Toamna

 

Toamna

E bine că există acest anotimp

ne amintește că trebuie să fim melancolici

până dincolo de zarea în care dispare curcubeul

dincolo de văzduhul prin care călătorește frunza

Gânduri neliniştite au plecat spre tine şi rămân singur

fără emoţii fără cuvinte fără nădejde;

clipele curg înspăimântate  de atâta pustiu.

Şi toamna e trecătoare.

Toamna trimite sevele în rădăcini prin vasele capilare, lăsând frunzele de izbelişte.

Cocorii alunecă pe valuri de aer.

Toamna îşi trasează cărarea vieţii,

strângând în palmă câte o frunză

se dezbracă de culori pentru a ni le dărui

Florile din grădină plâng de bucurie că a sosit toamna.

Apar și gloanțele de fum.

Pasărea ţipă în somn până când se închide fereastra

zaruri cu feţe albe ne ţin pe loc destinul

jurămintele sunt otrăvite

de le rosteşti moare crinul şi iarba

timpul fals e măsurat

unitatea de măsură se destramă

a mai rămas un amănunt toamna închide ochiul.

Autor text: Grigore Rotaru Delacamboru

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

VARIANTE

*

1) Virgil Mazilescu – un poet al precarului, al detaliului cotidian care devine abis metafizic, cu un aer melancolic-disperat, dar cu ironie subtilă. Tonul lui e tăios, aparent simplu, dar plin de reverberații absurde sau tragice. O poezie a ruinei personale, uneori halucinatorie, dar mereu discret profundă.

 

un amănunt

*

a mai rămas un amănunt
nu e important
să zicem că un fir de praf
s-a așezat pe irisul lumii

și-atunci
nimeni nu mai știe
dacă e zi sau noapte
dacă mai trebuie să respiri
sau să-ți îmbraci paltonul

toamna stă pe scaunul din colț
cu o conservă de sardine deschisă
și o țigară umedă între degete

nu spune nimic
dar în jur totul tace brusc
ca într-o fotografie stricată

ochiul se-nchide încet
ca un televizor vechi

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

2) Lucian Blaga - (poetul misterului, al întrebării fertile și al luminii care răsare din necunoscut; ton grav, metafizic, dar neostentativ)

Anotimpul dinspre taină

*

E bine că există acest anotimp
ca o lacrimă cu rădăcină-n lumină,
ca o adiere care nu vine de nicăieri
și totuși înfioară frunza.

Toamna nu cade.
Toamna curge.

Ea umple văzduhul
cu o neliniște care nu doare,
dar în care se ascund toate întrebările.

Pomii nu prăpădesc frunzele —
le retrag tăcuți,
ca niște înțelepți ce renunță
la tot ce știau.

Într-un sat îndepărtat,
un copil întreabă de ce pleacă păsările
și nimeni nu-i răspunde.

E bine că există toamna.
Ea ne învață
că și tăcerea are sensuri
pe care nu le vom ști niciodată.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

 

3) Nichita Stănescu - („alchimistul cuvintelor” — abstractul devine concret, melancolia e trăită în paradoxuri vii, în metafore care pulsează ca ideile; ton liric, dar imprevizibil, adesea grav și jucăuș în același timp)

 

Melancolia ca obligație

*

Există un nor
care ne tot sună la ușă.
Nu deschide nimeni,
dar plouă înăuntru.

Ne amintește că trebuie să fim melancolici
cu seriozitatea unei frunze
care face echilibristică între două curențe de aer.

Melancolia nu e o stare.
E o geometrie —
cercul acela care nu se mai închide
pentru că ți-e teamă de punctul final.

Fii trist cu toată forța sufletului tău!
Strânge zâmbetele
și transformă-le în fosile de soare.

Lasă-te atins de umbre
așa cum o violă vibrează
când nu o atinge nimeni.

Tristețea e un exercițiu de înaltă performanță.
Nu poți fi cu adevărat om
fără ea.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

4) Rainer Maria Rilke

(ton grav, interiorizat, lirism esențializat; contemplația absenței devine revelație, iar peisajul e o reflexie a sufletului; limbaj rafinat și pur, în care tăcerea e vehicul de sens)

 

Dincolo de zare

*

Până dincolo de zarea
în care dispare curcubeul
merg pașii noștri,
ca niște întrebări lăsate
în fața unei uși închise.

Lumina acolo nu se mai împarte în culori —
ea se adună,
ca o amintire prea vie
ca să mai doară.

Întunericul nu e lipsa luminii,
ci prezența ei neliniștitoare,
căci acolo
culorile nu mai au nume,
ci respirații.

Tot ce ai iubit rămâne dincolo,
ca o mână caldă
care nu mai apucă nimic.

Trupul rămâne aici.
Sufletul învață
să meargă fără el.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

5) Daniel Turcea - poetul înălțării lăuntrice – misticism de aură ortodoxă și revelație cosmică; poezia lui e transfigurare: materia devine duh, lumina e prezență divină, iar timpul e ars pentru a vedea veșnicia; ton solemn, extatic, purificat.

 

Poem

*

spre nesfârșitul celălalt

dincolo de văzduhul
prin care călătorește frunza
este o tăcere verticală
în care se aude Dumnezeu

e un cer mai înalt decât cerul
pe care îl știm
și-n el arde o lumină
care nu arde,
ci mântuie

frunza e doar un pretext
o mână de duh
care ne face semn
înainte de a se topi în lumină

aerul nu mai e aer,
ci rugăciune nesfârșită
plutind între două iubiri
care nu se pot vedea
pentru că sunt una

dincolo este acum.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

6) Constanța Buzea - ton confesiv, interior, sfâșiat, dar niciodată teatral; fragilitatea este trăită cu demnitate; poemele ei sunt scrisori arse – intime, discrete, dar pline de durere și dragoste neputincioasă; vocea e de o sinceritate tandră, dar devastată.

 

Scrisoare care nu ajunge

*

Gânduri neliniştite au plecat spre tine.
N-am apucat să le leg
nici să le opresc.
Poate au uitat ce voiam să-ți spun.

Le-am văzut ieșind din mine
ca niște păsări rănite.
Zburau jos,
aproape de pământ.

De atunci
rămân aici,
cu ce nu s-a putut rosti.

Singurătatea are forma scaunului
pe care nu mai stai.

Am tăcut atât de mult,
încât vorbele s-au speriat de mine.

Și știu —
dacă ți-aș scrie iar,
n-ai mai citi.
Dar nici nu pot înceta.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

7) Fernando Pessoa – poetul multiplicității, al lucidității melancolice, mereu în căutarea unei sincerități limpezi, chiar în gol. (ton lucid, aproape stoic, dar melancolic; un sentiment al golului ordonat, al renunțării ca exercițiu spiritual; sinele e fragmentat, dar conștient; poezia lui respiră un adevăr rece, frumos tocmai prin sinceritate și dezvrăjire)

 

Neant cu literă mică

*

fără emoții
fără cuvinte
fără nădejde

e un mod de a merge pe stradă
când știi că nu ai unde ajunge

dimineața vine —
un gest inutil al cerului
într-o piesă fără spectatori

nu sunt trist
sunt doar golit
ca o cană răsturnată
pe o masă care nu există

am încetat să mai mint
și lumea a devenit foarte liniștită

în această liniște
mi-e imposibil să fiu altcineva
și mi-e imposibil să fiu.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

8) Rabindranath Tagore – sufletul blând, cântărețul divin al frumuseții care vindecă.(ton cald, rugător, învăluitor – chiar și tristețea este purtată cu blândețe; poemul e cântec interior, apropiat de rugăciune; în frumusețea firavă se ascunde forța divină; totul respiră delicatețe și resemnare senină)

 

Curgerea

*

Clipele curg
înspăimântate de atâta pustiu —
ca niște copii rătăciți
într-o grădină părăsită.

Unde e cântecul?
Unde e mâna care binecuvânta?

Timpul fuge,
dar tu rămâi,
Doamne al frunzelor care cad fără teamă.

Fă din spaima clipelor
o tăcere nouă
în care să încapă
și lumina,
și iertarea.

Lasă și azi o adiere,
chiar dacă nimeni n-o așteaptă.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Imagine: