Scrisoare (2)

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea);  iulie 2025 

                        Scrisoare (2)

*

Ce naivi am fost când am hotărât

să ne considerăm nemuritori

este adevărat lumea curgea elegant

tiparele erau confortabile traversam o zodie blândă

vorbele răspândeau bucurie

elasticitatea guverna domenii imense

lumina plângea diafan peste troiene de iarbă

multe nu erau inventate privirea cu spini

toporişca colesterolul luneta nu luam timpul în seamă

aura melcului era o spirală fără sfârşit

după cum se zvonise nu ne-am propus

să fim asemenea zeilor

anumite greşeli anulează vibraţia oricărei minuni

însă acceptam să ne sufle cineva tinereţe-n obraji

credeam în protecţia de meduză a cerului

şi urcam o dată cu el

aromele treceau peste livezi înflorite

peste cuptorul de pâine însă trebuie să recunoaştem

că minunea minunilor flacără sfântă

începea să ardă lumina venea de pretutindeni

în poiana cu brebenei la Gura Şanţului primăvara

acolo Raiul nu a urcat încă la Cer

naivitatea ne-a fost de folos.

12 aprilie 1988 188

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

1) Lucian Blaga – poetul tăcerii fertile și al luminii care se naște din întrebare.

(stilul metafizic și ontologic, cu tăceri fertile).

Opera poetică: Poemele luminii, În marea trecere, Lauda somnului, Nebănuitele trepte – meditație lirică între cunoaștere, mister și devenire.

2) Francisco de Quevedo – lucid până la durere, dar cu o mândrie a spiritului ce nu se predă.

(stilul baroc, grav, ironic-lucid).

Opera poetică: Los Sueños, Poesía metafísica, amorosa y moral – poezie gravă, amară, cu luciditate barocă și orgoliu spiritual.

3) Nichita Stănescu – alchimistul cuvintelor care descoperă speranța în abstract.

(stil metaforic abstract, rafinat)

Opera poetică:       11 elegii, Necuvintele, Alfa, Opere imperfecte – cuvinte transfigurate în pură energie lirică.

4) Ioan Caraion – vocea neliniștii ce se înalță vertical din întuneric.  (sobru, neliniștit)

Opera poetică: Omul profilat pe cer, Cârtița și aproapele, Munții de os, Interogarea magilor – întunecime interioară, dar cu verticalitate morală

5) Rainer Maria Rilke – călătorul interior care transformă absența în lumină gravă.

(stil elegiac, spiritual, cu metafizică a absenței).

Opera poetică: R Elegiile din Duino, Sonetele către Orfeu, Cartea orelor, Cartea imaginilor – absenta transfigurată în revelație gravă.

 

6) Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, dar și al frumuseții tragice care înnobilează.

(stil gotic, simbolic, melancolic).

Opera poetică: The Raven, Annabel Lee, Ulalume, The Bells – gotic melancolic, frumusețe în abis.

 

7) Charles Baudelaire – martorul decăderii sublimate în eleganță și simțuri nobile.

(stil decadent, simbolist, cu accente grave și senzoriale).

Opera poetică:  Les Fleurs du Mal – poemele frumuseții decadente și ale spleenului transfigurat.

 

8) E. Baconsky – oglindă tăioasă a lumii, dar cu o sete de purificare estetică.

(stil sumbru, post-apocaliptic, lucid și tăios).

Opera poetică: Cadavre în vid, Corabia lui Sebastian, Cuvânt împietrit, Fluxul memoriei – luciditate dureroasă și estetică a sfârșitului.

9) Eugenio Montale – ermeticul care recunoaște lumina chiar și în cenușa sensurilor.

(stil ermetic, sec, metafizic și existențial).

Opera poetică: Ossi di seppia, Le occasioni, La bufera e altro – austeritate poetică, dar cu intensitate interioară.

10) Daniel Turcea – misticul modern care ridică spiritul spre taina frumuseții divine.

(stil mistic, hieratic, iluminat de viziune).

Opera poetică: Epifania, La o nouă glaciațiune – viziune mistică a transfigurării prin iubire divină.

11) Constanța Buzea – poeta inimii frânte care găsește în vulnerabilitate puterea de a merge mai departe. (stil intim, confesiv, sfâșiat și discret elegiac).

Opera poetică: Alfabet poetic, De partea ta, Creșterea melcului, O sută de poeme – o voce feminină autentică, între durere și delicatețe.

12) Fernando Pessoa – neliniștit și multiplu, dar mereu în căutarea unei limpezi sincerități. (stilul neliniștii analitice, fragmentare, intime).

Opera poetică: Poezii (sub heteronime)- Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Alberto Caeiro – pluralitatea lirică a ființei în căutare de sine.

13) Rabindranath Tagore – sufletul blând care învăluie lumea în cântec și rugăciune.
 (stil sacral, blând, cu viziune cosmică și dăruire sufletească).

Opera poetică: Gitanjali, Fireflies, The Gardener – o rugăciune poetică către cosmos și iubire universală.

14) George Bacovia – vocea plumburie care ne învață să simțim viața și în tăcere.

(ton sumbru, metalic, deprimat, atmosferă apăsătoare).

Opera poetică: Plumb, Scântei galbene, Comedii în fond, Stante burgheze – lirism apăsător, simbolism al deznădejdii.

15) Cezar Ivănescu – poetul iubirii mistice, însetat de absolut și dăruire solemnă.

(stil hieratic, înalt, cu solemnitate ritualică și obsesie a iubirii mistice)

Opera poetică: Rod, La Baaad, Patimile după Eminescu – poezie-ritual, liturghie a iubirii și a morții.      

16) Jorge Luis Borges – constructorul de labirinturi care ne amintește că există ieșire prin spirit. (stil metafizic, livresc, intelectual și melancolic)

Opera poetică: Fervor de Buenos Aires, El otro, el mismo, El hacedor – poezie ca labirint al ideii și al eternului.

17) George Topîrceanu – ironia melancolică ce umanizează suferința și o face suportabilă.

(stil grav, elegiac, târziu – „Balade vesele și triste”)

Opera poetică: Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă – lirism ușor și grav în același timp.

18) Paul Celan – poetul rănit, dar neînfrânt, al limbajului purificat prin durere.

(stil dens, tragic, criptic, cu imagini rupte și cuvânt transformat în rană).

Opera poetică: Mohn und Gedächtnis, Sprachgitter, Lichtzwang – cuvinte-pietre, scrise cu sângele memoriei.

19) Georg Trakl – visătorul apocaliptic care transformă destrămarea în viziune.

(stil simbolist expresionist, întunecat, cu note elegiac-vizionare).

Opera poetică: Sebastian im Traum, Gedichte, Grodek – poezie apocaliptică, în tonuri de vis febril și destrămare.

 

 

20) Ana Blandiana – puritatea gravă care preschimbă lumea în mirare metafizică.

(ton grav și curat, cu mirare metafizică și seninătate amară).

Opera poetică: Stea de pradă, Arhitectura valurilor, Orologiul fără ore – puritate amară, reflecție metafizică a sinelui.

21) Walt Whitman – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului universal.

(scrierile sale reprezentând cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până acum literaturii americane).

Opera poetică: Leaves of Grass – epopee a vieții trupești și sufletești, în exaltarea sinelui cosmic.

22) Emil Brumaru – îndrăgostitul tandru care salvează iubirea prin candoare senzuală.

(cu duioșie senzuală, tandrețe amoroasă discretă).

Opera poetică: Julien Ospitalierul, Infernala comedie, Poeme alese – eros delicat și pur, cu zâmbet nostalgic.

23) Vasile Voiculescu – vertical și meditativ, o coloană de rugăciune în mijlocul lumii.

(accent religios-meditativ, cu mistică interioară și verticalitate).

Opera poetică: Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare – poezie-rugăciune, verticală și transfiguratoare.

24) Ion Barbu – matematicianul verbului care revelează ordinea ascunsă a luminii.
 (stil abstract, geometric, criptic.)

Opera poetică: Joc secund, După melci – poetică a abstracțiunii și a alchimiei verbale.

25) Sylvia Plath – poetă incandescentă care transformă suferința în artă vie.

(stil „Ariel”: visceral, confesiv, simbolic, tensionat)

Opera poetică: Ariel, The Colossus, Crossing the Water – durere incandescentă, devenită artă confesivă.

26) Octavio Paz – spirala poetică a ființei care respiră din timp și contemplare.

(în stilul poemelor spiralate și contemplative, legat de ființă și timp)

Opera poetică: Piedra de sol, Libertad bajo palabra, El arco y la lira – poezie filozofică în spirală meditativă.

27) Gellu Naum – arhitectul visului fără logică, dar plin de libertate creatoare.(în stilul oniric suprarealist, în reverii ilogice cu logică proprie)

Opera poetică: Vasco da Gama, Copacul-animal, Poeme alese – visări pure, poezie onirică în stare de libertate totală.

28) Emil Botta – somnambulul frumos al poeziei negre, mânat de o visare pură.  (stil funebru, halucinant, misterios și pur).

Opera poetică – Întunecatul April, Pe-o gură de rai, Un dor fără sațiu – o poezie a visului cu o frumusețe morbidă.

29) Marin Sorescu – ironistul cu inimă caldă, care râde în fața morții cu gândul la infinit. (ton ludic-metafizic, aparent simplu, profund ironic, grav deghizat în zâmbet).

Opera poetică: La lilieci, Tușiți, Poeme alese – umor grav, existență demitizată și luciditate jucăușă.

30) Ștefan Augustin Doinaș – ritualicul cerebral ce înalță poezia pe verticala mitului. (ton solemn, cerebral, mitic, cu accent ritualic)

Ștefan Augustin Doinaș – Omul cu compasul, Lamentații, Interiorul unui poem – poezie ca gând sacralizat.

31)Tristan Tzara – revoltatul jucăuș care demolează pentru a reda poeziei suflul libertății.

(dadaism abstract, destructurant, anarhic și ironic).

Opera poetică: Tristan Tzara – Sept manifestes Dada, La Première Aventure céleste de monsieur Antipyrine – experiment poetic radical, eliberat de convenții.

32) Vasko Popa – păstrătorul unei mitologii interioare pline de tensiune și sens. (minimalism mitic, enigmatic și dens, tensiune interioară)

Opera poetică: Cutia neagră, Jocurile, Întrebări fără răspuns – mit interior, simboluri fruste, poezie esențializată.

33) Paul Éluard – poetul iubirii ca revelație, vis și libertate profundă. (poezie a iubirii, visului lucid și transcendenței sensibile).

Opera poetică: Capitale de la douleur, L’amour la poésie, Liberté – dragoste și libertate în visuri poetice clare.

34) Salvatore Quasimodo – gânditorul melancolic care scormonește în umbră spre lumină. (elegiac, introspectiv, adânc, cu aer metafizic-umbros).

Opera poetică: Ed è subito sera, La vita non è sogno, Il falso e vero verde – poezie adâncă, reflexivă, în lumina umbrelor.

35) Leonid Dimov – visător ironic ce transformă grotescul în poezie onirică și caldă. (oniric, ironic, adesea grotesc și visător în același timp)

Opera poetică:Carte de vise, 7 prozopoeme, Avenarul – umor, vis și grotesc, cu logică poetică subversivă.

36) Nicolae Labiș – poetul tânăr cu inimă mare cât istoria, neînfricat și arzător. (ton tragic și vizionar, lirism incandescent, suferință și idealism, o respirație amplă și tânără chiar în fața morții).

Opera poetică:Primele iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei – tânăr martir liric al destinului idealist.

37) Geo Bogza – vizionarul teluric, poetul-cosmos care ridică trupul și verbul în ceremonial. (ton profetic, teluric, solemn și cosmic; poemul e o halucinație de materie și spirit, o liturghie de carne și destin)

Opera poetică: Poemul invectivă, Orion, Țara de piatră – verb teluric, poezie-cosmos în ritm solemn.

38) Passionaria Stoicescu – vocea caldă a dorului etern, ce transfigurează iubirea în tăcere și patimă.

Opera poetică: Poeme de dragoste și singurătate, Recviem pentru o zi de mâine – lirism confesiv al iubirii păstrate în absență.

39) Serghei Esenin – sufletul rusesc plin de duioșie tragică, dar luminat de sinceritate.

Opera poetică: Confesiunile unui derbedeu, Poeme de dragoste și revoltă, Rusia rătăcitoare – poezie a sufletului rus, duios și tragic.

40)Tudor Arghezi – meșterul de cuvinte ce scoate aur spiritual din glodul vieții.

Opera poetică: Flori de mucigai, Versuri, Cuvinte potrivite – alchimie verbală, poezie scoasă din lut și duh.

41) Al. Macedonski – vizionarul solar al simbolismului românesc, între fast și reverie.
(stil rafinat, prețios, simbolist, cu inflexiuni romantice)
Opera poetică: Excelsior, Noapte de decemvrie, Poezii alese, Flori sacre – rafinament al viziunii și cult al frumuseții ideale.

42) Radu Gyr – poetul pătimirii cu nădejde, ce face din vers o rugă și o cruce.
(stil grav, lirism religios și patriotic, poezie de temniță și jertfă)
Opera poetică: Răsăritul, Poeme de război, Iisus în celulă – poezie de rezistență lăuntrică și dăruire totală.

43)Alfred de Musset – romanticul lucid ce scrie cu inima în sânge și ironie amară.
(lirism confesiv, melancolic, romantic decepționat)
Opera poetică: Nuits, Rolla, Poésies nouvelles – iubire rănită și o eleganță tragică a sufletului.

44) Federico García Lorca – cântărețul andaluz al morții și al frumuseții stranii.
(poezie simbolistă cu rădăcini folclorice, tragică și senzuală)
Opera poetică: Romancero gitano, Poeta en Nueva York, Llanto por Ignacio Sánchez Mejías – vis și moarte în dans sacru.

45) Mihai Eminescu – poetul nepereche ce a cuprins infinitul într-o lacrimă.
(romantism metafizic, vizionar, filozofic și liric total)
Opera poetică: Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisorile, Floare albastră – un întreg cosmos poetic în limba română.

46) T.S. Eliot – poetul ruinelor moderne și al salvării prin cuvânt sacru.
(poezie intelectuală, densă, aluzivă, cu ton liturgic)
Opera poetică: The Waste Land, Four Quartets, The Love Song of J. Alfred Prufrock – poezie ca arhitectură a sufletului modern.

47) William Blake – profetul vizionar ce a pictat și scris poemele sufletului.
(poezie mistică, profetică, cu simboluri proprii)
Opera poetică: Songs of Innocence and Experience, The Marriage of Heaven and Hell – poezie ca revelație și viziune interioară.

48) Radu Stanca – poetul melancoliei rafinate și al iubirii în fața morții.
(lirism melancolic, rafinat, cu imagini funerare și discrete exaltări)
Opera poetică: Dona Juana, Cântece pentru glas și toacă, Versuri – o poezie a frumuseții triste și a eleganței tragice.

49) Lucian Vasiliu – poetul ce se strecoară printre ironii subtile și revelații fragile.
(ton ironic-blând, postmodern, ludic și grav simultan)
Opera poetică: Poeme de taină, Cine n-are cruce să-și facă, Duminica absentă – poezie a fragilității asumate.

50) Dylan Thomas – bardul furios și îndrăgostit de viață, cu muzica cuvintelor în sânge.
(lirism exploziv, metaforic, halucinant, muzical și visceral)
Opera poetică: Do not go gentle into that good night, Deaths and Entrances, Poems – un torent de viață, durere și lumină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

51) Arthur Rimbaud – adolescentul vizionar care a ars poezia ca pe o febră a revelației.
(stil al halucinației lucide, poetică a violenței interioare și iluminărilor senzoriale)
Opera poetică: Une saison en enfer, Illuminations, Poésies – poezie incandescentă, cu viziuni fulgerătoare și revoltă metafizică.

52) Hölderlin – poetul grec al Germaniei, care a cântat natura ca pe o rugăciune cosmică.
(ton solemn, elegiac, cu simț al sacrului natural și al destinului tragic)
Opera poetică: Hyperion, Poeme târzii, Imnuri – cântec sacru în ruină și armonie pierdută.

53) Magda Isanos – voce feminină de o duioșie gravă, înfruntând moartea cu o seninătate sfântă.
(ton elegiac și lucid, lirism al fragilității, cu lumină interioară)
Opera poetică: Țara unde nu se moare, Poeme, Versuri – poezie a unui suflet gata de plecare, dar plin de iubire.

54) Allen Ginsberg – profetul beat al adevărului strigat în mijlocul haosului.
(lirism urban, frenetic, confesiv, revoltător și spiritual totodată)
Opera poetică: Howl, Kaddish, Reality Sandwiches – poezie ca manifest al spiritului marginal și sacru.

55) Ion Vinea – modernistul rafinat care a visat cu luciditate și a iubit cu o tristețe nobiliară.
(ton intelectual, melancolic, simbolist-decadent și ironic)
Opera poetică: Șesuri natale, Paradisul suspinelor, Poeme alese – visare tăcută în decoruri sfâșiate.

56) Anna Akhmatova – martora durerii care a transformat istoria într-o tăcere poetică.
(poezie confesivă, gravă, clasică și sfâșietor reținută)
Opera poetică: Requiem, Poem fără erou, Apelul la memorie – o coloană lirică în mijlocul dezastrului uman.

57) Benjamín Fondane – exilatul metafizic, poetul rupt între iudaism, modernitate și abis.
(stil tragic, filosofic, revoltat, marcat de rănirea exilului și a identității)
Opera poetică: Exodul, Ulise, Cine ești tu? – o poezie a întrebării, a rupturii și a căutării de absolut.

58) Mariana Marin – vocea unei generații frânte, care scrie din durere lucidă și din sfâșiere interioară.
(poezie confesivă, gravă, dezvrăjită, tensionată și sinceră)
Opera poetică: Un război de o sută de ani, Aripa secretă, Zestrea de aur – poezie tăioasă și plină de umanitate dezvelită.

59) Rainer Kunze – poetul lucrurilor simple, dar copleșitor de umane, cu voce joasă și adâncă.
(stil epurat, esențializat, cu imagini delicate și răsunet existențial)
Opera poetică: Dintr-o bucată de cretă, Versuri fără titlu – o poezie mică, dar cu inimă mare.

60) Angela Marinescu – poeta lucidității crude și a trupului vulnerabil ca loc al spiritului.
(ton confesiv, radical, existențial, fără menajamente)
Opera poetică: Limbajul dispariției, Cocoșul s-a ascuns în tăietură, Îmi mănânc versurile – poezie vie, dureroasă, ca o tăietură direct în carne.

61) Lucia Sturdza Bulandra – voce clasică și sobră, în care noblețea devine elegie.
(lirism discret, clasicizant, cu gravitate și echilibru interior)
Opera poetică: Versuri, Cântece tăcute – poezie de suflet nobil, cu vibrație reținută și claritate afectivă.

62) Ion Pillat – poetul tradiției regăsite, în care satul devine icoană a memoriei.
(stil clasic, melancolic, cu nostalgii rurale și simplitate rafinată)
Opera poetică: Pe Argeș în sus, Poeme într-un vers, Biserica de altădată – poezie a locului natal ca templu al timpului interior.

63) Kahlil Gibran – înțeleptul liric ce a unit iubirea cu înțelepciunea într-o poezie oraculară.
(ton sapiențial, simbolic, cu lirism filozofic și religios)
Opera poetică: Profetul, Aripi frânte, Nisip și spumă – poezie ca revelație și ghid spiritual.

64) Ion Minulescu – îndrăgostitul decadent care a făcut din carnaval o formă de melancolie.
(stil simbolist-decadent, melodios, jucăuș și nostalgic)
Opera poetică: Romanțe pentru mai târziu, Strofe pentru toată lumea – poezie ca dans între mască și vis rănit.

65) Yehuda Amichai – poetul resemnării fragile, ce face din răni forme de iubire tăcută.
(ton cald, personal, existențial, cu ironie blândă și gravitate reținută)
Opera poetică: Poems of Jerusalem, Open Closed Open – poezie despre viață, iubire și război, fără ură și fără iluzii.

66) A.E. Housman – melancolicul clasicist care a cântat frumusețea pierderii ca destin.
(lirism elegiac, sobru, clasic în formă și tragic în ton)
Opera poetică: A Shropshire Lad, Last Poems – poezie despre tinerețe, moarte și neîmplinire.

67) Veronica Micle – poetă a iubirii sfâșiate și a blândeții dureroase.
(ton romantic, intim, confesiv, cu suferință ascunsă în armonie)
Opera poetică: Poezii, Versuri trimise lui Eminescu – un ecou liric al iubirii jertfelnice și al grației rănite.

68) Odysseas Elytis – poetul solar al Greciei, unde lumina e o metaforă a sufletului.
(poezie pură, senzorială și spirituală, cu mitologie vie)
Opera poetică: Axion Esti, Monogram, The Sovereign Sun – lumină înaltă turnată în versuri limpezi.

69) Bertolt Brecht – poetul lucid al istoriei, ce arde metafora ca să trezească mintea.
(lirism sobru, ironic, moral și clar, cu accente politice)
Opera poetică: Poeme didactice, Manual de război și pace, To Those Born Later – poezie ca armă a conștiinței.

70) Zaharia Stancu – poetul trudnic al durerii fără emfază, dar cu ecou adânc.
(ton grav, popular, narativ-evocativ, sobru și cu vibrație etică)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Notă:

Notă:

Versiunea (în stilul unui poet) compatibila cu enuntul poemului Scrisoare, va pune accent pe:

• lumina interioară, tăcerea care naște sensuri,
• sentimentul unei treceri cosmice blânde,
• vibrația metafizică a lucrurilor simple,
• și o înțelepciune a neștiinței fertile.

Vom păstra „Scrisoarea” ca un flux poetic al unei revelații despre timp, ființă și naivitate – cu spontaneitate rafinată.

 

VERSIUNI compatibile cu poemul „Scrisoare”:

Lucian Blaga – Scrisoare (versiune)

•  

Am fost naivi, firește –
crezând că timpul ne poartă în palme
ca pe niște semințe de lumină.
Nu ne întrebam de ce iarba tăcea
sau cum răsare o duminică-n sângele lumii.

Așa curgeau zilele –
într-o zodie fără colțuri,
iar noi traversam mirajul
ca niște ochi închiși
ce se visau privire.

Nimic nu ne durea:
colesterolul era o metaforă viitoare,
iar luna părea
o rană albă pe obrazul serii,
tăcută și liniștită.

Greșelile veneau,
dar nu aveau margini tăioase.
Totul avea elasticitate,
chiar și greul, chiar și lutul.
Spirala melcului –
căra în sine un infinit blând.

Acceptam să fim suflați din nou,
ca lutul modelat de vânt,
încrezători că cerul are grijă
de cei ce nu știu prea multe.
Credeam în taina simplă
a lucrurilor care nu cer explicații.

Iar minunea?
Ea începea mereu din tăcere.
La Gura Șanțului,
unde primăvara învăța numele florilor,
Raiul rămăsese jos –
neștiind cum să urce.

Și astfel,
ne-a fost de folos
naivitatea.
Ea era începutul
unei înțelepciuni
care nu va sfârși.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Francisco de Quevedo — adică:

• ton lucid, amar, grav,
• ironie subtilă, uneori disimulată,
• o demnitate spirituală care nu se predă,
• cuvinte ca judecată tăioasă a trecerii.

 

Francisco de Quevedo – Scrisoare (versiune)

•  

Ce farsă ne-am oferit singuri,
luându-ne drept nemuritori,
când carnea însăși scrijelea în oglindă
trecerea ca pe o rușine elegant ascunsă.

Am mers printr-o vreme supusă,
blândă cu leneșii și răbdătoare cu orbii.
Vorbele – sărace, dar bine îmbrăcate –
împrăștiau miraj, nu adevăr.

Ne-a fost comod:
nu inventaserăm încă bisturiul privirii,
nici toporișca gândului tăios,
nici luneta care vede înapoi.

Acceptam zâmbete suflate în obraji
și ne lăsam păcăliți cu noblețe –
cerul părea o meduză senină
în care zeii își spălau greșelile.

Dar greșelile noastre?
Unele au strivit mugurii miracolelor
și au anulat, fără recurs,
ecoul luminii adevărate.

Totuși ne încăpățânam să urcăm –
ca niște copii învățând să creadă
că livada, pâinea și flacăra
sunt semne ale unei ordini curate.

În poiana de la Gura Șanțului,
unde Raiul mai întârzie din nepăsare,
naivitatea ne-a fost colac.
Un viciu blând, o prostie sacră.

Am îmbătrânit
cu impresia că am înțeles.

—

Nichita Stănescu, adică:

• limbaj metaforic și abstract,
• un lirism care se desfășoară în energie pură,
• cuvintele devin entități în mișcare,
• ideile sunt transfigurate, nu doar exprimate.

Nichita Stănescu – Scrisoare (versiune)

•  

Am hotărât, odată,
să nu murim niciodată.
Ne-am pus pe piept o constelație elastică
și am lăsat timpul să se împiedice
în zodia noastră cu margini moi.

Vorbele ne curgeau printre coaste
ca o apă care uită că a fost gheață,
iar lumina ne scria umbrele
pe câmpurile verzi ale respirației.

Nu exista colesterol,
ci doar un zeu mic, cu lentile
ce-și căuta pulsul în arterele pădurii.

Ne-am încrezut în spirala melcului –
o buclă de infinit
învârtită de gândul încă nenăscut.

Nu voiam să fim zei.
Ne era de-ajuns să fim străvezii.
În obrajii noștri intra tineretea
ca o flacără care nu știe să ardă,
dar luminează.

Urcam.
Nu pe scări. Nu pe timp.
Pe un deal imaginar
desenat de o mână uitată.

Iar în poiana de la Gura Șanțului
brebeneii scriau alfabetul sfânt
al neînceputului.

Raiul? Încă era pământ.
Iar naivitatea –
o pasăre albă cu cioc de aur,
care bea din cuvintele noastre
ca dintr-o fântână fără margini.

—

Trei versuri scurte, ca o punte între Nichita și Caraion:

Oprire poetică

•  

Între lumină și spaimă,
tăcerea
învață să respire.

—

Ioan Caraion – poetul neliniștii grave, cu ton sobru, întunecat și vertical, un spirit care nu cedează, deși e rănit. Poezia lui e adesea o rugă mută, un strigăt adâncit în negru, dar niciodată resemnat.

 

Ioan Caraion – Scrisoare (versiune)

•  

Am fost nevinovați. Sau prea orbi.
Ne-am crezut nemuritori
într-o lume unde fiecare fir de iarbă
ascundea o ghilotină de lumină.

Am mers printre umbre
ca niște copii care zâmbesc
pe marginea unui crater.
Vorbele ne mângâiau
doar pentru a ne învăța
cum doare pielea când se desface
de suflet.

Nu știam ce e colesterolul,
dar simțeam în trupuri
un metal greu –
o liniște moartă
care creștea cu fiecare zi.

Melcul își căra spirala
ca pe o cruce blestemată,
și noi o priveam ca pe o bijuterie.

Am acceptat suflul străin în obraji,
ne-am lăsat modelați
de iluzii transparente
cu miros de primăvară
și gust de cenușă.

Credeam în cer
ca într-un zid.
Dar zidul nu vorbea.

La Gura Șanțului,
printre brebenei,
Raiul întârziase –
poate din rușine.
Poate ca să ne pedepsească blândețea.

Naivitatea
ne-a fost o mască.
Sub ea,
oasele noastre
plângeau în liniște.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Rainer Maria Rilke – poetul unei absențe luminate, călătorul interior care a transformat absența în lumină gravă. Stilul său:

• elegiac, spiritual, metafizic,
• cu o tăcere densă care vorbește mai adânc decât strigătul,
• cu imagini purificate și un ton înalt, de revelație prin suferință.

 

Rainer Maria Rilke – Scrisoare (versiune)

•  

Am fost, pentru o clipă,
asemeni îngerilor care nu știu
că nu sunt eterni.

Ne-am învelit cu timpul
ca și cum ar fi fost o haină de aur
pe care nu o atinge rugina.
Vorbele – aripi moi –
ne purtau deasupra ierbii,
fără să simțim greutatea absenței.

În lumina de atunci
nu se plângea.
Ea doar cobora peste lucruri
cu o tăcere care binecuvânta.

Spirala melcului –
un vers dintr-o Evanghelie uitată.
Privirea – încă neînvățată
să sângereze.

Nu ne-am dorit să fim zei,
doar abur
într-un suflet mai mare
decât cerul.

Am acceptat tinerețea
ca pe un dar lăuntric,
nu ca pe o promisiune.

La Gura Șanțului
brebeneii scriau, în floare,
un nume nerostit.
Poate al Raiului
care nu se grăbea să se înalțe.

Naivitatea –
această frumusețe
care nu știe
că se sfârșește.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Edgar Allan Poe – vizionarul întunericului, al melancoliei nobile, al frumuseții tragice.

Vom păstra:

• un ton gotic, melancolic, simbolic,
• imagini intense, cu ecou spectral,
• o poezie care trăiește în umbra dintre viață și moarte,
• și un ritm discret de recviem interior.

 

Edgar Allan Poe – Scrisoare (versiune)

•  

Ne-am jurat nemurirea
într-o seară cu lună palidă,
când clopotele băteau
pentru o moarte încă nenăscută.

Credeam că lumea ne va ierta –
că ne va lăsa să trecem
printre frunze și visuri,
fără să ne stingem.

Dar timpul –
o pasăre cu ochi sticloși –
ne urmărea în tăcere.

Vorbele noastre,
cândva îngeri de lumină,
au devenit aburi
rătăciți prin oglinzi.

Spirala melcului
era un mormânt în miniatură.
Toporișca – doar un cuvânt
ascuțit de o mână nevăzută.

Nu ne-am dorit să fim zei –
ci doar am vrut
să nu murim singuri.

La Gura Șanțului
brebeneii străluceau
ca niște ochi de copil adormit
în brațele umbrelor.

Raiul? Poate nu fusese construit încă.
Sau poate ne ocolea.

Naivitatea noastră –
un clopot crăpat
care încă mai sună
în visurile celor vii.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Imagine: