DIN DEPĂRTARE

 

DIN DEPĂRTARE

*

Se întâmplă să ne încurcăm în detalii

mai aranjăm o linie mai îndepărtăm un punct

de multe ori ne îndepărtăm şi noi

se zice că vezi mai bine din depărtare

unii îşi cumpără lunetă

alţii lucrează cu microscopul

noi între noi ne privim direct

de la un timp nu mai vedem nimic

ne cunoaştem aşa de bine

şi dăm vina pe iarbă

că cere insistent să fie privită

şi privim iarba oglindindu-ne

(noi păpădiile).

(12 mai 1981)

De Grigore Rotaru Delacamboru

Din volumul: „Scrisori către Medy”, Buzău, 2021

 

VARIANTE

la poemul „Din depărtare”

 

1. În stilul Nichita Stănescu

(metafizică a privirii, limbaj conceptual și afectiv în același timp)
DIN ÎNALT
Se întâmplă să ne încurcăm în priviri
cum se încurcă lumina în ochiul stelei.
Mai mișcăm o dâră de gând,
mai îndepărtăm un sentiment.
Ne depărtăm.
Zice-se că iubirea se vede
mai bine de sus.
Unii își cumpără zbor,
alții sapă în lut.
Noi, între noi,
suntem un fel de orbire.
De la un timp nu mai vedem nimic,
căci vedem prea mult.
Ne cunoaștem ca două oglinzi
și dăm vina pe iarba din noi
că cere verdele înapoi.
Privim iarbă.
Ne oglindim păpădii.

>>>>>>>>>>> 

 

2. În stilul Marin Sorescu

(autoironie, umor amar, simplitate cu substrat metafizic)
DE LA DISTANȚĂ
Ne tot foim printre cuvinte
ca și cum am încerca să le tundem.
Mai mutăm o virgulă,
mai uităm un sens.
Pe urmă uităm și că vorbeam.
Unii își iau lunete,
alții microscoape.
Noi ne privim așa, direct –
ca doi vecini în pauza de vecinătate.
Și nu mai vedem nimic.
Ne știm prea bine.
De vină e iarba, zic eu,
că se tot ridică la noi
ca o întrebare verde.
Și noi ne tot răspundem
oglindindu-ne-n păpădie,
care e floare doar până suflă cineva în ea.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

3. În stilul Emily Dickinson

(fragilitate, sugestie, simbolism vegetal discret, ton reflexiv-ermetic)

Din depărtare
Ne încurcăm în fire mărunte –
un punct mutat, o linie uitată –
și, încet, ne îndepărtăm.
Se spune că vederea
e mai limpede când inima tace.
Unii își cumpără lunetă –
alții străpung adevărul
cu ace de sticlă.
Dar noi –
doar privim –
și clipim –
căci cunoașterea adoarme ochiul.
Dăm vina pe iarbă –
că crește prea sonor –
și cere să fie văzută.
Privim –
și ne regăsim pe noi înșine
în lucruri aurii, mici –
în coroana smerită a păpădiilor.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

4. În stilul T.S. Eliot

(ton medita­tiv, imagini temporale și spațiale, ruptură a comunicării)
From Distance
We falter over fragments—
a line re-written,
a punctuation excised.
In the revision,
we forget the substance.
Distance is a clarity
paid for in silence.
The scholar watches with lens,
the sniper with scope.
But between two souls—
direct gaze decays to abstraction.
We know too much—
and thus, we see nothing.
The grass insists—
in its own green grammar—
and we, uncertain,
stare down
into the face of a dandelion.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

5. În stilul Ion Barbu

(geometrizare a simțirii, abstracțiune, densitate simbolică)
TRIADA DEPĂRTĂRII
În puncte ne-ncurcăm —
mărginiri de spațiu rotund.
O linie dispare —
un cerc departe se-aprinde.
Ne depărtăm și noi.
Ochiul — divinul instrument —
caută imagine pură:
luneta pentru cer,
microscopul pentru sânge.
Noi, în schimb,
suntem privire fără obiect.
Nu mai vedem.
Suntem ecuatorul cunoașterii.
Și învinuim ierburile —
că cer ochi
înaintea luminii.
Privim:
o păpădie —
ca o sferă imperfectă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

6. În stilul Paul Celan

(limbaj condensat, abstract, traumatism tăcut, simboluri vegetale încrustate în sens)

În adâncirea depărtării
Despică linia —
se rupe în noduri de sunet.
Un punct cade.
Tu – îndepărtat.
Eu – fără margini.
Vedem, zic ei, din spate,
cu ocheanul întors.
Dar noi suntem ochiul.
Fără pleoapă.
Fără iris.
Iarba — ne cere privirea,
ca o rană verde.
Ne oglindim
într-o sferă galbenă.
Nu e floare.
E ecoul nostru.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

7. În stilul Lucian Blaga

(mister cosmic, comuniune cu natura, simbolism liric profund)

Departe
Ne împiedicăm în zările firave,
ca-n niște pânze de păianjen din lumină.
Mai netezim o umbră,
mai mutăm un strop de spațiu,
și-n cele din urmă,
ne pierdem și noi.
Se zice că ochiul
învață altceva când privește de sus.
Unii își iau lunete –
alții descifrează infinitezimalul.
Noi privim nemijlocit,
dar de la o vreme
tăcerea s-a înfipt între noi
ca o rădăcină bătrână.
Dăm vina pe iarbă –
prea verde, prea vie.
O privim.
Și ne vedem în ea
cum se văd îngerii căzuți
într-o păpădie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

8. În stilul Radu Gyr

(accent elegiac, tonalitate morală, lirism religios discret)

Privirea care se roagă
Ne încurcăm în lucruri mărunte,
și nu mai știm să iertăm.
O linie mutată –
și suntem deja mai departe.
Se spune că iubirea
se vede din depărtare –
cu ocheanul lacrimii.
Unii o măsoară științific.
Noi o pierdem privindu-ne.
Ne cunoaștem prea bine,
ca să ne mai vedem.
Și dăm vina pe iarbă –
că se roagă în verde
și ne cere ochii.
Privim tăcut.
Și în oglinda unei păpădii
se naște o taină.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

9. În stilul Ștefan Augustin Doinaș

(rafinament livresc, echilibru, muzicalitate și simbolism clasicizant)

Dinspre contemplare
Uneori, ne pierdem printre linii,
ca niște geometri ai inimii.
Îndepărtăm un detaliu,
dar pierdem întregul.
Se zice că distanța
limpezește privirea –
dar nu și sufletul.
Luneta caută forma,
microscopul – esența.
Noi căutăm absența.
Și nu mai găsim nimic.
Ne știm prea bine –
până la uitare.
În zadar învinuim iarba,
care ne cere
cu verdele ei solemn.
Privim –
și, din miracolul vegetal,
o păpădie ne reflectă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

10. În stilul Sylvia Plath

(confesiune tensionată, imagini organice, atmosferă neliniștitoare și intensă)

Îndepărtarea care arde
Ne agățăm de muchii –
un detaliu strigă, altul sângerează.
Mi-am mutat un gând
și te-am pierdut.
Se spune că distanța curăță privirea –
dar eu văd numai cenușă.
Unii caută precizie în sticlă –
eu caut tăcerea în nerv.
Noi, ne prăbușim privindu-ne.
Suntem prea aproape
de fractură.
Nu mai vedem.
Nu mai vrem.
Învinovățim iarba –
prea verde, prea vie,
prea sigură pe ea.
Și ne oglindim în ea
ca-ntr-un mormânt galben:
păpădia – floare sfâșiată
de propria zbatere.

 

11. În stilul Ion Pillat

(ton nostalgic, rural idealizat, simplitate evocatoare)

Dinspre casa veche
Mai mutăm o linie,
mai lăsăm un cuvânt să adoarmă –
și uite-așa, ne îndepărtăm.
Se spune că, de departe,
lucrurile se văd mai clar.
Bunicul meu avea un ochean –
îl ținea în cui,
lângă icoana Maicii.
Noi, ne privim ca două amintiri
ce nu se mai recunosc.
Ne știm de-o viață,
și totuși nu ne mai vedem.
Dăm vina pe iarbă –
că e prea vie
pentru tăcerea noastră.
Privim.
Și în păpădia care ne zâmbește
se adună toate verile pierdute.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

12. În stilul Octavian Paler

(filosofie lirică, ton grav, meditație asupra esenței relațiilor umane)

Privire cu răspundere
Ne pierdem în detalii
pentru că nu mai avem curajul întregului.
Îndepărtăm un punct,
și cu el, și ceea ce era esențial.
Se spune că de departe vezi mai bine –
dar nu se precizează ce vezi.
Unii își cumpără claritate –
noi doar întârziem
în priviri oarbe.
Ajungem să nu mai vedem nimic,
pentru că ne-am văzut prea mult.
Ne cunoaștem în exces –
ca două oglinzi sparte.
Și dăm vina pe iarba care crește
ca o vină între noi.
Privim –
dar în păpădia aceea
nu e reflecție,
ci rămășița unei iluzii.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

13. În stilul Gabriela Melinescu

(lirism interiorizat, senzualitate spiritualizată, detaliu vegetal transfigurat)

Dincolo de privire
Ne rătăcim în dantelării de gesturi,
ne împingem ușor
ca două năluci pe același drum.
O linie tăcută –
și ne retragem în rădăcina ființei.
Se spune că depărtarea limpezește.
Dar noi suntem privirea închisă
în ochiul celuilalt.
Fără ochean, fără microscop –
doar cu pielea vederii.
Și nu mai știm cum să ne privim.
Ne cunoaștem prea adânc,
și asta doare.
Învinovățim iarba –
care se unduiește ca o rugăciune.
O privim.
Și din trupul păpădiei
răsare o imagine a noastră
înainte de a fi fost oameni.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

14. În stilul Ana Blandiana

(limpezime poetică, simboluri naturale și fragilitate a sinelui în fața lumii)

Privire vegetală
Ne pierdem printre amănunte
cum se pierde vântul prin frunze.
Mai îndreptăm o tăcere,
mai rotunjim o absență.
Se spune că din depărtare
adevărul se vede mai bine.
Dar noi nu mai vedem nimic.
Ne-am privit prea mult
și ochiul s-a închis.
Unii folosesc luneta –
alții bisturiul.
Noi avem doar o iarbă
care ne cere privirea.
Și ne oglindim în ea
ca într-o apă galbenă –
noi, păpădiile,
înainte de a fi spulberate de vânt.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

15. În stilul Georg Trakl

(imagini vizionare, ton de vis întunecat, ruine spirituale)

Priviri în cenușă
Pe câmpul gol al serii,
ne împiedicăm de urmele noastre.
O linie se stinge,
un punct alunecă-n sânge.
Ne îndepărtăm.
Se spune: privirea se limpezește din noapte.
Dar ochiul e stins.
Unii trag cortina spre cer,
alții desfac pământul sub lentile.
Noi – privim în neant.
Și nu mai vedem nimic.
Ne știm prea bine
ca două umbre cu nume.
Dăm vina pe iarbă –
ea mai crește.
Într-o tăcere de păpădie
ni se strânge sufletul.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

16. În stilul Emil Botta

(halucinație lirică, singurătate esențială, metaforă incandescentă)

Noi, depărtarea
Suntem două osii arse
ale aceluiași car de tăcere.
Mai mut o dâră,
mai înclin o planetă,
și tu dispari.
Se spune că vederea se curăță
în flacăra depărtării.
Unii își taie ochii să vadă,
alții sapă în cranii.
Noi ne privim cu toată orbirea.
Și nu mai vedem nimic.
Suntem prea cunoscuți,
prea înapoiați în noi înșine.
Iarba ne cere sângele ochiului.
Privim.
Și ne vedem păpădii –
zâmbet al morții pe care o iubim.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

17. În stilul Gottfried Benn

(degradare a formei, anatomie spirituală, sarcasm și disperare subtilă)

Disecție de privire
Mai tai o propoziție –
nu sângerează.
Mai mișc un punct –
nu reacționează.
Ne îndepărtăm:
cadavre în conversație.
Zic unii că din distanță
obții claritatea.
Adevărul?
E o pată pe lentila lunetei.
Noi ne privim,
ca doi chirurgi falși,
peste o rană veche.
Ne știm dinăuntru –
și asta ne exclude.
Iarba?
Da, e verde și insolentă.
Privim.
Păpădia —
ultimul organ viu
din noi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

18. În stilul Vladimir Mayakovski (în registrul grav, post-apocaliptic)

(versuri tăiate, clamare interioară, forță brutală și abstractă)

DISTANȚA CA UN STRIGĂT
Ne încurcăm în linii –
trasate cu dinții.
Un punct – căzut.
Un sens – smuls.
Ne-am îndepărtat!
Asta nu e poezie —
e cartografie a pierderii.
Ei —
cu luneta.
Ei —
cu microscopul.
Noi?
Cu ochiul roșu de nevedere.
Ne cunoaștem!
Prea bine!
De asta ne ignorăm cu artă.
Dăm vina pe iarbă.
Ea urlă verdele.
Privim.
Păpădia e un crater –
sufletul nostru, în miniatură,
explodat.

>>>>>>>>>>>>>>>>> 

19. În stilul Ion Barbu (expresionism simbolic)

(densitate conceptuală, forță a semnului poetic, ezoterism tensionat)

Optica distanței
Sub curbura unui semn
se rupe legătura.
Linia fuge.
Punctul – mistic –
cade.
Ne depărtăm
cu viteza unei axiome ratate.
Se zice: depărtarea e claritate.
Dar claritatea e o himeră
pentru cei fără geometrie.
Noi –
privire închisă într-un cerc.
Ne știm până la disoluție.
Și învinovățim iarbă,
care cere ochiul,
ca o ecuație nerezolvată.
Privim.
În păpădie –
un simbol al căderii
în formă perfectă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

20. În stilul Gellu Naum

(vis eliptic, asociere liberă, mister al lucrurilor mărunte)

Depărtarea, acel animal translucid
Ne prindea noaptea cu o pensetă de sticlă
și mutam liniile pe retina păianjenului.
Un punct făcea febră în buzunar.
Noi?
Ne îndepărtam
ca două oglinzi cu guri uscate.
Se spunea că vederea e mai clară dintr-o barcă
trasă de un cal orb.
Unii își luau lunete –
alții făceau dragoste cu microscopul.
Noi ne priveam
până când ochiul devenea algebră.
Nu mai vedeam nimic.
Dădeam vina pe iarbă,
care scotea din ea păsări de hârtie.
Și priveam,
ne priveam în păpădii
cum te privești când ești somnul altcuiva.

>>>>>>>>>>>>>>>> 

21. În stilul André Breton

(flux automat al conștiinței, coliziune de imagini, erotic subliminal)

La distance est une sirène désossée
Se întâmplă să ne pierdem
într-un gest de neînceput.
O linie se sinucide pe un vitraliu.
Un punct fumează singur în întuneric.
Noi —
doi arbori de electricitate veche
privindu-se fără pauză.
Se zice că de departe
lucrurile își pierd carnea și cântă.
Unii trag cu luneta
spre steaua moartă a privirii.
Alții deschid microscoape ca pe cutii de bijuterii.
Noi?
Ne dezbrăcăm de sens
până ce nu mai vedem nimic.
Învinuim iarba –
această femeie întinsă
care cere să fie atinsă cu pleoapele.
Ne oglindim.
Suntem păpădii
într-un poem nespus.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

22. În stilul Rainer Maria Rilke

(spiritualizare a detaliului, melancolie tăcută, verticalitate interioară)

Din depărtarea blândă
Ne mișcăm prin lucruri
așa cum îngerii trec prin aer –
cu grijă, fără să-l tulbure.
Mai mutăm o tăcere,
mai ștergem un contur.
Și apoi ne îndepărtăm.
Se spune că ochiul cunoaște
doar ceea ce i-a fost luat.
Unii caută imaginea prin sticlă –
alții în adâncul materiei.
Noi privim cu sufletul
împăcat, dar orb.
Nu mai vedem nimic.
Cunoașterea s-a făcut pietre
între noi.
Dăm vina pe iarba care se roagă
cu verdele ei sfios.
Și în păpădia albă,
care tremură a răbdare,
ne vedem din nou:
ca într-o liturghie vegetală.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

23. Rilke – variantă mai simbolică (în direcția Elegii lorene)

Depărtarea, o boală a îngerilor
Ne prăbușim în detalii
ca într-o rugăciune incompletă.
Câte o linie ne duce departe
unde nu mai suntem.
Un punct cade din noi
ca o stea spulberată de îndoială.
Se spune că vedem mai limpede de sus –
dar ce vedem e deznădejdea lucrurilor.
Unii privesc prin sticlă,
alții smulg petale gândurilor.
Noi ne privim.
Ca doi îngeri exilați din privire.
Și dăm vina pe iarbă –
ea cere să fim din nou vii.
O privim.
Și în păpădia aceea
crește o rană blândă –
între două suflete care s-au văzut
până la orbire.

>>>>>>>>>>>>> 

24. În stilul Gellu Naum – variantă mai decantată, mai tăcută

Depărtarea e o păpădie în somn
Ne prindem de gesturi
ca de balustrade moi.
Îndreptăm o liniște,
mutăm un punct de suspensie,
și cădem în noi.
Se spune că vederea e o invenție
a lucrurilor care refuză atingerea.
Unii folosesc luneta –
alții întind microscopul
peste mormântul unei idei.
Noi privim.
De la un timp
vederea se închide în pliu.
Ne cunoaștem atât de bine
încât ne anulăm.
Și dăm vina pe iarbă,
că ne cere iarba ochiul.
Privim.
O păpădie, ca un vis de copil,
se umflă cu noi
și dispare.

>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

25. În stilul Psalmilor biblici

Psalmul depărtării
Doamne, ne încurcăm în cele mărunte
ca niște oi fără păstor.
O linie ne tulbură drumul,
un punct ne rătăcește pașii.
Ne îndepărtăm unii de alții,
și zicem că privim mai limpede din depărtare.
Dar ochiul nostru s-a întunecat
și lumina nu mai pătrunde în el.
Unii se înarmează cu lunete,
alții se coboară în adâncuri cu microscopul.
Noi nu mai privim,
căci ochii noștri s-au umplut de cunoștință
și au uitat mila.
Dăm vina pe iarba care crește sub picioarele noastre
și ne cere s-o vedem.
Dar nu vedem.
Păpădia se deschide înaintea noastră
ca o mărturie a zidirii.
Și ne oglindim în ea,
fără să mai știm cine suntem.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

26. În stilul Radu Gyr (lirică psalmică, înfrățire cu pământul și suferința)

Ochiul care a uitat să plângă
Se-ntâmplă, Doamne,
să ne încurcăm în firele lumii
și să uităm linia care duce spre Tine.
Ne îndepărtăm,
crezând că vedem mai bine din depărtare –
dar ochiul nostru s-a împietrit.
Unii caută stelele cu luneta,
alții coboară în carne cu știință.
Noi?
Am uitat să privim cu inima.
Și nu Te mai vedem în aproapele nostru.
Ne cunoaștem prea bine cu gura,
și prea puțin cu sufletul.
Dăm vina pe iarba
care, verde și cuminte,
ne cheamă la privire.
Și-n păpădia aceea,
care tremură sub vânt,
ne vedem –
ca într-un lac al iertării.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

27. În stilul Traian Dorz

(psalm al blândeții și mustrării duhovnicești)

Când nu ne mai vedem
Se-ntâmplă să ne pierdem, Doamne,
în grija după lucruri mici.
O virgulă, un pas,
și s-a rupt taina privirii.
Ne-am îndepărtat –
și zicem că-i mai clar așa.
Dar nu Te mai vedem unul în altul.
Unul caută în lunetă,
altul în adânc de țărână.
Noi,
nu mai căutăm în ochi.
Și nu mai găsim nimic.
Suntem prea cunoscuți,
ca să ne mai iubim.
Dăm vina pe iarbă –
care crește în tăcerea Ta.
Privim.
Și păpădia aceea,
galbenă și blândă,
e semn că ne mai chemi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

28. În stilul Ioan Alexandru

(sacralizarea naturii, cuvântul-icoană, pacea din lucruri mici)

Privirea dinspre Ierusalim
Se întâmplă să greșim, Doamne,
aranjând litera și uitând de Cuvânt.
Ne pierdem în linii,
ca niște scribi fără altar.
Și ne îndepărtăm
crezând că vedem mai bine.
Dar depărtarea e lipsa Duhului.
Unii își iau lunete
să vadă ce nu se vede,
alții pătrund în măruntaie
și pierd lumina.
Noi stăm față către față
și nu mai vedem nimic.
Căci cunoașterea fără iubire
e întuneric.
Dăm vina pe iarba care ne roagă
să o privim cu milă.
Și în păpădia de la marginea drumului
se ascunde chipul Celui Înviat.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

29. În stilul Psalmilor sapiențiali (David)

Psalmul cunoașterii prea mari
Am privit prea mult,
și ochiul s-a închis în sine.
Am cunoscut prea mult,
și inima s-a făcut piatră.
O linie ne-a despărțit,
un punct ne-a rătăcit.
Am spus:
„Din depărtare vezi mai bine.”
Dar Tu, Doamne, ai spus:
„Apropie-te și vezi.”
Unii își fac arme din lunete,
alții scormonesc lutul.
Noi,
ne-am oprit din privire
și am uitat că omul e suflare.
Dăm vina pe iarba Ta –
care cere să fie văzută.
Dar nu mai vedem.
Păpădia s-a deschis,
și nu ne-am întors spre ea.
Fii cu noi, Doamne,
și învață-ne să vedem iar.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

30. În stilul haiku japonez clasic (Bashō)

depărtare tăcută —
iarba cere privirea
păpădia pleacă

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

31. În stilul Kobayashi Issa (cu duioșie umană)

ne știm prea bine —
deci nu mai vedem nimic
păpădie-n vânt

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

32. În stilul Lucian Blaga (vers haiku românesc)

un punct dispare —
rămâne iarba
să ceară ochiul

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

33. În stilul Buson (peisaj concentrat, melancolie senină)

din lunetă —
nu se vede
cum ne uităm

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

34. În stil zen, epurat

privire căzută —
nu mai vedem
decât iarba

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

35. În stilul Blaga minimalist

cunoaștere multă –
nicio vedere
în ochiul ierbii

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

36. În stil românesc adaptat (psalmic-minimal)

nu mai știm să fim –
păpădia între noi
ca un ochi viu

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

37. „Din depărtare” – în stil concentrat, cu inflexiuni Cioran-Blaga-Ion Pillat

Variantă I – ton reflexiv-cioranian
Se întâmplă să greșim în amănunt.
Ne pierdem în linii, ne îndepărtăm în puncte.
De atâta precizie, ne risipim.
Iubirea vede cel mai rău de aproape.
Privim: iarba ne cere un sens.
Noi nu mai avem priviri –
Suntem deja reflexul lor.
Păpădiile știu: doar ceea ce piere luminează.

>>>>>>>>>>>>>>> 

38. Variantă II – în cheie Blaga (liric-filosofică, cu mister)
Nu greșim decât atunci când ne apropiem.
O linie trasă prea drept ne rătăcește.
Privirea se tulbură de prea multă cunoaștere.
În iarbă, un adevăr care ne respinge.
Ne oglindim în verdele ei –
precum păpădiile, gata să zboare
în necunoscutul care ne știe deja.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

39. Variantă III – în nota lui Ion Pillat (nostalgic, discret elegiac)
O linie se pierde într-o margine de zi.
Un punct fuge – și nu-l mai ajungem.
Noi doi, cunoscându-ne prea bine,
am uitat cum se vede sufletul.
Pe jos, iarba ne cere atenție,
și-n ochii ei,
noi: două păpădii risipite
de un vânt care a fost cândva privire.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

40. În cheie Rilke

(metafizic, confesiv, cu vibrație interioară profundă)

Totul greșește când se apropie.
Liniile ard de dorința unei forme,
iar punctele – se ascund ca rana în inimă.
Aproapele e orb:
numai de departe iubirea păstrează conturul.
Iarba nu ne mai recunoaște pașii,
dar în tăcerea ei
o întrebare rămâne:
cine ne va aduna când ne vom risipi
ca păpădiile în propria noapte?

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

41. În cheie Arghezi

(trudă de cuvânt, lut și lumină, o viziune a cunoașterii în durere)

Greșim ca un meșter cu unghia spartă.
Ne batem cu linii ce nu ne ascultă,
punctăm și ne scapă firul.
Din apropiere, iubirea vede strâmb –
ca o lupă ce mistuie chipul.
Iarba ne mustră cu verdele ei prea viu,
ca o psaltire scrisă cu sânge de vierme.
Sub pașii noștri, păpădiile se sparg în lumină –
și rămân:
colbul,
duhul,
tăcerea cuvintelor neîncepute.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

42. În cheie Voiculescu

(mistic-transfigurator, cu simboluri delicate și sacralizate)

O greșeală se ivește din prea multă apropiere –
căci ochiul, ca flacăra, orbește când cuprinde.
Linia se frânge ca rugăciunea rostită în gând.
Punctul e o plecăciune tainică.
Iubirea nu se cunoaște – se presimte.
Iar iarba, slujitoare a smereniei,
rostește numele nostru fără glas.
Păpădiile – suflete în veșmânt galben –
pleacă,
așteptând în văzduh o Judecată de vânt.

>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

43. În cheie Paul Celan

(fracturat, intens, criptic, cu tensiune între lumină și durere)

Greșeală –
în apropiere: tăișul.
Linia: o rană care nu se mai închide.
Punctul:
ochiul care nu mai știe pe cine plânge.
Iubirea:
întoarsă în sine,
se zgârie cu propria ei lumină.
Iarba –
cuțitul verde.
Păpădia:
exodul
alb
dintr-o gură care tace.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

44. Din depărtare
(variație amplă în stil Paul Celan)

Te-ai înțepenit în verde, spun ierbii să tacă.
Oglinda își caută dinții în noapte,
noi doi,
ne reflectăm dincolo de retină —
păpădii cu ochi
căzuți în orbita pământului.

•  

Un punct s-a desprins de pe hartă
și a început să sângereze.
L-am luat între palme,
am suflat în el cu respirația numelui tău
și l-am pus înapoi:
nu mai era același.

•  

Ne-am uitat cu luneta unul prin celălalt,
microscopul ne-a arătat o inimă fracturată în șapte oglinzi,
fiecare spunând altceva despre aceeași durere.
Și tăcerea a înflorit între noi —
o plantă carnivoră cu rădăcini în privire.

•  
  
  

De la o vreme, distanța nu mai e măsură.
Este rană.
Este amintire.
Este orbirea lentă cu care se stinge iertarea.

•  

În iarba aceea de care te plângi
am găsit o păpădie —
era ochiul meu,
dar nu mai privea.

<<<<<<<<<**************>>>>>>>>