Cum procedăm

 

Cum procedăm când neliniştea nu ţine cont

că susţinem sentimente simple

Să alunecăm înspre inimă fie pe-o rază

fie pe undele unui vis de elită

piticii suflă în instrumente ce adiere

evenimente irepetabile ne înconjoară

ne străduim să înţelegem părerea de bine

imagine dublă a celor ce trec odată cu ceaţa

prin altarul de foc al cuvintelor

şi pregătim dedicaţii şi ridicăm în văzduh

o pasăre albă în care văzduhul dispare

visul ascunde o inimă ca pe un zâmbet

trebuie să existe o anumită distanţă

între imaginea ce se îndepărtează

când deschidem fereastra

şi lacrima ce coboară pe obrazul călduţ

al întâmplărilor zilnice

altfel nu ar avea rost freamătul zilnic

trecerea din celulă-n celulă

din frunză în frunză din om în om

dorim altă lume fie imaginară

bucuroşi că vom străbate în zbor o pasăre.

 

Din volumul „Labirint spațial”, Buzău, 2021

 

de Grigore Rotaru Delacamboru

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

38) Walt Whitman (I) – bardul exuberant al vieții, trupului și sufletului universal

*

Eu sunt neliniștea care răsună pe străzile lumii,
eu sunt glasul fiecărui suflet

ce caută să rostească un adevăr simplu,
eu sunt raza ce atinge pieptul deschis, fără rușine,
și visul care umblă desculț printre mulțimi.

Salut instrumentele piticilor și adierile din iarbă,
fiecare lucru mărunt poartă o vibrație a veșniciei,
iată, evenimentele ne înconjoară, irepetabile, magnifice!
Privesc cu iubire părerea de bine și pe cea de rău,
căci amândouă sunt chipuri ale trecerii noastre.

Sunt altarul de foc, cuvintele mele ard și nasc drumuri,
ridic din inimă o pasăre albă și o las să piară în văzduh,
fiindcă acolo începe dansul și sensul și zborul.

Zâmbetul și lacrima sunt frați pe același chip de om,
iar distanța — acea nobilă distanță —
între ce pleacă și ce rămâne,
între fereastra deschisă și obrazul cald,
este ceea ce numesc eu viață.

Vreau altă lume, dar o port în mine,
și în fiecare celulă din frunză, din om, din sânge,
o aud respirând, visând, trecând,
în zborul ei — sunt bucuros că exist.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

39) Walt Whitman (II) – (ton celebrativ, viziune cosmică, eu extins la umanitate)

Cum să mergem înainte, frații mei

Când neliniștea răsună în inima continentelor,
să ne dezbrăcăm de piei fragile și să pășim desculți
prin visele celorlalți — în fiecare clipă un miez al vieții
eul meu se unește cu al vostru, nu există despărțire.
Frunza de iarbă se apleacă deopotrivă

peste lacrimi și râsete.
O adiere, un flaut al piticilor, o chemare spre mister.
Să nu temem focul cuvintelor —
el ne sfințește rostirea și o înalță.
Cei ce trec prin ceață sunt tot eu, ești tu
altarul este fereastra deschisă în pieptul fiecărei zile
Înăuntrul meu zboară o pasăre albă și voi sunteți aripile.
Viața nu e altceva decât trecere — din trup în gând
din chip în lumină, din gest în îmbrățișare.
Zilnic mă risipesc în mii de celule — în voi.
Iubirea este distanța dintre doi oameni
care nu pot înceta să se caute.
Lacrima nu e rușine, ci cer.
Să străbatem, frații mei, o pasăre:
în zborul ei ne vom regăsi.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

 

40) Passionaria Stoicescu (I)

Să nu ținem cont că neliniștea răsare și-n zori, și-n vise,
ea vine cu pas de cocor — purtând o rană ascunsă,
iar sentimentele simple devin spadă, devin lumină,
când pășim spre inimă pe firele subțiri

ale unui gând de aur.

Piticii sufletului suflă în fluierele tăcerii,
în timp ce adierea timpului

ne înconjoară ca o pânză de catifea,
și fiecare clipă devine un poem irepetabil.

Înțelegem părerea de bine

doar când o așezăm lângă flacără,
când o privim dublu, prin ceață,

ca printr-o fereastră de scrum,
prin altarul cuvintelor ne curățăm umbrele,
și din palma cuvântului ridicăm o pasăre —

în ea e toată speranța.

Visul ascunde o inimă tremurând

ca un zâmbet abia conturat,
distanța este o punte, nu o fugă,
și între imaginea ce dispare
și lacrima caldă pe obrazul întâmplării
se naște adevărul fragil al zilei.

Nu-i în zadar freamătul, trecerea, ecoul,
căci dorim o lume nouă, chiar imaginară,
o lume în care să putem zbura,
fiind noi înșine — pasărea.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

41) Passionaria Stoicescu (II) – (ton sensibil, expresivitate feminină, grație și înflăcărare lirică)

Ritualul inimii

Cum să ne apăram visul, când neliniștea dansează
în cercuri de foc pe tâmpla cuvântului?
Să ne strecurăm prin raze — eu și tu,
cu sufletul înmuiat în miere
și în glasuri de pitici
care cântă iubirea în clar de lună.
Timpul ne împresoară ca un voal de nuntă
și fiecare adiere e un legământ
de bunătate și flacără.
Părerea de bine e un cristal fragil
care luminează printre pași pierduți în ceață
În fereastra inimii plutește „”
și văzduhul se dizolvă în privirea ei.
Ne pregătim tăcerile ca pe un buchet
de lacrimi calde și emoții uitate.
Nu ne e teamă —
fiecare zi e un altar
fiecare gest, o rugă.
Zbaterile noastre sunt drum
înspre o lume unde zborul e rugăciune.
Străbatem o pasăre. Ea suntem noi.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

42) Ioan Alexandru – (ton solemn, religios, limba română ca dar sacru, lumină și suferință transfigurate)

Rugă pentru inimă

Doamne, neliniștea ne cuprinde ca un nor
peste satul copilăriei
și noi vrem să păstrăm curate
sentimentele simple, ca pe niște vase de lut.
În vis coborâm pe o rază
și suntem duși ca Magii
deasupra unei inimi deschise.
Fiecare adiere e o binecuvântare
când piticii suflă în naiuri
de parcă ar fi îngeri într-un codru cu lumină.
Trecem prin altarul de foc
și ne arde sufletul în cuvinte.
O pasăre albă se înalță —
e rugăciunea noastră, o inimă zburătoare.
Visul acoperă jertfa
și ne păzește lacrima.
Fereastra se deschide
și vedem, printre stropi de lumină,
obrazul cald al unei mame,
rostul fiecărei zile
și miracolul de a fi
om cu om, pas cu pas,
spre o altă lume — din iubire.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

43) Iulian Boldea – (ton reflexiv-analitic, lirism conceptual, imagini abstracte și tensiuni metafizice)

Fragment și transfigurare

Neliniștea e un vector interior
ce încalcă geografia afectelor.
În miezul lucid al simplității
se naște o ruptură —
o rază decupând visul într-o secvență pură.
Piticii suflă — simbolic —
în mecanismele fragile ale memoriei.
Adierea: un cod semantic al irepetabilului.
Trecerea prin cuvânt e o formă de ardere
unde altarul devine axă a disoluției.
Imaginea dublă e fractalul ființei
care se propagă între umbră și semn.
Pasărea albă este spațiul gol
în care văzduhul devine limbaj.
Zâmbetul e masca visului
și distanța, o constantă ontologică
între real și simbol.
Fereastra e interfața sensului.
Lacrima – o anomalie a timpului emoțional.
Zilnic, existența trece din simbol în trup.
Dorim altă lume,
dar aceasta e deja în noi —
ca o pasăre zburată din text.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

44) Nina Cassian – ton ironic, sofisticat, inteligent, cu ambiguități ludice și un erotism fin

Manual de urgență pentru zbor

Când neliniștea dă buzna
ca o doamnă cu joben și umbrelă
ne prefacem că suntem simpli —
dar simplitatea e o conspirație
a viselor sofisticate.
Alunecăm teatral spre inimă
pe-o rază bine regizată
sau pe undele discrete ale unei arii de salon.
Piticii suflă în flaute baroce - niște snobi ai magiei.
Evenimentele se topesc într-o ceață cu gust de absint
iar altarul de foc este, de fapt, o editură falimentară.
Ne străduim (evident!) să înțelegem părerea de bine,
un construct fragil cu fundă roz.
Pasărea albă zboară absurd
și, în zborul ei, văzduhul se topește ca un gând
nepublicabil.
Lacrima coboară — dar nu vă alarmați! —
pe obrazul cald al unei zile banale,
ca o picătură de ironie.
Altă lume? Poate. Dar de ce?
Ajunge să străbatem această pasăre
cu precizia unui bisturiu liric.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

45) Serghei Esenin –

Cum să trăim cu neliniștea-n piept,
când până și izvorul se tulbură
dacă-i spui un cuvânt prea aspru?

Sentimentele simple le port în sân,
ca pe un măr galben, cules pe rouă.
Și când se frânge lumina în ram,
mă gândesc: nu-i oare mai bine să tac?

Inima — să alunecăm în ea ca-n zăpada de martie,
sau pe raza ce cade pe-o casă cu geamuri rotunde?

Piticii... oh, piticii aceia din poveștile vechi
au început să sufle-n armonici ruginite.
Și ce adiere! Ce dor de ceva ce n-a fost niciodată.
Evenimentele trec, se risipesc ca fânul bătut,
rămâne doar părerea de bine
ca o pată de vin pe cămașa bunicului.

Altarele de foc ale cuvintelor — le-am văzut în vis,
unde ridicam o pasăre albă
și văzduhul se topea ca mierea sub limbă.

Lacrima coboară pe un obraz cald, de fecior,
și fereastra scârțâie în noaptea dinspre sat.
Acolo e toată taina —
cum treci din frunză în frunză, din om în alt om,
și cauți o lume unde dorul să nu doară.

Dar n-o găsești. Și-atunci zbori.
Zbori — într-o pasăre.

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

46) William Blake –

Când neliniștea se urcă pe scara cerului,
iar sufletul, copil al focului, nu poate să doarmă,
să intrăm prin inima visului,
ca printr-o poartă de lumină ce tremură-n taină.

Să nu ne temem de pitici,
ei sunt heruvimi ce suflă în trâmbițe de abur,
și adierea ce vine — nu e vânt, ci duh.
Evenimentele ne învăluie precum îngerii
ce coboară în noapte peste orașul adormit.

Părerea de bine e o dublă flacără:
una mistuie, alta mântuie,
iar prin altarul de cuvinte,
ardem păcatul și ne îmbrăcăm în cânt.

Pasărea albă — e sufletul care se eliberează,
iar văzduhul dispare pentru că a fost doar iluzie.
În vis se ascunde o inimă ca un crin strivit,
iar zâmbetul ei plânge în tăcere.

Distanța este legea lumilor căzute,
dar când deschidem fereastra,
lacrima pe obraz e steaua care nu ne-a uitat.

Freamătul zilnic — e trezirea în trup,
trecerea din frunză în frunză, din om în om
e urcușul înapoi către Grădină.

Dorim altă lume pentru că am cunoscut-o cândva,
și pasărea pe care o străbatem în zbor
este amintirea gloriei pierdute.

47) Ion Vinea – ton modernist, rafinat, ușor distanțat și visător poetul reveriei moderne, al rafinamentului intelectual și al visului elegant, adesea irizat de melancolie, dar și de o rece luciditate onirică.

*

Neliniștea nu cere voie,
intră pe ușa lumii cu mănuși de catifea
și tulbură ordinea viselor fragile.

Sentimentele simple se așază într-un colț,
ca niște obiecte de preț pe o etajeră cu praf.
Să alunecăm înspre inimă — da,
dar cu un zâmbet ironic, discret,
pe raza subțire a unei amintiri ce nu a fost.

Piticii suflă-n fluiere opace,
un jazz cu ecou într-un salon uitat.
Adierea e un efect de decor,
evenimentele – niște metafore ratate
ce se rostogolesc în jurul nostru,
perfect compuse, dar fără muzică.

Părerea de bine: o imagine dublă,
una clară, alta tremurată —
în ceață, toate iluziile devin egale.

Cuvintele ard, dar în tăcere,
precum un altar din neon rece.
Ridicăm în văzduh o pasăre albă
și dispare înainte să-i vedem aripa.

Visul? Un clopot mat.
Inima? Un zâmbet pe o fotografie din alt secol.
Distanța — condiție a oricărei emoții estetice.

Fereastra se deschide ca o metaforă,
lacrima coboară —

dar nu plânge nimeni.
Trecem zilnic din frunză în frunză,
din om în om — dar e tot același chip.

Dorim altă lume, desigur,
dar e o lume imaginară,

proiectată în fațade.
Suntem bucuroși, da —
că măcar pasărea visului
nu s-a mai întors.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

 

48) Arthur Rimbaud – poetul viziunilor halucinante, al imaginației dezlănțuite, al sinesteziei și al „deranjării tuturor simțurilor”.

*

Neliniștea râde cu gura plină de lavă,
și ne aruncă în aer ca pe niște viori de sticlă.
Sentimentele simple? O glumă decadentă,
scrisă cu cerneală verde pe pielea unui vis orb.

Trebuie să pătrundem în inimă
alunecând pe o rază turbată de opiu,
sau pe undele unui gând — fosforescent,
cântat de o orchestră de insecte tăiate.

Piticii? Sunt demiurgi născuți

din scrum de copilărie,
suflă în fluiere făcute din coaste de îngeri,
și adierea e un drog

ce desface norii în silabe.
Evenimentele? Explozii aurii de tăcere!
Ne înconjoară ca niște oglinzi

în care nu ne recunoaștem.

Părerea de bine e o rană

ce nu se mai închide,
imaginea dublă e o peliculă arsă

de soarele stepei.

Altarul de foc — cuvintele ard,
și ne privesc ca niște ochi fără pleoape.
Ridicăm în văzduh o pasăre albă
care urlă cu glas de copil pierdut.

Visul ascunde o inimă
ca o explozie în miros

de mentă și cenușă.
Trebuie să păstrăm o distanță anume —
între halucinație și realitatea ferestrei,
între lacrima fierbinte
și obrazul în care fierbe calendarul zilei.

Altfel? Nu are rost

să mai murim în fiecare zi.
Trecem din celulă în celulă,
din frunză în frunză, din gură în gură,
căutând altă lume, nebună, radioasă,
o lume unde zburăm în plin delir,
căci pasărea aceea...
suntem noi, când ne arde cerul

sub pleoape.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

49) Cezar Baltag – poetul contemplației sacre, al viziunilor mitico-luminoase, al interiorizării profunde. La el, poezia e o formă de rugăciune, de inițiere, de taină.

*

Neliniștea coboară lin,
ca o pasăre albă care s-a rătăcit de cer.
Nu întreba de ce —
cuvintele simple sunt porți închise

între două lumini.

Să pătrundem în inimă fără zgomot,
pe o rază tăcută,
ca preoții unei slujbe pe care n-o înțelegem,
dar o rostim cu credință.

Visul ne conduce, nu noi pe el.
În el, piticii suflă în fluiere de lut,
și adierea este de fapt un duh,
un înger ce trece grăbit printr-un apus.

Evenimentele sunt liturghii în mers,
șoapte aprinse în pagini c

are se rescriu singure.
Ne străduim să înțelegem

părerea de bine
ca pe un ecou al iertării.

Imaginea dublă: o umbră și o lumină,
trec prin altarul de foc
unde cuvintele ard ca niște miruri.

Ridicăm în văzduh o pasăre albă —
ea nu zboară, ea dispare,
ca o rugăciune

care nu mai are nevoie de trup.

Visul ascunde o inimă care nu bate,
ci luminează.
Distanța este începutul înțelegerii —
între ceea ce dispare
și ceea ce se coboară în noi
cu o lacrimă caldă, tăcută.

Trecerea e un rit vechi:
din celulă în celulă, din om în om,
căutăm o lume care ne recunoaște
fără să ne vadă.

În zborul spre ea,
suntem noi înșine — pasărea.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

50) Yehuda Amichai – poetul memoriei afective, al războiului și iubirii, al detaliului biografic transfigurat într-o poezie aparent simplă, dar profundă. Tonul lui e tandru și ironic, cotidian și melancolic, plin de metafore concrete, dar umane

*

Neliniștea a venit în tramvaiul de seară,
ședea cuminte pe scaun, între o bătrână și un copil.
Nimeni n-a întrebat-o nimic.

Sentimentele simple le-am pus în punga de hârtie
alături de pâine și o sticlă mică de vin.
Inima — ne-am apropiat de ea
ca de o poartă veche ce scârțâie frumos.

Uneori o rază ne ajută,
alteori doar un vis scurt, ca un SMS netrimis.

Piticii din copilărie suflă în fluiere
făcute din paie uscate și tristețe.
Adierea vine de la un geam uitat deschis,
evenimentele — de la o alarmă auto
care pornește și se oprește singură.

Părerea de bine?
Am avut-o într-o scrisoare pierdută,
dublă imagine între ceea ce a fost
și ceea ce nu am avut niciodată.

Altarul de foc e un cuptor electric,
cuvintele ard încet, cu lumină albastră.
Ridicăm o pasăre albă
și ne temem s-o scăpăm pe gresie.

Visul ascunde o inimă —
ca un plic sigilat trimis greșit.
Distanța e necesară:
între ce vedem prin fereastră
și lacrima care cade

într-o ceașcă de cafea.

Freamătul zilnic e un mers la cumpărături,
o îmbrățișare neterminată,
o frunză căzută pe geaca ta.

Dorim altă lume — fie și imaginară,
fiindcă ne-am săturat să zburăm
în aceeași pasăre,
cu aceleași aripi frânte.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

  

51) Gabriela Melinescu – poetă a intimității transfigurate, a spațiului lăuntric, a inițierii feminine și a realului tulburător amestecat cu simbolul. Poezia ei e o coborâre în sine, un dialog cu spațiile ascunse, o reconstrucție a ființei în tăcere și ardere.

*

Neliniștea intră în mine ca un fir subțire de apă,
îmi umple oasele cu semne ce nu pot fi rostit.
Sentimentele simple au formă de tăceri,
le port pe piele, ca pe niște scrisori netrimise.

Mă apropii de inimă ca de o încăpere uitată,
pe raze de somn adânc,
sau pe umbra visului meu —
acela care arde încet, ca o veche spovedanie.

Piticii sufletului se joacă

în colțuri întunecate,
suflă în fluiere de argint
iar adierea e un duh care știe tot ce-am uitat.
Evenimentele se rostogolesc ca perlele
dintr-un colier rupt

la gâtul unei femei plecate.

Părerea de bine e un trup răsucit

spre lumină.
Imaginea dublă —
eu și cea care aș fi putut fi,
plutind prin altarul de foc al cuvintelor
unde ard, fără sunet, toate întrebările.

Ridic o pasăre albă din abisul ființei
și ea dispare în văzduhul meu,
acolo unde doar zâmbetul și rana au voie.

Visul ascunde o inimă —
o pată caldă pe cearșaful unei nopți
în care nu s-a întâmplat nimic.

Distanța este firul de sânge
dintre imaginea ce se destramă
și lacrima care cade,
liniștită, pe obrazul întâmplării.

Freamătul zilnic e un drum

între două oglinzi,
trecerea: din celulă în celulă,
dintr-o femeie în alta,
dintr-un vis în altă singurătate.

Dorim altă lume — poate una interioară,
și în zborul către ea,
pasărea nu ne poartă,
suntem noi — răspunsul ei.

 

::::::  <<<<<<  * >>>>>> ::::::

 

Imagine: ... o pasăre albă.