenul cerului.
Peștera se leagănă în înțelesuri,
frunza cade ca o rugăciune.
Piatra – atentă,
reține vibrația.
Aerul e un dans tăcut
de umbre,
meduze de vis.
Vasul cu miere păstrează
căldura unei alte epoci.
Norii, în îmbrățișare,
se desprind de real.
Pădurea tresaltă,
zarea se umple cu plânsul
unei raze
neîncepute.
20)
Mihail Eminescu (variantă în spiritul poeziei meditative târzii, ca în „Odă
(în metru antic)”)
Aș
vrea să spun tăcerea
ce coboară cu lumina –
îngerii o poartă lin
într-o clipă răsucită.
Osul păsării – vis moale
ce se pierde-n fum și ceață,
iar peștera e visarea
unei lumi ce se destramă.
Frunza-n cădere rotește
un cerc mut peste fereastră,
piatra simte timpul lunecând.
Meduzele de aer urcă
fără greutate
spre vasul cu miere
ce adoarme în vis.
Norii plutesc îmbrățișați,
iar pădurea, fremătând,
primește lacrima zării
și gândul,
fără sfârșit.
21)
Emil Brumaru (cu duioșie senzuală, dar păstrând forma originală)
Trebuie
să-ți scriu – iubito –
că lumina se lasă moale,
ca o dantelă între aripi,
cu îngeri adormiți în miere.
Osul păsării e un sărut
de fum.
Peștera se leagănă leneș
în zare, ca o dormitoare.
Frunza cade – cu fustița
răsucită în aer.
Piatra – un cercel uitat.
Aerul e plin de umbre dulci,
de meduze topite-n dor.
Vasul cu miere – gura ta
visând sub pleoape.
Norii se îmbrățișează
ca doi amanți
în pădure.
Și undeva,
în zare,
plânge o rază.
22)
Vasile Voiculescu (accent religios-meditativ)
Trebuie
să-ți spun:
lumina coboară ca o binecuvântare,
cu îngeri purtând mir și rugă.
Clipă de har –
osul de pasăre e tămâie.
Peștera se deschide în duh,
spațiul e un altar
pentru taina firii.
Frunza – rugă plecată din ram,
piatra – păstrătoare de rost.
Meduzele aerului
se adună în potir,
mierea – ofrandă a visului.
Norii se îmbrățișează
ca preoți în vecernie,
pădurea se înfioară.
Zarea plânge lumină.
Gândul urcă –
cruce fără început.
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
23)
Ion Barbu (din perioada „Joc secund”)
Trebuie
să înaintez în logos,
să spun că lumina, devenită vector,
coboară dintr-o traiectorie de îngeri
care nu mai poartă sens, ci funcție.
Osul de pasăre – model izotrop,
aburul – ecuație de stare.
Peștera – hiperplan
cu margini de zare topologică.
Frunza descrie o spirală
într-un sistem epuizat.
Piatra – punct fix în rotație.
Aerul – meduză cu densitate zero
urcă spre o funcție necunoscută.
Vasul cu miere e axa visului,
temperatura – parametru de fugă.
Norii se îmbrățișează
într-o simetrie frântă.
Pădurea – corpuscul în mișcare,
plânsul – un flux de gând
fără rezolvare.
24)
Sylvia Plath (în stilul Ariel)
Trebuie
să-ți spun ceva
despre coborârea luminii,
despre îngeri care nu mai au ochi,
ci goluri.
Osul de pasăre – schelet al visului,
fum de abandon.
Peștera legănată e o gură
care nu mai cere nimic.
Frunza cade,
fereastra se închide cu un clic de gheață.
Piatra tace
într-o limbă ruptă.
Aerul – meduze transparente
înecate în zahăr ars.
Mierea visează
o căldură pe care n-o va mai avea.
Norii – două palme.
Pădurea – un sânge vegetal.
Zarea plânge, dar nu e umană.
Gândul e un fir tăiat
care nu mai poate fi cusut.
25)
Octavio Paz (în stilul poemelor spiralate și contemplative)
Trebuie
să spun
că lumina coboară
nu vertical, ci în spirală,
între îngeri ce respiră timpul.
Osul păsării –
pulbere a memoriei.
Peștera – un abis transparent,
un spațiu tăcut.
Frunza – idee în cădere,
piatra – un alfabet din vechime.
Aerul umple tăcerea
cu meduze de sensuri.
Mierea – o metaforă caldă.
Visul pulsează în cuibar.
Norii se ating în somn,
pădurea răspunde cu umbre.
Cineva plânge –
nu cu lacrimi,
ci cu lumină.
Gândul nu mai caută drum,
ci devenire.
26)
Gellu Naum (în stilul oniric suprarealist)
Trebuie
să descos gulerul visului
ca să spun că lumina,
îmbrăcată în piele de înger,
coboară pe o scară de vertebre.
Osul păsării devine scrisoare
trimisă în fumul alb al cuvântului.
Peștera dansează
pe marginea zării,
într-un ritm de umbre rotative.
Frunza – trompetă subacvatică,
piatra – cheie nefolosită.
Aerul umblă desculț
pe spinarea meduzelor,
mierea se scurge
într-o cutie de chibrituri.
Visul se ghemuiește
sub un cuibar cu două ieșiri.
Norii se iau la braț,
pădurea rostește în limba somnului.
Zarea se înalță.
Gândul cade în sus.
27)
Emil Botta (cu mister funebru și puritate halucinantă)
Trebuie
să aflu cum se moare
când lumina se preface în aur tăcut
și coboară împreună cu îngerii.
Un os de pasăre –
fragilă rugă a morții.
Peștera plutește,
spațiul se rupe în petale.
Frunzele cad –
ochi goi în gol.
Piatra – oglindă în care
se citește moartea.
Aerul – o mână transparentă
care ridică meduze.
Mierea adoarme în suflet.
Visul se pierde
într-un cuibar străin.
Norii sunt trupuri
care se caută în rug.
Pădurea respiră adânc.
Zarea plânge tăcut.
Gândul – o cruce de aer.
JJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJ
28)
Marin Sorescu (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic)
Trebuie
să te anunț politicos
că lumina, fără să ceară voie,
coboară cu niște îngeri
care par să nu știe încotro merg.
Osul de pasăre – fumul
unei idei neterminate.
Peștera – un cotlon
unde Universul își ține ciorapii.
Frunza cade, fără regie,
în fața ferestrei.
Piatra – contabil neplătit al mișcării.
Aerul – leagăn pentru meduzele
care nu mai au planuri.
Vasul cu miere –
probabil o conservă de vis.
Din cuibar ies sfori,
legate de o temperatură incertă.
Norii se îmbrățișează fără motive,
iar pădurea, ca o mamă,
îi lasă să se joace.
Zarea se umple
cu reclame luminoase.
Gândul – o plimbare fără destinație.
29)
Ștefan Augustin Doinaș (ton solemn, cerebral, mitic)
Trebuie
să rostesc
această coborâre a luminii,
împreună cu îngerii,
într-un ritm arhetipal.
Osul păsării – relicvă solară,
fum care atinge cerul
cu geometrie sacră.
Peștera – matcă a tăcerii,
spațiu în care zeii își amintesc
că au fost oameni.
Frunza în descreștere –
rună ce întunecă ochiul.
Piatra – unghi de închinare.
Meduzele, aer fără greutate,
răspund gravitației
ca niște suflete în migrare.
Mierea – substanță mediană
între vis și ritual.
Norii, în îmbrățișarea lor,
sunt ceremonia sfârșitului.
Pădurea – sanctuar.
Plânsul zării – un oracol.
Gândul – drum fără odihnă,
dar cu direcție eternă.
30)
Tristan Tzara (dadaism abstract, destructurant și ironic)
Trebuie?
cuvinte! –
să anunț că lumina, (bam!)
vine cu îngeri din făină
și aură tăiată de foarfecă.
Osul păsării – un cuțit de plastic
care visează fum.
Peșteră? nu!
Zebră în spirală.
Frunza cade în plic.
Fereastra s-a închis
într-o expresie.
Piatra scrie cu limba.
Aerul?
meduze care se țin de mână
într-un vas cu miere stricată.
Visul e un ceas pe dos.
Cuibarul plutește în borș.
Norii îmbrățișează pădurea
ca doi domni în papuci.
Zarea explodează.
Gândul doarme în umbrelă.
31)
Vasko Popa (minimalism mitic, tensiune interioară)
Trebuie
să chem cuvintele
ca să spun că lumina vine
cu pasul gol al îngerilor.
Un os de pasăre
se pierde în cenușă,
ca un semn.
Peștera – ochi care visează.
Spațiul – sânge legănat.
Frunza cade,
despicând fereastra în două.
Piatra tace,
dar înregistrează totul.
Aerul – mamă a meduzelor.
Mierea le topește
într-un singur vis.
Cuibarul dispare
într-o atingere de somn.
Norii se strâng
ca niște gânduri.
Pădurea se înfioară,
plânsul zării –
calea gândului fără margini.
32)
Paul Éluard (iubire, vis și luciditate poetică)
Trebuie
să spun –
lumina e o iubire care coboară
împreună cu îngerii
ce locuiesc în ochiul deschis.
Osul păsării
e făgăduință în flăcări.
Peștera se leagănă
în zare – mamă a visului.
Frunza, dansând,
face umbre pe fereastră.
Piatra – numele
unei absențe.
Aerul urcă
ca o mână de femeie.
Mierea – un vis
care se face real.
Cuibarul e căldura ta.
Norii se îmbrățișează
ca doi îndrăgostiți.
Pădurea – inimă vegetală.
Zarea plânge cu lumină.
Gândul – drum spre tine.
Notă:
Călătorie prin stiluri, forme și sensibilități.
Cuvintele
„pastișă” și „parodie”
nu ar fi potrivite pentru a cataloga acest demers: autorul piesei de
început își exprimă admirația, nimic altceva, față de autorii
selectați; nici nu ar fi posibil un alt sentiment. Am „ridicat
lumina” prin atâtea voci distincte spre a mă lumina.
Imagine:Călătorie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu