CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea); 8 iulie 2025
CĂUȘUL DE PIATRĂ
*
Abia acum ne dăm seama
că nu am fost niciodată prea aproape unul de altul
prăbuşindu-ne-n ceaţă ridicam rugă fierbinte
pentru duşmanii noştri pentru gura lor de pământ
să înveţe totuşi folosirea fericită-a cuvintelor
să ocrotească somnul crucilor să fie linişte
şi neglijam mersul nostru pe sârmă
deasupra nisipului deasupra atâtor priviri
rezultate din razele desfăcute ale neantului
acum ceara iese-n oglindă albina creează
acum sunetul şi ecoul se topesc în inimă de albastru
timpul însoţeşte pulberea călătoare zeii se-nclină
sângele trece de pragul şanţului de prea plin
ogoarele vor fi stropite cu apă fertilă
iar lumina intră-n celule de iarbă flămândă
câtă libertate atâta nedumerire pe verticală
spre mulţumirea trecătoare a clipei
în căuşul de piatră cerul se oglindeşte
împovărat cu polen şi îngeri
sub zborul păsărilor călătoare
mai cade câte-o frunză speriată
tremurătoarea lumină verde şi trandafirul
prin legături asigură echilibrul
acum când se cerne rugina
şi visăm că suntem aproape.
de Grigore Rotaru Delacamboru>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
VERSIUNI compatibile cu poemul „Căușul de piatră”:
🕊️ Passionaria Stoicescu
– versiune compatibilă după „Căușul de piatră”
(ton confesiv-elegiac, al iubirii tăcute, între dor și
durere înnobilată)
"Întoarcere în aerul gol"
după „Căușul de piatră” de Grigore Rotaru Delacamboru
Am privit înapoi fără să vreau –
niciun pas nu rămăsese întreg.
Doar urmele tale,
pline de tremur,
între o frunză și o rugă abandonată.
Îți rostesc numele cu grijă,
ca pe o apă ce nu vrea să adoarmă,
și-apoi, tăcerea.
Ești acolo unde nu mai ajunge dorul,
într-un cuvânt stins
care m-a iubit odată.
Iubirea mea s-a învelit cu praf
și cu o lumină obosită.
Mai cade câte o clipă –
cuminte și grea –
peste umărul tău
pe care nu-l mai ating.
Și-apoi, îți spun iar:
„Să nu te doară plecarea…”
dar plec și eu,
cu fiecare frunză
care se teme să mai coboare.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌿 Ana Blandiana – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(ton grav, pur, cu mirare metafizică și seninătate amară)
„Să nu spui nimănui”
după „Căușul de piatră”
Să nu spui nimănui că ai fost acolo.
Să nu rostești numele cerului
care s-a prăbușit,
încercând să stea în echilibru
într-un căuș de piatră.
Totul era al nostru.
Dar noi nu știam.
Rugăciunile se înălțau greșit
spre un Dumnezeu
care între timp se făcea noapte.
Am călcat peste iarbă
ca peste propria uitare
și-am așteptat să ne trezim
într-o dimineață fără îngeri,
dar cu lumină.
Nimeni nu ne-a învățat
că libertatea e o formă de nedumerire.
Nimeni nu ne-a spus
că frunza care cade e mai sinceră
decât noi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌊 Fernando Pessoa (Álvaro
de Campos) – versiune compatibilă după „Căușul de piatră”
(ton tensionat, fragmentar, lucid și melancolic)
„Manual pentru singurătatea cosmică”
după „Căușul de piatră”
Nu știu cine ești, dar știu că nu ești aproape.
Poate că nici eu nu mai sunt.
Am fost acolo, când timpul respira greu,
când ecoul înmuia sunetul în sângele meu.
Ce înseamnă „noi”?
Ce înseamnă „clipă”?
Ce înseamnă „a fi împreună”?
Întrebări fără margine,
cu răspunsuri ce se evaporă
într-o inimă de albastru învechit.
Zeii? Da, îi simțeam.
Înclinându-se.
Plictisiți.
Delicați.
Nepăsători ca niște idei murdare de logică.
Mersul pe sârmă e tot ce avem.
Un echilibru inutil,
dar obligatoriu.
Să nu cazi – nu pentru tine,
ci pentru decor.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🖤 Angela Marinescu – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(confesivă, tăioasă, cu voce directă și existențială)
„nu am fost niciodată aproape”
după „Căușul de piatră”
nu am fost niciodată aproape.
nici măcar de mine.
nici măcar când spuneam da și era nu.
nici când îți atingeam mâna și simțeam piatră.
e o formă de viață
această lipsă continuă.
acest mers pe sârmă
cu ochii închiși,
cu gura plină de cuvinte
nefolosite.
nu mai vreau ecou.
vreau doar să nu se mai audă nimic.
nu mai vreau lumină –
doar absența ei,
într-un trup care tace.
de sub unghii îmi curge sânge,
nu pentru că am suferit,
ci pentru că am înțeles.
și e prea târziu
să mă mai închid
într-o singură propoziție.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Vasko Popa – versiune compatibilă după „Căușul de
piatră”
(ton mitic-minimalist, cu simboluri fruste și tensiune
interioară)
„Jocul din căuș”
după „Căușul de piatră”
ne-am strâns în căușul de piatră
am aruncat cuvântul în foc
el s-a întors tăcut
sub fiecare pas
sârma
își mușcă umbra
unul dintre noi
a spus numele vântului
și a uitat să se întoarcă
unul dintre noi
a lăsat rugăciunea să se sprijine
de marginea oglinzii
al treilea
a spart liniștea în patru
și a înghițit rugina
acum stăm toți trei
în mijlocul unei frunze
care nu știe să cadă
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌀 Octavio Paz – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(spiralat, metafizic, contemplativ)
„Clipa se sprijină pe umbră”
după „Căușul de piatră”
Nisipul arde.
Nu pentru că e zi,
ci pentru că am uitat numele umbrei.
Cuvintele?
Au fost.
Apoi s-au topit în ecou.
S-au pierdut între albina care creează
și ceara care mă oglindește.
Timpul nu curge –
el se rotește în cercuri
din ce în ce mai strâmte,
până când devine
un punct.
Acolo locuiește rugăciunea.
Acolo cade frunza.
Acolo ne visăm aproape
fără să fim.
Cerul intră în piatră
și piatra se face respirație.
Între ele:
tăcerea.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌑 Georg Trakl – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(elegiac, apocaliptic, cu viziuni în destrămare)
„Noapte în căuș”
după „Căușul de piatră”
Un cer greu,
întins pe spinarea unei pietre.
Îngerii sunt grei
ca polenul în toamnă.
Trecem prin ceață –
cu sângele înmuiat în rugăciuni,
cu ochii înveliți în rugină,
cu gura plină de cenușă.
Somnul crucilor e sfânt.
Dar liniștea lor
e un strigăt surd
care ne trece prin oase.
Frunza cade încet,
tremurând,
ca un copil în fața morții.
În jur – tăcerea se cerne.
Și visăm.
În vis suntem aproape.
Dar ne trezim
singuri,
într-un căuș de piatră
fără margini.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Daniel Turcea – versiune compatibilă după „Căușul de
piatră”
(mistic, hieratic, înălțat de viziune și transfigurare)
„Căuș de lumină”
după „Căușul de piatră”
Într-o clipă fără margini,
îngerii coborau din polenul ceresc
și ne atingeau fruntea
cu flacăra nevăzută.
Crucea somnului nu era moartă,
ci împlinită.
Timpul nu mai avea scări,
doar o singură treaptă:
Ființa.
Mersul pe sârmă era o rugă
scrisă în aer,
sub zborul unei păsări care nu pleacă,
ci se preface în duh.
Frunza nu cade,
ci se ridică.
Apa nu udă ogorul,
ci îl sfințește.
Totul e aproape,
totul e Lumină.
În căușul de piatră,
Inima se rostește
ca o psaltire nesfârșită.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🔷 Paul Celan – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(dens, rupt, tragic, cuvânt transformat în rană)
„cuvântul era sârmă”
după „Căușul de piatră”
tu
încă
rămâneai
într-un gol
cu rugină de sânge
ochiul
nu mai privea
ci țipa
în tăcerea crucilor
și pasărea,
fără trup,
cădea pe dinăuntru
în căușul de piatră
—
o rană
în mijlocul rănilor
cuvântul era sârmă
și noi mergeam
pe ea
cu gleznele tăiate
cu ochiul tăiat
cu inima tăcută
și nu ajungeam
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌫️ Eugenio Montale – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(ermetic, metafizic, sec, intens și existențial)
„Margine de ecou”
după „Căușul de piatră”
Tot ce am rostit
s-a pierdut într-un perete de praf.
Ecoul a rămas
ca o vină tăcută.
Fiecare pas –
o interogație pe sârmă.
Fiecare privire –
un colț de neant refuzat.
Zeii nu ne mai privesc.
Se retrag în crăpătura oglinzii
unde ceara se întoarce
la forma inițială:
uitare.
Am rugat tăcerea
să ne înghită fără gust.
Am privit frunza –
nu pentru că era frumoasă,
ci pentru că nu cădea.
În căușul de piatră,
încă mai locuiește
un fir de sens
fără vocale.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
⚫ E. Baconsky – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(post-apocaliptic, sumbru,
lucid și tăios)
„Peisaj după tăcere”
după „Căușul de piatră”
Nimeni nu mai cere liniște.
A fost consumată.
Crucea e acum o antenă
într-un ogor steril.
Am mers pe sârmă
peste ruinele limbajului
și nimeni nu ne-a spus
că tăcerea poate răni.
Frunza care cade
nu mai aparține pomului,
ci sistemului.
În căușul de piatră
rămâne doar o copie a cerului,
un cer descompus în pixeli,
un polen radioactiv
pe care nu-l mai respiră nici îngerii.
Suntem aproape?
Numai dacă distanța
devine altceva decât ecou.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
✝️ Radu Gyr – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(grav, religios, cu poezie de
jertfă și rugă)
„În căușul suferinței”
după „Căușul de piatră”
Am fost departe, Doamne,
de aproapele nostru.
Ne-am prăbușit în ceață
cu gura plină de rugăciuni
pentru vrăjmași
care nu mai știu nici să ierte, nici să tacă.
Sârma nu ne-a ocolit sufletul,
ci ni l-a încins ca o coroană.
Sub privirile cerului desfăcut
am purtat crucea uitării
ca pe un semn de speranță.
Frunza ce cade e o plecăciune.
Zborul e o rană luminată.
Cerul — o oglindă spartă
ce încă reflectă Învierea.
În căușul de piatră,
unde sângele a trecut de șanț,
am învățat că aproape
înseamnă să ierți
până te arzi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
💔 Constanța Buzea – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(intim, confesiv,
delicat-elegiac)
„Frunză între noi”
după „Căușul de piatră”
Am fost mereu
prea departe.
Prea tăcuți,
cu ochii umezi
și mâinile ocupate
cu altceva decât atingerea.
Am mers pe sârmă
fără să ne ținem de mână.
Ne-am rugat pentru dușmani
mai mult decât unul pentru celălalt.
Acum o frunză cade
între două inimi
și nu mai știm
care dintre ele a greșit prima.
În căușul de piatră
ne oglindim
cu polen și teamă,
cu îngeri nehotărâți
și o lumină tremurândă
care nu știe
dacă să ne atingă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🌧️ George Bacovia – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(sumbru, metalic, dezolant și
simbolist)
„Cădere”
după „Căușul de piatră”
Frunza cade.
Frunza.
Cade.
Pe sârma ruginită
mergeam încet,
cu pași grei,
pe sub o ceață galbenă,
fără început.
Crucea era închisă.
Fără nume.
Fără liniște.
O pasăre moartă
a sunat
ca o ușă trântită.
Am spus un cuvânt.
N-a rămas nimic.
În căușul de piatră –
ceva
ca un zâmbet
vechi,
rămas dintr-o zi ploioasă
în care nu se mai naște nimic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🕊️ Rabindranath Tagore – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(sacral, blând, cu viziune
cosmică și încredere sufletească)
„Oglinda cerului”
după „Căușul de piatră”
Ne-am apropiat abia atunci
când sufletul a început să asculte
tăcerea celuilalt.
Căderea nu era pedeapsă,
ci dansul unei frunze
în brațele vântului.
Pe sârmă, pașii nu se temeau,
căci iubirea le ținea echilibrul.
Dușmanul –
un chip pe care lumina îl va atinge.
În căușul de piatră
cerul s-a aplecat
și ne-a șoptit:
„Sunteți aproape
când nu mai întrebați
cine are dreptate.”
Un înger a dus polenul
înspre inima unei flori
care nu învățase încă să înflorească.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🧮 Ion Barbu – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(abstract, geometric, criptic,
pur)
„Axă de neant”
după „Căușul de piatră”
Pe hiperbola sârmei
– pasul –
este un punct suspendat între două tăceri.
Crucea?
Un vector de sens
într-un sistem închis.
Frunza cade
doar dacă unghiul luminii
permite
timpului
să intervină.
Ecoul
nu se aude,
se pliază.
Ceara devine funcție.
Zborul –
un calcul invers al căderii.
În căușul de piatră
se intersectează
linie și cerc,
între polen și axiomă,
între aproape și necunoscut.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🔥 Sylvia Plath – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(confesiv, incandescent,
simbolic și tensionat)
„Anatomia unei apropieri”
după „Căușul de piatră”
Ne-am prăbușit fără să știm
că țipătul poate lua forma unei rugăciuni.
Pentru dușmanii noștri –
un toast cu sânge
în pahare sparte.
Pe sârmă, echilibrul era un mit.
Privirile – cuie
în tălpile neantului.
Ceara curge
pe fața oglinzii,
scriind un cuvânt:
„Rămâi.”
Zborul păsărilor e doar iluzie –
nu există aripi,
doar cicatrici care flutură.
În căușul de piatră
am lăsat inima
să bată cu dinții strânși,
până când o frunză ne-a speriat
cu sinceritatea ei.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🩸 Federico García Lorca –
versiune compatibilă după „Căușul de piatră”
(tragic, senzual, simbolic, cu
rădăcini folclorice)
„Zborul din lut”
după „Căușul de piatră”
Ne-am căutat dincolo de ceață
ca doi cai în coridă,
cu ochii legați de umbre.
Pentru dușmani –
o sărutare pe mormânt
cu buzele pline de sânge de măslin.
Sârma era flamenco-ul durerii.
Am dansat cu vântul
până când nisipul ne-a strigat numele.
Acum, în căușul de piatră,
cerul tremură ca o femeie îndrăgostită
purtând sub rochie
un polen de îngeri căzuți.
Și frunza care cade
nu plânge.
Cântă.
Până în clipa când visul se rupe
și sângele devine cântec.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🧩 Fernando Pessoa – versiune
compatibilă după „Căușul de piatră”
(neliniștit, fragmentar, cu
luciditate melancolică)
„Căușul altuia”
după „Căușul de piatră”
Nu eu am fost acolo.
Altul.
Cel care se ruga pentru dușmani
cu o frunte prea rece
pentru o rugă fierbinte.
Mersul pe sârmă nu e o metaforă.
E o viață trăită
pe marginea unei gândiri care obosește.
Frunza cade
nu pentru că vine toamna,
ci pentru că eu nu mai sunt
suficient de eu.
În căușul de piatră
se oglindește o tăcere
ce n-a mai fost niciodată a mea.
Albastrul?
Un nume inventat
pentru ceva
ce doare
doar când îl cauți.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu